Pe o stradă îngustă, parcă pitită, din municipiul Ploieşti, o casă micuţă, simplă, dar în acelaşi timp cochetă, caldă şi primitoare adăposteşte un adevărat univers, cel al lui Nichita Stănescu, un ‘înger blond’ a cărui prezenţă este atât de vie în locul în care s-a născut şi a devenit… fenomen.
Casa Memorială ‘Nichita Stănescu’ se află la numărul 1, pe strada care poartă numele poetului ‘necuvintelor’.
Păşind în curtea casei, iar apoi în locuinţă, intri într-un univers care îţi creează iluzia că Nini, aşa cum era alintat în familie, se află încă printre noi. Oricând te-ai aştepta să auzi un chiot zglobiu sau acordurile pianinei care îi era atât de dragă ori să îl vezi stând la birou citind sau compunând poezii.
Casa, care a fost construită între anii 1926-1927 de către bunicul şi tatăl poetului, a devenit muzeu în anul 2002, iar refacerea tematicii locuinţei a fost realizată sub atenta supraveghere a Marianei Stănescu, sora scriitorului, astfel că piesele de mobilier au fost aşezate cu aproximaţie aşa cum erau în copilăria lui Nichita.
Muzeul acesta nu a cumpărat nimic, este un muzeu realizat din donaţii făcute din dragoste pentru Nichita, spun muzeografii.
‘Nichita a avut parte de o expoziţie memorială chiar la doi ani după ce a decedat. În 1983 a murit, în decembrie, iar în 1986 a fost deschisă o expoziţie omagială. La început, temporară se numea. Era deschisă într-o casă de târgoveţ de secol XVIII, Casa Hagi Prodan (…). Acolo au început să se strângă obiecte. Cei care aveau obiecte de la Nichita – o scrisoare, o poezie, o monedă, pentru că el a fost un pasionat numismat, veneau şi le donau. Din donaţii s-au strâns în jur de 300 de piese, inclusiv patul a fost donat de mama lui Nichita. Patul, biroul lui de elev… Ploieştenii i-au ţinut amintirea trează acolo, în Casa Hagi Prodan, până în 2002, când ne-am mutat aici. (…) Am avut marele noroc să o prindem pe Mariana, sora lui Nichita, în viaţă. Ea locuia în Bucureşti, tocmai se pensionase din funcţia de director de şcoală şi atunci ne-a primit acasă şi ne-a oferit tot ce avea cu valoare memorialistică. În plus, a venit aici şi ne-a explicat cum era casa în perioada copilăriei lor. Unele piese s-au pierdut. (…) Unde nu au mai fost obiecte, am făcut o cameră documentară dedicată operei poetului – opera postumă, cărţi, premii. (…) Am avut ocazia ca, la câteva luni de la deschidere, să participăm la un concurs naţional al caselor memoriale. Am obţinut locul I, fiind în 2003 cea mai frumoasă casă memorială deschisă în România’, povesteşte pentru AGERPRES muzeograful Ioana Roşu.
Nichita Stănescu s-a născut în această casă şi a locuit aici până în 1953, când a intrat la facultate în Bucureşti.
În dormitor se află mobilierul din acea perioadă, făcut din lemn de nuc, iar pe patul acoperit cu o cuvertură lucrată de mama lui stă, parcă în aşteptarea jocului, ursuleţul de pluş cu care acesta se juca în copilărie.
Pe pereţii dormitorului, dar şi în restul casei sunt multe fotografii originale ale copilului Nichita şi poze de familie, precum şi tablouri ale poetului care au fost donate muzeului.
În camera de lucru, cea în care îşi făcea temele şi îşi compunea poeziile, încă de la vârsta de 7 ani, se află biroul poetului, pe care se găseşte o mapă de piele care i-a aparţinut, faţa fiind lucrată goblen de către mama sa. Dicţionarul de rime, cărţile de bază, un microscop primit în dar de la tatăl lui când a împlinit 10 ani, tabla de şah şi celebra pianină completează decorul.
Nichita spunea, la un moment dat, că, dacă nu ar fi devenit poet, probabil ar fi ajuns un mare muzician.
‘La 7 ani i-au luat profesor de muzică. Mama poetului povestea că el avea ritual când venea de la şcoală – intra în casă, îşi arunca ghiozdanul şi începea să cânte la pianină şi mama din bucătărie auzea şi începea să pregătească prânzul’, spune muzeograful Argentina Istrătescu.
Pick-up-ul şi aparatul de radio ne duc cu gândul la Nichita în perioada tinereţii.
‘În perioada liceului, Nichita făcea ceaiuri dansante. Îşi invita colegii, le cânta la pian, le punea muzică, avea o colecţie întreagă de plăci cu concerte pentru pian şi orchestră. Era spaţiul în care se simţeau bine, în timp ce mama lui le făcea prăjituri’, povestesc muzeografii.
Poetul are câteva versuri care ilustrează zona, apropierea de căile ferate (casa fiind în apropierea Gării de Nord), în poezia sa apar locuinţa, dar şi dorul de casă.
Incursiunea în universul natal al ‘Îngerului blond’ continuă cu sufrageria, unde se află telefonul pe care este înscris numărul alocat la acea vreme familiei, pendula familiei, mobilierul din acea perioadă – fotoliile, servanta şi, din nou, fotografii din copilărie din care răzbate lumina zâmbetului poetului.
În camera documentară, care era o altă cameră de zi a familiei, s-au amenajat vitrinele în care sunt prezentate alte fotografii, certificatul de naştere al lui Nichita, obiecte din timpul şcolii, maşina de scris şi publicaţiile antume, opera postumă a poetului, precum şi premiile naţionale şi internaţionale obţinute de Nichita.
Bucătăria păstrează mobilierul din copilăria lui Nini, o parte din vesela familiei, dar şi cartea de bucate a mamei care conţine şi însemnările acesteia.
În fosta baie a casei a fost amenajată o bibliotecă în care se regăsesc exemplare aduse de către Mariana Stănescu de la Bucureşti.
‘Nichita era o fire foarte deschisă, caldă, prietenoasă, încuraja pe toată lumea. Când s-a mutat în Piaţa Amzei, avea uşa apartamentului mereu deschisă. După ce s-a căsătorit cu a treia soţie, veneau tineri poeţi ca să îi prezinte opera, să îi ceară un sfat. Niciodată nu îi critica, iar la plecare le dăruia un stilou simbolic pentru a continua scrisul. El a spus că este mai vital să ai un prieten decât un înger păzitor, deci o căldură sufletească şi o nobleţe sufletească deosebită’, explică Argentina Istrătescu.
Poate prezenţa numărului mare de fotografii şi tablouri ale poetului, poate dragostea pentru acesta care se simte în fiecare detaliu al amenajării casei memoriale, poate felul în care muzeografii vorbesc despre Nichita şi viaţa lui sau poate toate la un loc te fac, la un moment dat, să îl cauţi cu privirea pe cel care a fost un fenomen.
