Copilăria înseamnă cireşe, dar şi fericirea de a fi liber sau de a privi toate lucrurile cu naivitate, consideră actorul Silviu Biriş.
Actorul a rememorat, pentru AGERPRES, întâmplări haioase din copilărie, unele dintre ele trăite alături de bunicul său.
‘La mulţi ani tuturor copiilor, în primul rând, oricare ar fi şi oriunde ar fi. Ăsta e un lucru care este ca în politică: unora le place, altora nu le place: unii îmi reproşează că nu mă maturizez niciodată, alţii mă felicită că reuşesc să-mi păstrez o anumită copilărie – nu infantilitate, ferească Dumnezeu, să nu confundăm una cu alta -, de a privi lucrurile, o naivitate să spunem, prin care nu am încotro, nu pot, meseria asta se face cu foarte multă credinţă, profesia mea, profesia de actor, şi îţi trebuie o oarecare naivitate să crezi de multe ori ce îţi cere un regizor. Trebuie de multe ori să te pui în mintea copilului. Copiii fac cele mai frumoase reguli, ei sunt minunaţi. Şi le urmez exemplul. E un fel de ‘Nu te supăra, frate!’, merg pe principiul ăsta şi încerc să caut pacea. Şi mă bucur de fiecare lucru transformând joaca în joc sau jocul în joacă. Mă joc foarte mult. Încerc să nu iau lucrurile aşa de în serios, pentru simplul fapt că lucrurile adevărate se întâmplă ceva mai târziu’, spune Biriş.
El îşi aminteşte cu drag de vacanţele petrecute la bunici.
‘Când zic copilărie, zic bunici. Şi bunicul, în mod special bunicul Gheorghe, din partea mamei, Dumnezeu să-l aibă în paza lui, cel care mi-a făcut o copilărie idilică, cu vacanţe la ţară, cu cocoţat în copaci, mers la scaldă, baie în albia râului care traversează satul strămoşesc. În acelaşi timp, datorită lui am putut să ajung şi în tot felul de locuri nebănuite ale acestei minunate ţări, atât la munte cât şi la mare, pare că nu-mi refuza nimic şi chiar nu-mi refuza nimic. Eu am trăit cu bunicii până la vârsta de cinci ani, practic, am fost crescut primii cinci-şase ani şi acest lucru s-a pus în celula mea, în informaţia mea genetică. Şi dacă ar fi să caracterizeze într-un singur cuvânt pe bunicul meu şi ceea ce mi-a transmis, acel lucru se numeşte, îndrăznesc să spun, generozitate’, declară actorul.
Pentru copilul Silviu Biriş, cel mai greu lucru era să înţeleagă de ce un om nu poate fi iubit de toată lumea.
‘Pentru mine, în copilărie, era greu că nu înţelegeam cum nu te poate iubi toată lumea. Probabil că ăsta a fost şi temeiul pentru care mai târziu am devenit actor. Paradoxal, această profesiune îţi oferă o oarecare iubire din partea publicului, ştim foarte bine acele aplauze şi recunoaştere, şi faptul că stăm de vorbă şi că ne căutăm unii pe alţii. Nu înţelegeam cum, în propria ta familie – că aşa s-a întâmplat, nu avem ce să facem, nu totul merge întotdeauna roz sau pe roate – să nu existe dragoste sau înţelegere. Dacă era un lucru care mi-a lipsit, nu-mi lipseau nici pantofii de firmă sau nu ştiu eu ce gadget excepţional, sau nu ştiu ce minge fantastică pe care mi-aş fi dorit-o vreodată, dar aveam nevoie de dialog. Asta mi-a lipsit, mi-aş fi dorit mai mult. Şi asta încerc să ofer copiilor mei, şi altora, şi toată dragostea, ăsta este cuvântul’, mărturiseşte artistul.
Silviu Biriş consideră că omul este ‘o fiinţă făcută să iubească, să ofere dragoste şi să primească’.
Artistul şi-a amintit şi de ‘trăsnăile’ făcute în copilărie, majoritatea în perioada în care se afla la bunici.
