Timişoara, 23 dec / Agerpres/ – Lumea creştină s-a născut în glasul îngerilor din cer, care au cântat cele dintâi colinde, prin care au vestit Naşterea Mântuitorului. Primii pământeni care le-au auzit au fost păstorii din Betleem, uimiţi de vestea minunată.
Colindatul este un ritual sacru, care pătrunde în casele oamenilor dimpreună cu învăţătura de credinţă ortodoxă, pentru că toate aceste cântări sunt asemenea unor cărţi care vorbesc despre dumnezeirea Lui Hristos, oferindu-ne cea mai frumoasă lecţie pentru a fi buni şi smeriţi.
Din colinde aflăm că Maica Domnului nu a fost primită în casa bogatului, ci în ieslea păstorilor, ele ne spun că pe cer ‘Steaua sus răsare ca o taină mare şi lumii vesteşte…’, colindele ne arată că Mântuitorul era îmbrăcat în scutecele, dar au legătură şi cu plugarii, cărora le cer să se trezească, pentru că S-a Născut Hristos: ‘Ia sculaţi români plugari!’. Colindele sunt, de asemenea, învăţături despre purtarea Maicii Pruncului Sfânt, care Îl legăna, iar vântul bate lin, adică toată natura Îi slujeşte Lui Dumnezeu, a declarat pentru AGERPRES protopopul Timişoarei, preotul Zaharia Pereş.
În lumea satelor bănăţene, pregătirea de colindat începea odată cu intrarea în Postul Crăciunului, prin cantori fiind dusă mai departe cântarea bisericească bănăţeană, inclusiv colinda, aceştia formând grupuri de tineri pe care îi învăţau să colinde.
‘Atunci când se cântă o colindă, se adaugă câte o ondulaţie muzicală, care creează acea frumuseţe, o floare.
Cei din strană adunau trei-patru copii în câte un grup şi mergeau cu toţii acasă la cel din strană sau la câte un copil, pentru a învăţa sau a repeta colinde. Am făcut şi eu parte dintr-un astfel de grup de colindători pregătiţi pentru Crăciun. După ce învăţam colindele, când grupul se cristaliza, rămâneam împreună. Astfel ne apropiam de sărbătoarea Crăciunului, cei care ştiau colindele făceau parte din grupul selectat de preot pentru a-l însoţi la umblatul cu icoana Naşterii Mântuitorului prin casele oamenilor, cântând troparul Naşterii lui Hristos, aşa cum e obiceiul în satele bănăţene. Nu exista casă care să nu deschidă uşa colindătorilor”, ne povesteşte părintele Zaharia Pereş.
După acest moment, apăreau şi tradiţiile.
”În casele unde erau fete în jurul vârstei de 16 ani, care se gândeau că îşi pot găsi un prieten, puneau diverse podoabe sub preşul de la pragul uşii. Cantorii bătrâni le spuneau tinerilor ca acolo unde sunt fete frumoase să caute sub preşul uşii şi, dacă vor găsi o astfel de podoabă, trebuie luată şi înapoiată ulterior, ca să existe acea întâlnire între băiat şi fată. Unde treceau copiii şi vedeau că este o fată frumoasă, după trecerea părintelui, ei ridicau preşul, luau podoaba şi o ţineau până se termina sfinţitul caselor. Sigur că şi fata respectivă aştepta să-i fie înapoiate bijuteriile, iar copilul le aducea înapoi şi astfel se legau prietenii. Aceste obiceiuri se întâmplau în Valea Almăjului, de la Craina Bănăţeană, Iablaniţa până la Bozovici’, ne dezvăluie părintele.
Părintele protopop ne-a vorbit şi despre un obicei nemaiîntâlnit, cel al confecţionării colindei de alun, cu care se mergea la colindat, după ce preotul satului încheia umblatul cu icoana, în Ajunul Crăciunului. Colinda de alun era şi protectoare împotriva duhurilor rele, pentru că era crestată cu cruciuliţe, care apărau copilul de primejdii.
