24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor Române, primul pas către statul național unitar român

Prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a format un stat unitar care a adoptat numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern. Era primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român.

Generaţia de intelectuali patrioţi care a realizat Unirea din 1859 a avut meritul de a fi putut impune un spirit deschis către ideile de unitate, libertate şi fraternitate născute de Revoluţia franceză de la 1789, pentru care mulţi dintre ei luptaseră pe baricadele revoluţiilor de la 1848 din Europa.

Marii unionişti Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri au avut intuiţia diplomatică de a alege momentul cel mai bun pentru proclamarea Unirii Principatelor Române, conform voinţei patrioţilor din Moldova şi Ţara Românească.

Cum s-a înfăptuit Unirea

La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta Principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei se afla în mâinile Imperiului Otoman şi ale Rusiei Ţariste, care se opuneau unirii lor. Obiectivul fundamental al românilor, ”Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc”, fusese afirmat clar în 24 mai 1848, la Braşov, prin programul-legământ ”Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”.

Neţinând cont de interesele poporului român, în primăvara anului 1849 Imperiul Otoman şi Rusia Ţaristă au încheiat la Balta-Liman o convenţie care afecta grav suveranitatea Principatelor. Se stabilea ca domnitorii ţărilor româneşti să fie numiţi direct de sultan, cu acordul Rusiei Ţariste, şi aceştia să fie consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman. În Moldova a fost înscăunat Grigore Alexandru Ghica, iar in Ţara Românească Barbu Ştirbei. Deşi domnitorul muntean nu se împotrivea uniunii, el nu s-a dovedit la fel de entuziast ca domnitorul moldovean, care a înlăturat restricţiile impuse revoluţionarilor paşoptişti, i-a reprimit în principat şi a permis reorganizarea mişcării unioniste în Moldova.

După izbucnirea Războiului Crimeii, în 1953, ambii domnitori şi-au pierd scaunul domniei când trupele ruseşti au ocupat Principatele, fiind urmate, după retragerea lor, de cele habsburgice şi otomane.

Tratatul de la Paris, semnat la 30 martie 1856

Războiul, care a durat trei ani, s-a încheiat cu înfrangerea Imperiului Ţarist, iar Tratatul de pace încheiat la Paris în 1856 a avut prevederi care priveau şi statutul celor două Principate Române.

Protectoratul Imperiului Rus era înlăturat, iar Principatele urmau să beneficieze de garanţia colectivă a Marilor Puteri, se păstra suzeranitatea otomană, dar se garanta independenţa administrativă, erau realipite Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi se constituiau Divanurile Ad-hoc, care să exprime voinţa românilor în privinţa unirii. În locul celor doi domnitori au fost numiți caimacani care să prezideze hotărârile poporului.

Noul climat politic a determinat şi reîntoarcerea acasă a intelectualilor patrioţi moldoveni şi munteni care au organizat formarea Comitetelor Unirii.

În aceste Divanuri Ad-hoc urmau să fie prezenţi pentru prima dată şi ţărani, alături de reprezentanţi ai Bisericii, ai marii boierimi şi ai burgheziei. Toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe în problema Unirii.

În Ţara Românească majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea Unirii, în Moldova însă situaţia s-a complicat.

Partidei Unioniste, în frunte cu Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza, i se opuneau ferm cei care doreau menţinerea separării, iar argumentele lor erau tradiţiile celor două Principate şi temerea că muntenii vor lucra împotriva moldovenilor. Separatiştii îi aveau în frunte pe Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi şi de partea lor Austria şi Turcia, dar şi pe caimacanul Nicolae Vogoride.

Au urmat manevre politice, falsificarea listelor electorale pentru Divanurile Ad-hoc, dezvăluiri ale falsului în presa timpului, tensiuni sau ruperea relaţiilor diplomatice. În cele din urmă, alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate şi, în septembrie 1857, divanurile din cele două Principate s-au pronunţat pe rând în favoarea Unirii.

În 1858 şi Marile Puteri europene acceptau prin Convenţia de la Paris uniunea între cele două ţări, cu instituţii proprii, dar cu armată şi Curte de Justiţie comune şi cu o Comisie Centrală la Focşani, care urma să facă legi de interes comun.

Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care trebuiau să îi desemneze pe cei doi domni şi au apărut din nou divergenţele. Configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, împărţită în două grupări – una liberală şi altă conservatoare. Fiecare dorea unirea, dar cu un domn care să le asigure păstrarea puterii politice.

