Jurnalistul Cornel Nistorescu arată, într-un articol cu un mesaj subliminal, în Cotidianul, că fără a cunoaşte şi preţui trecutul, nu putem aprecia prezentul şi vom rămâne fără „busolă” pentru viitor, „în bătaia vânturilor”.
Fără alte comentarii, iată textul:
„Din cînd în cînd, orașul mă stoarce și mă face să pierd busola. Toate direcțiile mi se încurcă și mă alungă și mi se par închise și fără speranță. Atunci, mă refugiez în magazinul înghesuit al domnului Bogdan din zona Gării de Nord. Două camere micuțe, cu o cămară și cu un subsol acoperit de un chepeng metalic, adună toate obiectele sărite de pe banda rulantă și invizibilă a timpului care poartă toate lucrurile spre neant. Domnul Bogdan este un anticar de spiță veche, un fel de expert și de doctor al obiectelor ciudate, aflate pe drumul pieirii. Se pricepe la toate domeniile și este un fel de expert și de restaurator al lucrurilor deteriorate. Îl găsesc mai totdeauna înecat în fum de țigară, cu o lupă de ceasornicar la ochi sau cu cîte ceva întins pe masă, cercetînd un marcaj, o monedă, o semnătură pe un tablou. Dumnezeu mai știe ce caută pentru că fiecare obiect al său duce undeva, vine din cine știe ce epocă și lume și poartă mesaje secrete pe care numai el le poate pătrunde. Iar în preajma sa pînă sub plafonul încăperilor chiar atîrnate de tavan stau altele agățate și salvate de la dispariție și de la pierderea sensului. Un obiect se prăpădește prin dispariția rostului. Și mai stă o vreme în așteptarea unui cumpărător, a unui pasionat sau curios, gură cască sau cercetător de lumi.
Un vîrf de săgeată sau de suliță de la triburile massai din Africa, fără explicație și origine, devine o simplă bucată de fier ruginit. Mutat din încăperile domnului Bogdan pe o masă sau pe un birou de cine știe unde este doar un metal urît, primitiv, fără sens, numai bun de aruncat. Un obiect fără o înțelegere a utilității sale este pe jumătate mort. Se află pentru ultimele zile sau luni înaintea dispariției. Pentru puțină vreme, mai rămîne doar un pariu. Pentru ce a fost creat? Care a fost rostul lui? La ce îl foloseau oamenii din nu știu ce oraș sau țară a Europei? Un singur om poate doi mai caută un răspuns. Obiect neidentificat (fără nume și fără istorie,fără fișă sau fără măcar o poveste) este un pariu intelectual pierdut ca o călătorie în orb într-un spațiu întunecat. Descifrarea rostului său obligă la o cercetare, la repetate plonjoane în timp și spațiu, la lecturi despre istoria civilizațiilor, la călătorii prin albume de arheologie și enciclopedii despre meșteșuguri, sticlari, turnători în bronz și alte meserii, dispărute și ele.
Mai intră cîte un om cu o vechitură, cu o copie, cu monedă cu chipul Regelui Mihai sau cu o hîrtie de 100 lei de după 1990.
-Nu! Îmi pare rău!
Unii oameni se agață de obiectele vechi ca de un loz cîștigător.
O carafă din cristal fațetat cu capac de argint marcat are înlăuntru un tub de sticlă în care se puneau bucățile de gheață pentru răcirea vinului. Arată ca un obiect de castel medieval, de pus pe masă în sala mare, la petrecerile nobilului sau ale clanului. Carafa este o mostră de artă și meserie, lucrată cu mare iscusință. Bate de departe mii de obiecte dispărute și concurează orice lucrătură din ultimul secol. O lume plecată demult a savurat cu ea vinuri albe la zeci de sărbători, iar acum carafa, lîngă o cană grea pentru mied, depune mărturie numai pentru existența unui univers părăsit și demodat.
De ce o cană pentru mied este mai grea decît o carafă de vin? Dacă le arăți pe amîndouă unui adolescent, el ridică din umeri și zice niște prostii, încercînd să își acopere nepriceperea cu o glumă nepotrivită. Pe vremuri, cu secole înainte, miedul era băut în cîrciumi și hanuri. La petrecerile cu mulți mușterii în jurul mesei cana ușoară era o adevărată belea. După ce trăgeau bine la măsea, clienții împușcați într-ale logicii vărsau paharele și vasele cu mied. Miedul fiind o băutură cu multă miere strica hainele și le făcea aproape imposibil de curățat. De aceea, cănile pentru mied, o băutură din ce în ce mai rară, erau turnate din bronz, cu pereții groși și cu un muștiuc deasupra toartei. El trebuia să ajute bețivanul să o țină în echilibru cînd se străduia să o golească. Altfel și o turna în barbă, înghițind în sec !
Un serviciu de lichior din secolul al XIX-lea are o sticlă ca o pasăre subțire, înaltă, cu cioc de argint și este înconjurată de șase păhărele ca niște degetare. Lipsește doar măsuța în jurul căreia să se adune doamnele în rochii lungi la un ceai de după-amiază și servitorul care să vină cu tava de argint pe care să fie cana cu apă rece și sticla cu lichiorul de frăguțe, de coacăze sau de vișine.
