Actorul Adrian Titieni, prezent în juriu la secţiunea one man show / one woman show, la Bacău Fest Monodrame, mărturiseşte, într-un interviu acordat AGERPRES, că s-a gândit, de-a lungul carierei sale, să abordeze şi acest gen, dar n-a avut ”suficient de multă determinare”.
”Vreau să vă spun cu toată sinceritatea că pe parcursul carierei m-am gândit, dar n-am avut suficient de multă determinare, ca să nu spun curaj. E un fel de maraton să stai aproape o oră pe scenă. (…) Dificultatea genului mă ţine puţin departe”, ne dezvăluie actorul.
Despre această ediţie a Festivalului de monodrame de la Bacău, el spune că este un proiect ”foarte interesant’, care ”are un caracter de unicitate”. ”Nu e un gen simplu, e puţin practicat la noi şi cred că fenomenul este încurajat de prezenţa acestui festival”, consideră el.
Adrian Titieni, care este şi profesor la UNATC, ne-a vorbit şi despre relaţia profesor-neofit, apreciind că ‘orice fel de ascendenţă sau orice fel de autoritate creează un efect inhibitoriu’. ”Dacă profesorul se erijează în cel care radiografiază deficienţe sau funcţiuni ale momentului, nu e chemat să facă asta. (…) Trebuie să aibă ştiinţa, să încurajeze, nu să amendeze, şi să fie suportiv”, este de părere actorul.
AGERPRES: Suntem la finalul ediţiei a XXVIII-a a Bacău Fest Monodrame, unde participaţi în calitate de jurat în secţiunea one man show / one woman show, alături de actorul Alex Bogdan şi criticul de teatru Alina Epîngeac. Cum a fost ediţia din acest an?
Adrian Titieni: Mi se pare un proiect foarte interesant. El aparent are continuitate, e prima dată când particip, dar cred că această modalitate de one woman show / one man show, de fapt, el se numeşte festival de monodrame, e un lucru bine-venit, are un caracter de unicitate, e singurul festival din ţară, şi ediţia de anul acesta pe mine m-a bucurat enorm, dorindu-mi însă lucruri care realmente pot fi puse în această ecuaţie a monodramei. Nu e un gen simplu, e puţin practicat la noi şi cred că fenomenul este încurajat de prezenţa acestui festival, dar ar trebui făcut şi altceva, începând de la masterclass-uri, workshopuri legate de modalitatea cea mai coerentă în semnificaţie a monodramei sau one man / one woman show. Cu alte cuvinte, ca să vă răspund la întrebare, a fost o ediţie interesantă, mă bucur şi sunt onorat că am fost invitat în calitate de jurat la această ediţie şi pe această cale felicit autorităţile locale şi conducerea teatrului că au găsit resurse financiare, logistice să continue această tradiţie.
AGERPRES: Privind spectacolele din concurs şi spectacolele invitate, nu în calitate de jurat sau de profesor, ci doar în cea de actor, v-aţi dori să faceţi un astfel de recital?
Adrian Titieni: Vreau să vă spun cu toată sinceritatea că pe parcursul carierei m-am gândit, dar n-am avut suficient de multă determinare, ca să nu spun curaj. E un fel de maraton să stai aproape o oră pe scenă, bine, au fost situaţii şi de peste o oră. Nu-mi dau seama în clipa asta, chiar dacă fenomenul e foarte aproape, adică am văzut zilele astea şapte spectacole. Există o tentaţie, există o motivaţie, dar, în acelaşi timp, cu riscul de a mă repeta, dificultatea genului mă ţine puţin departe. Tentaţii am avut, nu ştiu dacă voi reuşi… Cred că nu.
AGERPRES: Aţi spus în urmă cu câteva zile, la colocviul ‘Actorul după absolvire. Lumini şi umbre ale învăţământului’, susţinut la Bacău, că accentul pus pe autoritatea profesorului trebuie debalansat în favoarea nevoii studentului. Ce înseamnă acest lucru, mai exact?
Adrian Titieni: E simplu. Ecuaţia maestru-neofit aparent are un statut ascendent al maestrului, ori în spaţiul creativităţii orice fel de ascendenţă, orice fel de autoritate creează un efect inhibitoriu. Pentru vocaţional, libertatea de expresie naşte creativitate, inspiraţie, spontaneitate, şi atunci profesorul ar trebui să facă pasul din faţa studentului alături de el. Asta înţeleg eu prin disoluţia autorităţii, pentru că, până la urmă, profesorul e un ghid. Expertiza lui, experienţa lui, competenţele nu se pot egala cu ştiinţă, ci doar cu o capacitate de a putea înţelege mai uşor lucrurile cu care ne confruntăm.
Mai uşor nu e cuvântul cel mai potrivit de a înţelege în ansamblu lucrurile, devenirea lor, şi atunci, dacă profesorul e un ghid, sigur că are gradul lui de autoritate, dar în acelaşi timp nu e una copleşitoare, nu e cel care revarsă ştiinţă către celălalt, care are nevoie, ci ghidează, cu alte cuvinte, îl îndeamnă pe student să descopere şi asta mi se pare un lucru important. Cred că în vocaţional nu căutăm, ci descoperim şi tot ce-i sub efectul uimirii, tot ce-i sub semnul lui ‘wow’ sau ‘aha’ are relevanţă, reprezintă până la urmă un bun câştigat din proprie încercare şi nu la îndemnul sau sugestia cuiva.
AGERPRES: Ce consideraţi că este indispensabil să aibă un profesor care predă arta actorului?