În Moldova, liberalii l-ar fi dorit ca domn pe Costache Negri, Vasile Alecsandri sau pe Mihail Kogălniceanu, în timp ce conservatori îl propuneau pe fostul domn Mihail Sturdza, sau pe fiul său, Grigore Sturdza.

Şi în Ţara Românească situaţia era asemănătoare. Se luptau pentru domnie Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru Ghica şi Dimitrie Ghica.

Un singur domn, un stat unitar

Convenţia de la Paris prevedea modul de organizare a Principatelor, dar nu specifica faptul că nu poate fi aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti.

În Moldova, după o altă serie de manevre politice şi chiar conspiraţii cu trădări şi spioni, după cum spun unii istorici, a fost găsită o soluţie de compromis: urma să fie domn hatmanul Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei.

Nu era o personalitate de prim rang, dar în cele din urmă grupările politice l-au sprijinit pe neexperimentatul Cuza, preferându-l în faţa unui politician redutabil.

Pe 5 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.

În cercurile politice din Ţara Românească, colonelul Cuza nu era cunoscut, dar oricine ar fi fost ales în Moldova trebuia ales şi la Bucureşti.

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la Hotelul Concordia din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a spus ceea ce până acum fusese doar o năzuinţă: Cuza trebuia ales ca domn al ambelor Principate pentru a se înfăptui Unirea.

În 24 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti, iar populaţia strânsă în jurul Dealului Mitropoliei a primit vestea cu cea mai mare bucurie.

Mihail Kogălniceanu afirma în discursul adresat domnitorului după alegere:

” Alegându-te pe tine domn… am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou… Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Maria Ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepasători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputati te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!”

Ziarul Românul din 27 ianuarie scria despre acest moment fericit: ”… Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie… singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani… strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca şi cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător.”

Nici dubla alegere a lui Cuza şi nici recunoaşterea internaţională a Unirii nu au fost însă obţinute uşor, pentru că Înalta Poartă şi Austria le considerau drept o încălcare a Convenţiei de la Paris.

Au urmat misiuni diplomatice conduse de apropiaţi ai lui Cuza în capitalele Marilor Puteri, conferinţe, tergiversări şi chiar ameninţări de intervenţie militară. Dar fermitatea lui Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a marelui diplomat Costache Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante au avut ca rezultat în septembrie 1859 recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinţa de la Paris.

Deplina Unire a fost recunoscută 2 ani mai târziu, la Conferinţa de la Constantinopol, când Înalta Poartă a renunţat la toate condiţiile pe care le solicitase anterior. Austria, în schimb, era dispusă să recunoască Unirea doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a format un stat unitar care a adoptat numele de România, cu Capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern. Era primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

A început în 24 ianuarie 1859 cu multe speranţe şi s-a terminat într-un conflict cu elita politică. A fost acuzat de autoritarism şi silit să abdice în 11 februarie 1866.

Reformele iniţiate de Alexandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltării moderne a României, dar personalitatea lui Cuza, extrem de controversată, pune încă probleme în istorie.

Cu toată opoziţia boierimii, a marii burghezii şi a Bisericii, Cuza a iniţiat împreună cu primul său ministru Mihail Kogălniceanu reforme interne importante:

reforma fiscala în 1861, prin care se instituia impozitul personal şi cel funciar

secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, cu scopul de a trece in proprietatea statului marile averi ale bisericilor si mănăstirilor

legea rurala din 1864, prin care au fost împroprietătiţi peste 400 de mii de ţărani şi alţi 60 de mii au primit locuri de casă si grădini; reforma agrară a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale şi a reprezentat unul din cele mai însemnate momente din istoria României moderne.

În timpul domniei sale a fost reformată şi justiţia, au fost concepute o nouă lege electorală, Codul Civil şi Codul Penal inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit obligatoriu şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, cea din Bucureşti în 1864 şi a fost organizată Armata naţională.

Aplicarea reformelor s-a lovit însă de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care a şi dizolvat-o la 2 mai 1864 prin forţă. În acelaşi an a fost supusă aprobării poporului o nouă Constituţie, prin care domnitorul avea puteri sporite, ceea ce a atras atât nemulţumiri interne, cât şi din exteriorul ţării. Împotiva domnitorului s-a creat o coaliţie formată din aceeaşi unanimitate care l-a şi ales. Cuza realizase reforme solide, fără a mai păstra însă legătura cu elita politică.

Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasa coaliţie” să renunţe la tron în noaptea 10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara. Avea să moară în Germania, la 15 mai 1873. Avea doar 53 de ani.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I a făcut că actul de la 1859 să fie ireversibil.