Emoţia venirii Crăciunului se trăieşte la altă intensitate într-o casă mare a statului, din municipiul Mediaş, pe strada Topârceanu, unde nu există geam, uşă, perete care să nu fie decorate şi luminate, iar zilnic aici se oferă darul bunătăţii, empatiei, înţelegerii, răbdării, iubirii de aproape, pentru că aici sunt găzduiţi 50 de ‘copii’ altfel, care în acte sunt adulţi, însă din punct de vedere al IQ-ului sunt la fel ca un copil de grădiniţă sau de şcoală.
Pe locul unde un ONG numit ‘Speranţa’ începea în 2005 o poveste de succes, continuată cu fonduri de pre-aderare la UE, astăzi este Centrul de Integrare prin Terapie Ocupaţională ‘Sfântul Nectarie’ din Mediaş. O clădire albă, cu steagul României şi al UE la intrare, o casă cu o mare familie de zeci de oameni, beneficiari şi angajaţi, care împreună formează o altfel de familie. Cei 50 de beneficiari, adulţi cu dizabilităţi, au drept naşi de botez mare parte din cei 25 de angajaţi. Pentru că aici, angajaţii au înţeles că trebuie să fie nu doar îndrumători, ci şi părinţi.
Daniela Halmaci este ‘mama’ celor 50 de ‘copii’ care sunt aici, iar oficial este directoarea centrului. O contabilă care şi-a luat rolul în serios. Rolul de a face imposibilul posibil. Practic, aici au fost strânşi adulţi cu dizabilităţi din toată ţara, care în câţiva ani jumătate dintre ei au reuşit să îşi găsească joburi, iar toţi zilnic au câte o ocupaţie. În perioada aceasta a Crăciunului toţi au ocupaţia de spiriduşi ai Moşului şi toată casa lor este un atelier, unde fac decoraţiuni pe care le vând şi cu banii obţinuţi îşi cumpără materiale ca să se apuce de decoraţiunile de Paşti.
‘Ideea centrului de aici a pornit de la colegii din ‘Speranţa’, care au pus umărul în 2005, când era vorba de descentralizarea Dumbrăveniului. În 2007 s-a finalizat lucrarea, asociaţia a dat terenul la Consiliul Judeţean, care a aplicat pe un proiect Phare şi aşa s-a născut CITO (Centrul de Integrare prin Terapie Ocupaţională n.r.). Eu de atunci am venit, numai că am fost contabil şef până în 2016. (…) Noi suntem un centru de zi. Ei sunt copiii noştri, pentru că eu le zic copii. Nu avem limită de vârstă. Cel mai tânăr este de 22 de ani, iar cel mai în vârstă, Sorin, are 54. Lenuţa are 48 de ani. Aici e casa lor. La majoritatea dintre ei este o dizabilitate mentală. Ei au un retard mental. Majoritatea dintre ei au un IQ de 50, un IQ de copii de trei ani. Cel mai înalt dintre ei are doi metri şi are IQ-ul unui copil de doi ani, se joacă cu maşinuţe’, ne explică Daniela Halmaci, la intrarea în centru.
O atmosferă caldă, oameni veseli, decoraţiuni variate de Crăciun, brazi peste tot, naturali sau creaţi, desenaţi şi multe, multe zâmbete. 90% dintre cei aflaţi aici sunt copii abandonaţi la naştere. Ei cunosc doar sistemul de stat. Există o singură fată care a venit aici, după ce i-au murit părinţii.
Fiecare are o poveste unică. Am cunoscut-o pe Oli. O fată cu părul lung, negru. La ea în cameră e plin de poze pe pereţi. Într-o fotografie mi-o arată pe sora ei. A găsit-o după 20 de ani. Pe Facebook.
‘O avem pe Oli, fata cu părul lung, care a găsit-o acum câţiva ani pe sora ei, pe Facebook. Ei toţi au fost lăsaţi la orfelinat în zona Secuimii, ei o cunosc pe mama lor, au găsit-o, o cunosc şi o vizitează, dar dacă nu eşti în pielea lor, nu poţi să le înţelegi relaţia cu mama. Ei spun că este ‘mama’. Dacă îi spui lui Oli să meargă la mama ei, ea nu o neagă ca mamă, dar te întreabă ce să facă la ea. Aici este ca într-o familie, doar că ei sunt la diverse niveluri de dezvoltare de abilităţi. Unii nu au studii deloc, nu ştiu nici să scrie, nici să citească. Ei merg ziua prin oraş. Singurul lucru pe care îl cerem este să ştim ce vor să facă în acea zi, unii dintre ei merg însoţiţi de noi. Avem câţiva beneficiari noi, pe care nu îi lăsăm să meargă singuri, pentru că există riscul să nu mai ştie să vină înapoi’, explică Daniela Halmaci.
