„Sărbătoarea Paștelui are o semnificație profundă, atât religioasă, cât și simbolică. Este cea mai importantă celebrare a creștinismului. Dar Paștele nu este doar o sărbătoare. Este și o lecție. O lecție ce ne spune că, uneori, lucrurile trebuie să ajungă în punctul cel mai de jos înainte să înceapă să urce din nou. Că după suferință poate veni renașterea. Că speranța nu moare — decât dacă noi renunțăm la ea. Trăim într-o perioadă complicată. România se află într-un context social tensionat, într-o vecinătate marcată de război și într-un peisaj internațional din ce în ce mai instabil. În interior, realitatea este la fel de dificilă: suntem în urma Europei la mai toți indicatorii care contează cu adevărat, iar direcția în care mergem pare, de cele mai multe ori, lipsită de coerență și viziune. Nimic nu arată bine. Și ar fi periculos să ne mințim spunând că nu-i așa”, scrie, pe Facebook, Silviu Predoiu, fost şef al SIE.
„Dar există un adevăr simplu, pe care îl ignorăm prea des: lucrurile nu se schimbă singure. Și, mai ales, nu se schimbă fără noi. De prea multe ori așteptăm salvatori. Lideri providențiali. Soluții venite “de undeva”. Realitatea este însă alta: dacă noi nu ne implicăm, alții vor decide în locul nostru. Și o vor face, cu siguranță, în interesul lor, nu al nostru.
Paștele ne amintește exact acest lucru: renașterea nu este un miracol gratuit, ci rezultatul unui drum greu. Al unei voințe de a merge mai departe atunci când ar fi mai simplu să renunți.
România nu duce lipsă de oameni capabili, de inteligență sau de resurse. Duce lipsă de încredere, de implicare și de hotărâre. Din fericire, acestea nu vin de la politicieni. Vin de la mine. De la tine. De la fiecare dintre noi. Dacă vrem o altă direcție, trebuie să o construim. Dacă vrem lideri mai buni, trebuie să-i căutăm între noi. Dacă vrem o țară diferită, trebuie să încetăm să fim spectatori.
Pentru că, la final, alegerea este simplă: ori ne resemnăm și acceptăm direcția actuală, ori ne asumăm responsabilitatea de a o schimba. Paștele nu ne învață doar să sperăm. Ne obligă să nu renunțăm.
Hristos a înviat!”, scrie Predoiu.
Pe de altă parte, el mai spune: „Prezența recentă a vicepreședintelui SUA, J.D. Vance, la Budapesta a stârnit, previzibil, reacții și la noi. Unii comentatori s-au grăbit să-și exprime regretul că nu a trecut și prin România — ca și cum validarea externă ar fi, încă o dată, un substitut pentru propria reflecție. Dar poate că întrebarea corectă nu este de ce nu a venit, ci ce anume spune despre noi faptul că ne dorim atât de tare astfel de vizite.
Pentru că, dincolo de aparițiile publice și de discursurile bine calibrate, J.D. Vance este mai mult decât un politician american în ascensiune. El este, în multe privințe, un simptom. Un simptom al unei epoci în care inteligența și educația nu mai sunt, neapărat, instrumente pentru înțelegerea lumii sau pentru schimbarea ei în folosul celor mulți, ci devin resurse strategice pentru poziționare personală. Nu mai vorbim despre vocație, ci despre adaptare. Nu despre convingeri, ci despre oportunități.
Schimbarea de opinii nu este, în sine, o vină. Dimpotrivă — este semnul unei minți vii. Dar există o diferență esențială între evoluție și recalibrare oportunistă. Atunci când fiecare schimbare urmează direcția avantajului imediat, când fiecare “nouă convingere” coincide suspect de bine cu noul context de putere, nu mai asistăm la o maturizare intelectuală, ci la un abandon progresiv al reperelor.
În cazul lui J.D. Vance, transformările sunt vizibile: si-a schimbat numele, și-a schimbat religia, și-a schimbat convingerile, totul concretizat în schimbări de discurs, de afiliere și identitate publică. Fiecare, luată separat, poate fi explicată. Împreună, însă, conturează un tipar. Iar tiparul spune mai mult decât explicațiile punctuale.
Dar ar fi o greșeală să privim acest fenomen ca fiind exclusiv american. Și în România vedem tot mai des aceeași logică: traseism politic ambalat drept “evoluție”, convingeri ideologice flexibile până la dizolvare, lideri care nu mai încearcă să modeleze realitatea, ci să se muleze pe ea. În funcție de sondaje, de vântul mediatic, de interesele de moment. Este, de fapt, o schimbare mai profundă: de la politică înțeleasă ca responsabilitate, la politică practicată ca oportunitate. Problema nu este că oamenii își schimbă opiniile. Problema este direcția constantă a acestor schimbări. Dacă ele duc mereu spre putere, spre vizibilitate, spre avantaj personal, atunci nu mai vorbim despre lideri, ci despre oportuniști eficienți.
Iar aici apare riscul major pentru societate. Pentru că o comunitate condusă de oameni fără repere stabile devine, inevitabil, o comunitate fără direcție. Într-o astfel de lume, adevărul devine negociabil, principiile devin opționale, iar încrederea — o monedă tot mai rară. România nu duce lipsă de inteligență. Nici de oameni educați. Problema este că prea mulți dintre cei care ajung în poziții de influență aleg să joace jocul poziționării, nu pe cel al construcției.
Și atunci, poate că nu ar trebui să ne întrebăm de ce nu a venit J.D. Vance în România, ci dacă, în fond, nu cumva avem deja prea multe versiuni locale ale aceluiași simptom. Pentru că, atunci când oportunismul devine regulă, nu mai discutăm despre oameni — ci despre o boală de sistem”.
Sursa: Ecopolitic.ro