‘Noi, acum, când spunem colindă, spunem cântec, dar nu este doar aşa. Colinda este şi un băţ de alun pe care îl tăiau bătrânii casei dintr-o dumbravă sau de la marginile râului unde creştea câte un alun, dar care trebuia să fie foarte drept, fără vreun cusur. Erau două forme de a face acest băţ numit colinda. Colinda erau aceste beţe de călătorie, care se ţineau în mână şi umblai prin sat, din uşă în uşă, să primeşti daruri şi să cânţi o colindă. Bunicul meu aducea acasă băţul de alun, îl cresta frumos, îl tăia de măsura înălţimii copilului, partea de jos o curăţa de coajă cam de patru degete. Partea de sus, la fel, se curăţa de coajă cam de-o palmă, cât să poată prinde copilul cu mâna băţul de alun. Făcea apoi, după mâna copilului, un rând de cruciuliţe, de jur împrejur, după care dădea un brâu frumos crestat şi orna partea de jos, care se făcea ca un şnur, de forma unui şarpe, care ocolea băţul de sus până jos, iar când ajungea la capătul de jos, o lua în sens invers cu aceste crestături în formă de şarpe, până sus. Bunicul mi-a explicat ce simbolizează toate aceste însemne: ‘crucea reprezintă puterea Lui Dumnezeu, este semnul peste care acest şarpe încovoiat de pe colindă nu poate trece. Locul unde ţine copilul mâna este curat; urmează crucea Domnului, care apără, iar pe unde trece şarpele în jos reprezintă locurile prin care trece cu colinda prin toate casele şi orice s-ar întâmpla şi pe unde ar călca, este apărat de crucea Domnului Hristos’. Explicaţia lui era foarte profundă, pentru că mergând cu această colindă prin toate casele se spunea că sunt oameni cu ochi răi, care au răutăţi pe care nu le exprimă”, detaliază părintele Zaharia Pereş.
Era şi un alt fel de a face o colindă, îşi aminteşte el.
”Bunicul curăţa tot băţul de alun şi îl înfăşa cu o panglică albă, în locul şarpelui, şi o ardea cu lumânarea, iar după înlăturarea ei, băţul rămânea colorat în alb şi negru, care simbolizau binele şi răul. Dar nici de pe aceste beţe nu lipsea crucea încrustată, ca nu cumva să treacă duhurile şi răutăţile la mâna copilului’, mai spune acesta.
Pe lângă colinda din alun, bunica părintelui pregătea din vreme o trăistuţă micuţă din lână toarsă cu un pieptene de scărmănat lâna. Aceste traiste, care nu seamănă cu cele din Maramureş, erau puse de copii pe după gât, luau băţul de alun, colinda, ca pază, şi mai aveau încă o traistă mai mare, în care se puneau de-a valma darurile primite. Fiecare copil lua şi un clopoţel care era, de obicei, de la oi, apoi plecau în sat.
‘Copiii intrau în fiecare casă şi le duceau oamenilor mesajul de Crăciun. Cu troparul Naşterii Domnului se deschideau porţile caselor oamenilor, ‘O ce veste minunată!’, ‘Trei păstori’ sau o altă colindă. Cetele de colindători erau formate din doar doi-trei copii, pentru că de obicei mergeau la rudele lor. Gazdele pregăteau colacii cu o zi înainte, după un ritual al sfinţeniei; toţi colacii erau la fel de buni, indiferent de la cine erau. Cei mici primeau un colac, o bucată-două de cârnaţi, una de brânză şi bomboane; banii erau pe ultimul loc. Şi pentru că trăistuţele se umpleau repede, copiii veneau acasă de mai multe ori să şi le golească într-un vailing (vas) mare în care ajungeau cârnaţii amestecaţi cu brânză şi cu bomboane. Colindatul ţinea până târziu, după ce stelele erau bine aşezate pe cer, până spre miezul nopţii, pentru că nimeni nu voia să închidă uşa vestitorilor. Era un duh al primirii, al bucuriei, colindătorii fiind mesagerii Lui Dumnezeu’, adaugă părintele Zaharia.
În ziua de Crăciun, mergea la biserică toată lumea, bunicul părintelui îşi lua de mână cei doi nepoţi şi nu era mai mare bucurie pentru el decât să-i audă cântând la strană şi spunând simbolul de credinţă, fiind pentru el o mare cinste despre care povestea la toată lumea cu care se întâlnea pe drum, la întoarcerea acasă. Masa de prânz din ziua Naşterii Domnului reunea toţi membrii casei, fiind o sărbătoare a familiei, care face legătură cu Dreptul Iosif, cu Fecioara Maria şi cu Pruncul Iisus şi ne aşază şi pe noi în acea lumină caldă a casei.
În prima seară de Crăciun, se făceau baluri în satele bănăţene, care ţineau două zile, iar aici se formau perechile dintre băieţi şi fete.
‘În dimineaţa de Crăciun, la fel ca în oricare duminică, bunicii plecau la sălaş înainte de ivirea zorilor, să îngrijească animalele, apoi reveneau acasă şi se pregăteau pe ei, luau nepoţii şi plecau la biserică. Se crea starea aceea de frumuseţe, de bucurie şi de sărbătoare când intram pe uşă la întoarcerea de la biserică şi toată casa mirosea a sarmale. De Crăciun, se aşeza la masă întreaga familie, rostind cu toţii Tatăl nostru. Bucuria sărbătorii este pregătită dinainte, prin postul de 40 de zile, perioadă în care să îţi pregăteşti şi trupul pentru întâlnirea cu Iisus cel născut în Peştera Betleemului. Postul înseamnă a împleti reţinerile de la alimente cu faptele bune şi majoritatea oamenilor ar trebui să facă cel puţin o faptă bună, pentru ca postul să fie complet, asemeni acelor opţi de pe băţul de colindă’, punctează părintele.