Efortul angajaţilor se vede în progresul celor de aici. Unii dintre ei merg la serviciu. Şi cu banii câştigaţi îşi permit mici lucruri: haine, încălţăminte, un telefon mobil şi să facă cadouri altora care nu au.
‘Spre exemplu Ana, ea nu merge singură la serviciu, pentru că nu are orientare în spaţiu, dar se poate duce la job, însoţită de o colegă de a ei. Spre exemplu, avem la Carrefour doi băieţi care fac curăţenie. Ramona face şi ea curăţenie la o firmă, ea este o persoană care nu are mâna dreaptă, dar e femeie de serviciu. Avem nişte poveşti foarte emoţionante şi de valoare şi noi suntem foarte mândri de ceea ce facem aici. La un moment dat am constatat la unul dintre ei că nu neapărat salariul contează, ci motivarea, mediul în care merge să muncească. Asta a fost marea bătălie. La început îmi ziceau că ei nu se duc în oraş, că lumea se uită urât la ei. Oamenii îi tolerează, pentru că ei sunt atipici’, povesteşte directoarea centrului, Daniela Halmaci.
În mijlocul discuţiei cu ea, în biroul ei îşi face apariţia Nicolae, chiar de ziua lui. A venit cu o pungă cu cadouri pentru Roxana, prietena lui. Nicolae este un adult, trecut de 40 de ani, care a copilărit în canalele din Bucureşti, unde îşi aminteşte că era mut. A ajuns la Mediaş, a mers la şcoală şi aşa a reuşit să înceapă să vorbească. Acum este angajatul unui service din Mediaş, unde face curăţenie şi în timpul liber face curat şi la patru blocuri din municipiu.
‘Problema noastră este că nu avem unde să stăm, decât aici, pentru că noi nu ne descurcăm. Eu nu-i ştiu pe părinţii mei. Pe mine m-au scos pe timpul lui Sorin Oprescu din canale şi m-au adus aici. Aici este foarte bine. Unde fac curăţenie, la bloc, sunt oameni care nu au apă şi eu scot apă din Târnava cu găleata şi pun în bidon şi car cu bidonul să spăl blocul. Eu sunt mulţumit că am unde să lucrez, pe urmă vin acasă. Dacă aveam părinţi, eram mult mai bine. La şcoală, mi-a dat cu rigla peste mâini, până am deschis gura şi am vorbit. Şi acolo în canale eram mut, făceam semne. Numai că nu ştiu să scriu, asta este adevărat. Şi nu prea ştiu să citesc, dar ascult chestii la televizor’, spune Nicolae.
Pe pereţii biroului directoarei din Mediaş este plin de diplome. Nu ale ei. Ale lor, ale ‘copiilor’. Alexandra a avut expoziţie la Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu, o altă fată din centru, Ramona a luat o diplomă la un concurs de cântat în Coreea.
Directoarea recunoaşte că nu e muncă uşoară ce se face la acest centru din Mediaş.
‘Majoritatea dintre cunoscuţi mă întreabă cum rezistăm, pentru că este un job atât de solicitant. Aici zilnic se întâmplă ceva. Viaţa lor e când jos, când sus şi tot timpul trebuie să le oferi suport, să îi ajuţi să urce. Au momente bune şi momente rele, trebuie să-i ajutăm tot timpul’, a declarat Daniela Halmaci.
Frenezia cumpărătorilor de sărbători i-a cuprins şi pe ei.
‘Au descoperit second-hand-urile şi este o alertă maximă când la magazinul din centru preţul este de 5 lei, atunci toată lumea merge la cumpărături’, relatează Daniela Halmaci.
Potrivit directoarei de la Mediaş, rolul de ‘mamă’ pentru 50 de adulţi cu minte de copii înseamnă şi zile în care este greu. În perioada aceasta, centrul a rămas fără psiholog şi printr-o derogare a putut da anunţ de angajare şi, din fericire, cineva s-a înscris la concurs.
Echipa de la Mediaş înseamnă oameni cu suflet. Viorica este o doamnă de 68 de ani, pensionară, care a început să facă voluntariat în 1991, a fost premiată de olandezi pentru asta şi nu s-a temut să fie voluntar nici pentru copii cu HIV.
