Unirea Principatelor Române a fost un deziderat al naţiunii, afirmat încă din timpul Revoluţiei de la 1848, a declarat, pentru AGERPRES, Renata Gabriela Buzău, muzeograf în cadrul Complexului Muzeal Naţional Neamţ.
Ideea unităţii a fost formulată cu fermitate în documentele revoluţionarilor moldoveni, aflaţi în exil la Braşov (în mai 1848 a fost adoptat documentul programatic intitulat ‘Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei’) sau la Cernăuţi (în august 1848, Mihail Kogălniceanu a elaborat ‘Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova’), dar şi în cadrul Adunării de la Blaj din 3-5 mai 1848.
Deşi obiectivele politice, economico-sociale şi naţionale stabilite de fruntaşii generaţiei paşoptiste nu au fost atinse, ele s-au constituit într-un preludiu al actului săvârşit la 24 ianuarie 1859.
‘Războiul Crimeei (1853-1856), declanşat între Imperiul Ţarist şi cel Otoman, a creat ocazia afirmării naţiunii române, iar Congresul de Pace de la Paris a evidenţiat tendinţa spre înţelegere şi compromis a Marilor Puteri Europene privind Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti. Aceasta a fost propusă de către ministrul de Externe francez, contele Alexandre Walewski, susţinut de omologul său britanic, George William Frederick Villiers, conte de Clarendon: ‘înainte de a se începe discuţia privitoare la organisarea principatelor să se hotărască o chestiune de principiu, anume dacă Moldova şi Valachia vor fi reunite pe viitor într’un singur principat sau ele vor continua să aibă o administraţie separată. Representantul Franţei, Contele Walewski, crede că unirea acestor 2 provincii, răspunzând la nişte necesităţi descoperite printr’o cercetare făcută cu atenţie asupra adevăratelor lor interese, congresul trebui s’o admită şi s’o proclame’ ‘, a explicat Renata Gabriela Buzău.
Rezolvarea chestiunii româneşti, exprimată de diplomatul francez, a fost respinsă de Ali Paşa, ministrul plenipotenţiar turc, şi de contele Karl Ferdinand Graf von Buol-Schauenstein, ministrul de Externe austriac, diplomaţii invocând ca argument importanţa pe care locuitorii din Moldova şi Ţara Românească o acordau autonomiei lor, aceasta fiind dovada că ei îşi doreau ca cele două ţări să rămână separate.
Diferenţele de opinie privind rezolvarea chestiunii româneşti au culminat cu remarca oficialului austriac referitoare la faptul că populaţiile din cele două ţări nu au fost consultate în această privinţă.
Omologul său britanic, contele Clarendon, în calitate de reprezentant al unei monarhii parlamentare, considera că dorinţele românilor trebuiau luate în seamă, iar în condiţiile în care reprezentanţii Imperiului Otoman şi ai celui Habsburgic stăruiau în a susţine că populaţia din Principate nu doreşte unirea, s-a decis organizarea de alegeri pentru formarea unor Divanuri ad-hoc care să clarifice chestiunea.
‘Atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, până la întrunirea acestor organisme consultative, în octombrie 1857, s-au elaborat programe de realizare a statului naţional. Un astfel de document original, intitulat ‘Dorinţele Româniloru’, se află şi în colecţia Muzeului de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ. Martor tăcut al epocii în care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, actul amintit atestă demersurile ce s-au făcut de către reprezentanţii partidei unioniste pentru împlinirea idealului de unitate al naţiunii române”, a precizat muzeograful nemţean.
În redactarea documentului, valoros prin raritatea lui, a fost folosit alfabetul de tranziţie, specific acelor vremuri, iar printre semnatarii memoriului este şi Mihail Kogălniceanu, viitorul prim-ministru al statului naţional român din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
‘ ‘Dorinţele Româniloru’ reprezintă un act inedit şi prin prisma conţinutului său. Iniţiatorii lui, pornind de la prevederile Tratatului de Pace de la Paris, au formulat opt puncte esenţiale, unele regăsindu-se şi în rezoluţiile Divanurilor ad-hoc’, a declarat muzeograful Renata Gabriela Buzău.
Documentul prevede:
”1. Unirea Principatelor într’unu singur stat, cu respectarea drepturilor Înaltei Porţi, în cuprinderea vechilor noastre trataturi (capitulaţii).
2. Neutralitatea pământului Principatelor.
3. Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosăbi a autonomiei lor în coprinderea aceloraşi tratate.
4. Prinţu străinu cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare d’ale Europei, ai cărui moştenitori născuţi în ţară să fie crescuţi în religia ţării
5. Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti Adunări, care să representeze interesele întregii naţii.
6. Supunerea străinilor aflători în Principate la legile pământului.
7. Recunoaşterea dreptului Principatelor de a’şi întemeia relaţiile comerciale după interesele lor.
8. Toate aceste sub garanţia colectivă a puterilor ce au subscris tratatul de Paris”.
‘Semnatarii documentului susţineau că, după ce va fi asigurată garanţia Marilor Puteri, se va proceda la organizarea alegerilor pentru convocarea adunărilor ad-hoc din cele două Principate: ‘numai după ce înaltele puteri garante vor bine-voi a recunoaşte şi chezăşui cele optu puncte sus zise, ar urma să ne ocupămu de organizarea dinlăuntru’. Totodată, promotorii memoriului stipulau, la fel ca unioniştii ieşeni, faptul că toate reformele trebuiau întemeiate pe ‘principiile Dreptăţii, a Egalităţii înaintea legii şi a respectului Proprietăţii’. Nu în ultimul rând, în calitate de alegători, iniţiatorii actului precizau că sufragiul lor se va îndrepta doar către acei deputaţi care îşi vor lua angajamentul de a declara, susţine şi vota în Divanul ad-hoc al Moldovei cele opt puncte de bază prezentate mai sus, pe care cei 51 de unionişti le-au formulat: ‘ne îndatorămu că votul nostru îl vomu da numai pentru aceia, cari mai ‘nainte de zioa alegerii, voru chezăşui prin înscrisu îndatorire, că vor declara aceste baze, le voru susţine cu consciinţă şi le voru vota în divanul ad hoc pe faţă, iară nu cu votusecretu’ ‘, a arătat muzeograful nemţean.
Elaborat după încheierea Tratatului de Pace de la Paris (30 martie 1856), ca urmare a războiului Crimeei, dar înainte de întrunirea Divanului ad-hoc din Moldova (4 octombrie 1857), documentul semnat de însuşi Mihail Kogălniceanu şi pe care Muzeul de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ îl deţine exprimă, prin prevederile sale, aspiraţiile românilor în vederea constituirii Statului Naţional Român, moment istoric fundamental pentru naşterea României Întregite din 1918.