În a doua zi de Crăciun se mergea la naşi, după o veche rânduială: se lua o cotăriţă care se împodobea cu cea mai frumoasă procoviţă (pătură ţesută), apoi se punea colacul, unu-doi litri de răchie, o sticlă de vin, un tort, o felie de brânză şi un plic cu o sumă consistentă de bani pe care naşul ţi-i întorcea când aveai un eveniment important în familie. Şi, pentru că naşii nu se pot schimba decât dacă ei refuză finul, aceştia deveneau parte a familiei.
‘Naşii nu intrau în datorii, pentru că familia ducea din timp sume pentru când aveai un eveniment, un botez, o nuntă, iar naşul punea doar un supliment la ceea ce duceai tu. La naşi, se mergea o dată la doi ani, când erai poftit la masă. Din ziua în care ţi-ai ales naşii, ei nu se mai schimbau; dacă îmbătrâneau, deveneau naşi copiii lor. Schimbarea naşilor, în ziua de azi, este o desacralizare. Naşul poate fi schimbat doar dacă te refuză el, dar finul nu are dreptul să schimbe naşul’, explică părintele Zaharia Pereş.
Sărbătoarea Naşterii Domnului rămâne una dintre cele mai frumoase praznice ale creştinătăţii, pentru că Dumnezeu se dezgoleşte de dumnezeire, Domnul Hristos ia trup omenesc pentru noi şi a noastră mântuire şi arată cea mai profundă lecţie de smerenie pentru umanitate, prin naşterea Sa în umila Peşteră a Betleemului Iudeii.
‘Sărbătoarea face legătura dintre cer şi pământ prin steaua luminoasă care se arată, prin faptul că sunt chemate la Betleem toate neamurile pământului, prin cei trei magi de la Răsărit, care au venit de pe trei continente. Potrivit preotului Victor Aga, cei trei magi îi reprezintă pe cei trei fii ai lui Noe – Sem, Ham şi Iafet. Cei trei magi – Baltazar, Gaspar şi Melchior – sunt reprezentanţii continentelor, ai întregului pământ, care ajunge să aibă un reprezentant la Naşterea Domnului. Ei aduc daruri, aur, smirnă şi tămâie. Tot de Sărbătoarea Naşterii Domnului aflăm că primele colinde care se cântă pe pământ nu sunt de la oameni, ci din cer, cetele de îngeri cântau ‘Mărire întru cei de sus, Lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire’. Colindele le aud păstorii de la Betleem, uimiţi de felul cum cântă cerul, care vesteşte pământului Naşterea lui Mesia. Steaua deja apare pe cer, o văd magii, care vin din diferite părţi, conduşi de aceasta, care îi uneşte. Dumnezeu ne transmite prin mesajul cerului să ne unim cu toţii şi să-l găsim pe Hristos ca Mântuitor. În domnul Hristos se împlinesc profeţiile profeţilor din Vechiul Testament referitoare la Naşterea Domnului din Fecioară curată, la faptul că el este Mântuitorul, aşa cum cântăm şi în ‘O, ce veste minunată!’. Mai putem remarca şi faptul că astfel a ales Dumnezeu şi un român, pe Dionisie Exiguul (Dionisie cel Mic), să fie cel care pune bazele calendarului creştin, de la Naşterea Lui Hristos până azi. Noi suntem astăzi în anul 2022 de la Naşterea lui Hristos. Aceste calcule le-a făcut un sfânt român, Dionisie cel Mic, de la Dobrogea’, subliniază părintele Zaharia.
Sărbătoarea Naşterii Domnului se încheie în ultimul colind de Bobotează, când fiecare om din lumea satului bănăţean îşi pregăteşte o găleată pe care o umple cu prima apă curată scoasă din fântâna casei, iar de mânerul vasului este prins cu o panglică tricoloră un fir de busuioc. Găleata este dusă la biserică, unde toate vasele sunt puse în mijlocul lăcaşului, iar preotul le sfinţeşte pe toate.
‘La sfinţirea apei, un credincios este trimis de preot cu un prapure la râu şi când preotul pune mâna în apa de Bobotează din butoiul cu apă sau în căldăruşă spune ‘se sfinţeşte această apă’ şi se trag clopotele. Cel care este cu prapurele la râu bagă şi el de trei ori vârful crucii în apa care trece prin sat, apoi revine cu prapurele în biserică. Din apa aceea se păstrează tot anul, în sticle curate, o parte o duc la moşii, la pomii fructiferi, cântă troparul Bobotezei şi băţul de colindă, rupt, se pune în cel mai mare copac al moşiei, ca semn al binecuvântării lui Dumnezeu’, punctează părintele Zaharia Pereş.
În viaţa creştinilor, Crăciunul rămâne un reper al bucuriei, al copilăriei şi al fericirii călătoriei, alături de cei trei magi, spre steaua sub care S-a descoperit lumii Fiul din Sfânta Treime.