‘Locuiam la bloc şi, la un moment dat, m-am întors eu – aveam vreo 4-5 ani – şi eram foarte contrariat fiindcă mă întâlnisem cu un băieţel care s-a supărat pe mine şi mi-a spus ‘prostule’ şi ‘drăcuitule’. Am întrebat-o ce înseamnă ‘prostule’ şi bunica mi-a spus – îţi dai seama ce naivitate aveam – ‘Prostule înseamnă ceva de bine’. A venit bunicul acasă şi de drag l-am luat în braţe şi i-am zis: ‘Prostule!’. Şi am început să-l bat pe cap şi să-i spun: ‘Prostu’, prostu’, prostu”. Şi el mi-a zis: ‘Tată, dar de ce mă faci prost?’. Şi foarte senin i-am zis: ‘Pentru că te iubesc!”, povesteşte Biriş.
Printre amintirile copilăriei se află şi un moment în care s-a jucat X şi Zero cu geamurile unei fabrici dezafectate.
‘S-a întâmplat undeva la rudele prin alianţă din partea tatălui de-al doilea. În zona Săcele, Braşov, exista lipit de casa lor o fabrică dezafectată, dar nu părăsită şi erau acolo acel gen geamuri care aveau o încadratură foarte mare şi aveau foarte multe alte pătrate micuţe. Erau superbe, ornamentale şi ispititoare pentru un copil de 7-8 ani. Şi împreună cu un văr ne-am gândit să jucăm X şi Zero cu geamurile alea. Am aruncat cu pietre la ţintă, am reuşit să le spargem pe toate. Bineînţeles că a venit proprietarul şi după aia a urmat şi nota de plată, una destul de usturătoare, dar era prea frumos, mai ales când auzeai impactul pietrei pe geam a fost…’, îşi aminteşte artistul.
Întrebat ce obiect a păstrat din copilărie, actorul spune că are şi acum o vestă adusă din India de bunicul lui, pe care a purtat-o şi copilul său.
‘Bunicul era un om foarte muncitor, era cel mai bun mecanic de combină – era celebra combină Gloria, care a făcut înconjurul lumii, nu ştiu dacă se mai face acum, fiindcă au desfiinţat băieţii ăştia şi uzina Semănătoarea. El gestiona foarte bine treaba, era un om care reprezenta foarte bine breasla şi a plecat în India unde a stat nici mai mult, nici mai puţin decât şapte ani, cu intermitenţe. Şi mi-a adus de acolo diverse lucruri, printre care o vestă pentru un copilaş de 3-4 ani, care mi s-a părut extraordinară la momentul acela, mi se părea că am cea mai frumoasă haină de sărbătoare, cu specific oriental-indian, pe care am dat-o, la rândul meu, băiatului meu care a purtat-o şi el la rândul lui. Şi o mai păstrez şi acum şi vreau să i-o dau şi lui, dacă o să vrea Dumnezeu să aibă copii. A fost un fel de lucru care ne-a legat peste generaţii, această vestuţă din India care a rămas ca o amintire în timp’, mărturiseşte Silviu Biriş.
Când se gândeşte la copilărie, adultului Silviu Biriş îi vin în minte cireşele.
‘Eu mă gândesc la cireşe. Nu ştiu de ce îmi vine cuvântul cireşe. Noi, actorii, avem tot felul de alte reprezentări senzoriale. Copilăria, prin ochii adultului, cred că înseamnă dragoste din partea celor adulţi, indiferent dacă sunt părinţi, vecini, chiar şi simpli trecători. Adică noi trebuie să privim la copii ca la nişte daruri de mare preţ pe care le primim, să-i îngăduim chiar dacă din când în când mai fac câte o trăsnaie, să ne gândim că şi noi am trecut prin asta, la nivelul nostru să acceptăm că lucrurile se schimbă şi în interiorul lor şi din punct de vedere fizic, hormonal. Fiecare generaţie are ispitele ei şi cred că înseamnă foarte multă îngăduinţă şi răbdare. Copilăria este fericirea de a fi liber’, crede actorul.