Alături, o linguriță de argint pentru botez, un clopoțel de bronz pentru servitoare, un set de instrumente dentare nefolosite, în cutia lui originală tipărită la „Wien“. Alături se află un alt clopoțel din bronz, mai mare, pentru valet și, alături, unul mai vioi, pentru pază. Fiecare slujbaș din castel și din casele boierești avea un sunet al său care îi dădea de știre.
O baionetă și o cască din cel de Al Doilea Război Mondial, din colecția unui veteran sau a unei familii cu un căzut pe front (cine știe!), un felinar de vapor de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cine știe, scufundat sau tăiat la fier vechi, un sigiliu și o parafă cu mîner turnat în bronz, o cutie cu cilindri de ceară pentru fonograf Edison, imprimați puțin înainte de 1900, pe care sunt înregistrate cîteva valsuri ale lui Johann Strauss, Dicționarul limbii române al lui Lazăr Șăineanu, un document original 1845, cu semnătura și sigiliul lui George Dimitrie Bibescu, domnul Țării Românești, cîteva coupe-papier pentru diverse birouri de oameni înstăriți, făcute din fildeș, bronz, oțel, lemn necunoscut și cu tot felul de lucrături dintre cele mai fine, pe care nu le mai recunosc decît colecționarii. Cei tineri socotesc că obiectul nu mai există sau că a murit și că nu mai folosește la nimic, plicurile din hîrtie satinată dispărînd și ele împreună cu scrisorile de dragoste și cu vederile din stațiuni trimise prin poștă.
Lîngă un pahar cu lingurițe de argint pentru cafea, prăjitură, ceai și înghețată, legate în seturi sau desperecheate se află una mai mare, cu o cupa adîncă, de luat o gură plină dintr-o singură mișcare. Este lingura pentru medicamente a unui prinț Ghika, mort la Paris, cu coroana princiară imprimată pe verso și cu inițialele sale.
Povestim și sărim dintr-un secol într-altul, dintr-o parte în alta a Europei și a lumii, de la americani la japonezi, din sudul Asiei la argintul de Sheffield, cu marcajele sale distincte pentru fiecare perioadă.
-Dacă vreți să vedeți un obiect mai vechi, vă pot arăta un polonic pentru supă din 1856 sau o lingură de argint, un obiect cu valoare istorică.
Cele mai multe dintre lucruri vechi poartă cu ele semnătura discretă a meseriașilor. Sau numele atelierelor. Un semn mic, pus cu discreție lîngă o îmbinare sau undeva pe spate, ca un cod secret aruncat ca un mesaj peste timp numai pentru inițiați.
Și domnul Bogdan îmi arată o lingură mare pentru sosuri, de pe vremea țarilor, făcută din argint de 875/1000 (84 stotinki, în versiunea rusească), ca toate obiectele valoroase, lăsat cu semnele vechimii sale și necurățat de ani și ani, fără lovituri, conservată perfect, grea de aproape 300 de grame. Pe spatele cozii, poartă însemnele bijutierului care a lucrat pentru Romanovi, o coroană regală cu o cruce pe ea și, alături, blazonul unei familiei și numele atelierului „N. Plinke și Henrik August Leng“. Și anul 1839. Obiectul vine din colecția unei doamne, una dintre ultimele vlăstare ale nobilimii din România, și trimite cu gîndul la tragedia Romanovilor și a familiilor de nobili din Rusia, trecute și prin țara noastră în fuga lor din calea Marii Revoluții din noiembrie 1917. Mai trebuie descoperit doar numele familiei căreia i-a aparținut blazonul.
Fără să vreau, mi-a fugit gîndul la obiectele vechi din casa părinților mei. Parcă m-aș fi întors să privesc într-un gol adînc. Trebuie să admit că din casa noastră de la țară nu era nimic de felul acesta de salvat. De cîte ori tata aducea vorba de „averea“ lui, mama se umfla în pene ca o cloșcă și îi zicea:
-Taci dracului, că atunci cînd ne-am luat, voi nu aveați în casă decît trei linguri și două furculițe de patru feluri!
De fapt, de la bunicul dinspre tată, la casa noastră de la Turmaș nu a rămas decît un plug de fier fără nici un marcaj de fabrică și de an. Era totuși cel mai bun plug din comună și este singurul obiect important moștenit de la dînsul și pe care îl păstrez și astăzi.
A mai fost un lucru mic, neînsemnat, care mi-a trecut prin copilărie. O perie neagră, de o palmă și jumătate, lată de trei degete, încovoiată ca o paranteză, pe care tata o cărase cu el pe tot lungul său drum al retragerii după bătălia de la Cotul Donului. Nu știu din ce loc și din ce oraș o avea, dar în fiecare seară, pe vremea mersului la școală, peria neagră și aspră era instrumentul de control cu care verifica luciul încălțămintei mele.
-Ia să vedem dacă strălucește bine!
Și mai dădea de cîteva ori pe o laterală ca să facă o comparație.
Dacă descoperea o urmă de noroi uscat, eram pierdut!
Cu anii, smocurile bine legate cu sîrmă fină ale periei au început să se rărească. Dispăreau unul cîte unul în fiecare iarnă și făceau peria din ce în ce mai știrbă, pînă cînd tata a hotărît să o ascundă și să o folosim numai de Sărbători, de Paști și de Crăciun.
Și de la un moment dat, a dispărut pentru totdeauna ca și cînd n-ar fi existat”.
Articolul Cornel Nistorescu: O lingură şi o perie apare prima dată în Ecopolitic.