‘Când ne-am dus de Crăciun la copiii cu HIV, înainte de Crăciun, Vasilică era pe calorifer şi ofta, era în stadiul terminal. Asta a fost o durere cruntă. Am fost şi la leagăn, o dată pe săptămână, era lipsă de personal. Aţi întrebat de fata care cântă şi a fost în Coreea. Fata de la noi cu cântatul a fost depistată de noi la un concurs de karaoke, organizat de noi, după care doamna directoare i-a luat profesor, aici mai exersa. Nu numai că lucrez, dar îmi e şi drag locul pentru că aici chiar se face ceva. Eu nu consider că vin la serviciu, pentru că aici nu mă uit la ceas. Eu nu am cuvinte să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Aici sunt şi naşă la trei beneficiari’, spune Viorica.
Mare parte din cei 25 de angajaţi, şi când nu vin la serviciu fac voluntariat la căminul de vârstnici din oraş şi nu numai. Şi i-au învăţat şi pe aceşti ‘copii’ să fie voluntari şi să împartă binele.
‘Prima acţiune de voluntariat am avut-o cu Biblioteca din Mediaş şi ne-am dus cu Lenuţa şi cu Dorina la grădiniţă şi am citit poveşti copiilor’, îşi aminteşte Viorica.
Întrebaţi ce îşi doresc de Crăciun, aproape toţi au răspuns că doresc sănătate.
Sorin, cel mai în vârstă dintre ei, confecţionează suporturi de lumânări nu doar pentru cei din Sibiu şi Mediaş, ci trimite şi în Germania, pentru că acolo are prieteni care l-au ajutat şi i-au trimis în urmă cu ani de zile formele pentru decoraţiuni.
Romică colecţionează ceea ce noi aruncăm: reclamele din cutiile de poştă. Cu ajutorul andrelelor, ia foile din reviste şi face nişte tuburi de hârtie, pe care pe urmă le lipeşte şi aşa iau viaţă decoraţiuni inedite.
La un moment dat, vine una dintre fete şi ne povesteşte ce a făcut de Moş Nicolae cu Lenuţa.
‘Ştiţi ce am făcut? Ne-am unit şi ne-am dus la o femeie necăjită, la femeia aceasta cu copila necăjită. Am dat eu cu Murgu (Lenuţa n.r.). Am dat pachetele la doamna, cu biscuiţi, ciocolată, portocale. Noi o ştim de ani de zile pe femeia necăjită. Şi copila are vreo 7-8 ani, nu o ştiut că eu sunt Moş Nicolae. Femeia este bunica copilei, mama a părăsit-o pe ea şi bunica are grijă de ea’, spune Maria.
Ei bine, da. De Moş Nicolae, o parte dintre aceşti oameni de pe strada Topârceanu din Mediaş şi-au donat cadourile unei pensionare din oraş, care creşte singură pe nepoata sa, abandonată de părinţi. Mai mult, cei din centru ştiu că această fetiţă crescută de bunică este şi bolnavă. Şi bucuria lor a fost să vină Moş Nicolae la această fetiţă.
În una din camere, Lenuţa mi-a prezentat-o pe o altă copilă. Aici există o fată care învaţă la liceu în Mediaş, are şi note de 10 şi doreşte să ia BAC-ul şi pe urmă visează să dea la Medicină, ca să se facă doctor de copii, ca să-i facă bine. Este singura beneficiară din centru care nu poate merge şi este imobilizată într-un scaun cu rotile. Însă este înconjurată de căldură, prieteni, pisici şi multe încurajări de la cei din centru, care nu ştiu să citească şi care o consideră copilul lor.
Pe Lenuţa Murgu am cunoscut-o la Sibiu, în timpul unui bazar de Crăciun, şi povestea ei a fost convingătoare pentru a veni în vizită la centrul din Mediaş: ‘La noi e casa lui Moş Crăciun şi avem şi atelierul lui Moş Crăciun. Şi să ştiţi că noi nu am crezut că putem să facem lucruri. Dar am învăţat că dacă nu pot, trebuie să mai pot un pic’.
‘Crăciun fericit, cu bucurii şi să fiţi buni’ – este urarea Lenuţei Murgu, cea care nu a putut, dar a învăţat să mai poată. Şi la fel ca ea, toţi ceilalţi 49 de ‘copii’ de la Centrul de Integrare prin Terapie Ocupaţională ‘Sfântul Nectarie’ din Mediaş. AGERPRES / (A – autor: Isabela Paulescu, editor: Marius Frăţilă)