Adrian Titieni: Dincolo de experienţa pe care eu o consider absolut necesară în exerciţiul spectacular teatru – film, trebuie să aibă câteva calităţi şi una dintre ele să-i facă plăcere să disemineze şi să împărtăşească, alături de viitorul profesionist, lucruri. E uneori delicat să ai răbdarea să vezi cum devine cel de lângă tine, pentru că procesul ăsta de formare, de devenire, de creştere nu e unul simplu. Dacă profesorul se erijează în cel care radiografiază deficienţe sau funcţiuni ale momentului, nu e chemat să facă asta. Trebuie să înţelegi că pasul greşit sau alături, de astăzi, poate să devină un pas ferm, nu mâine, nu poimâine, pentru că, dincolo de orice fel de metodă, există studenţi. Medicii spun: nu avem boli, avem doar bolnavi. Dacă ai capacitatea să mergi alături de el, să poţi să te transpui în condiţia celui din faţa ta, aducându-ţi aminte de trăirile tale anterioare când ai fost student, e o capacitate, după părerea mea, necesară pentru profesori de pedagogie. Trebuie să aibă ştiinţa, să încurajeze, nu să amendeze, şi să fie suportiv. Mi-e frică să spun asta, date fiind valorile momentului, să iubească studentul.
AGERPRES: Între studenţii din trecut şi studenţii din prezent e clar că există diferenţe. Care sunt diferenţele văzute de dumneavoastră, ca profesor, ca actor trecut prin multe, care a văzut multe, care a făcut multe firme, multe spectacole. Care sunt aceste diferenţe dintre studenţii, să zicem, dinainte de ’89 şi cei din prezent?
Adrian Titieni: Nu aş putea să fac o asemenea radiografie. Eu cred că în fiecare generaţie există o proporţie de talente, de oameni cultivaţi, oameni serioşi, proporţiile diferă. Generaţiile noi sunt mult mai informate, aparent sunt trecuţi la capitolul superficiali, dar ei nu sunt superficiali, adică au probleme de viaţă poate puţin mai devreme decât ar trebui, sunt în relaţie şi au referinţe legate de marile întrebări ale filosofiei, lucru pe care-l admir, ceea ce e puţin delicat e cu nerăbdarea, cu ochiul la celălalt, nu în sensul bun de a fi suportiv sau compasiv sau empatic, ci la reuşita lui. Cred că aici avem nişte probleme pe care şcoala ar trebui să le asume cu toată responsabilitatea de deontologie profesională. Şi, ca să nu pară pretenţioasă formularea, de un tip de înţelegere a ecuaţiei de asemenea manieră încât să nu-ţi depăşeşti rolul şi competenţele.
Faptul că eşti inteligent sau talentat nu te pune în condiţia de a putea să sfătuieşti regizorul sau să ai un debate pe bază de orgoliu că ideea ta e mai bună. Trebuie înţeles rolul, locul, funcţia fiecăruia şi aici s-ar putea să fie nişte probleme. În rest, avem oameni super talentaţi. Din păcate, profesia noastră în acest moment are caracter inflaţionist. Ei nu-şi găsesc locul în piaţă, mulţi nu neapărat că se deprofesionalizează, pentru că, odată ce ai învăţat să mergi pe bicicletă, mergi pe bicicletă chiar dacă ai făcut pauză, dar se reconvertesc profesional pentru că nu pot exista din ceea ce profesia oferă la momentul prezent. Cu alte cuvinte, îi rog să înţeleagă faptul că ecuaţia reuşitei nu e numai cu talent, nu o spun eu, au spus-o clasici înaintea mea. E cu răbdare, cu anduranţă, chiar cu smerenie, cu multe ingrediente absolut necesare, ca uşor-uşor să faci paşi. Trebuie fiecare să creadă în dimensiunea autenticităţii lui, pentru că suntem unici şi irepetabili şi aparent există, dar de fapt nu există concurenţă în profesia noastră.
AGERPRES: Fiul dumneavoastră a câştigat un Premiu UCIN. Ce simte tatăl care îşi vede fiul urmându-i cariera?
Adrian Titieni: Sigur că este bucurie. Eu nu i-am îndemnat pe niciunul dintre ei, nici pe fiica mea, nici pe Marc, să se apropie de această profesie. Nici nu i-am îndepărtat, nici nu i-am adus aproape. Ariadna s-a dus către Medicină, Marc s-a dus către scenaristică. Mare bucurie, vă daţi seama. A fost o bucurie şi lucrurile se puteau opri acolo, că am fost distribuiţi tată şi fiu în acelaşi timp şi sunt lucruri care greu pot fi puse în cuvinte. Am jucat alături de fiul meu într-un film de lungmetraj, de o bună calitate. Acolo Ruxandra Ghiţescu, regizorul filmului, a avut enorm de multă persuasiune şi răbdare să îl convingă, pentru că el face asta foarte bine şi de fapt nu vrea să facă asta. M-am bucurat, dacă lucrurile se repetă m-aş bucura şi mai tare, dar în acelaşi timp nu sunt în zona în care îmi doresc. Am luat ca atare evenimentul, a fost emoţie şi pentru el, sper să fie mai puţin radical şi să-şi dea seama că poate să facă o carieră şi cu actoria, dar în acelaşi timp îi respect decizia, îi respect opţiunea şi m-aş bucura să-şi găsească drumul care să-l împlinească.
AGERPRES: Proiecte noi în teatru sau film?
Adrian Titieni: În teatru o să încep un nou proiect în luna noiembrie şi sunt bucuros de acest lucru. Ulterior, voi avea un proiect, probabil la teatrul din Piteşti. Şcoli… pentru că sunt în strânsă legătură cu câteva şcoli din ţară şi îmi face mare plăcere şi mare bucurie să mă întâlnesc cu studenţi şi din alte zone ale ţării. Am şi un scurt proiect de film, în altă calitate decât cea de actor.
