În general, este dificil a contura cu precizie portretul interior al unei femei, care ni se dezvăluie de multe ori doar parţial, în culori şi umbre, fără un echilibru perfect între ele, balanţa oscilând între lumină şi întuneric, în funcţie de hazardul vieţii. La fel de greu poate fi să realizăm profilul moral al celei care a reprezentat idealul feminin al poetului naţional Mihai Eminescu.
‘Misiunea nu este anevoioasă pentru că i-ar fi lipsit calităţi Veronicăi Micle, ci pentru că, de-a lungul timpului, i s-a perpetuat o imagine profund negativă, ceea ce ridică dificultăţi în a reabilita imaginea celei care a fost fiică, soţie, mamă, una dintre reprezentantele de seamă ale literaturii clasice moderne şi muză pentru ‘omul deplin al culturii române’ ”, a declarat, pentru AGERPRES, muzeograful Renata Gabriela Buzău, din cadrul Complexului Muzeal Naţional Neamţ.
Născută la data de 22 aprilie 1850, într-o locuinţă modestă din Năsăud, Veronica Câmpeanu şi-a cunoscut doar mama, având în vedere că tatăl, Ilie Câmpeanu, şi-a pierdut viaţa ca urmare a rănilor suferite în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, din Transilvania.
‘Printre participanţii însufleţiţi de patriotism şi de idealuri sociale şi naţionale, s-a aflat şi Ştefan Micle, viitorul soţ al poetei, care, potrivit bunului său prieten, Petru Suciu, ‘cu cei de sub comanda sa, în octombrie 1848, susţinu o luptă crâncenă cu maghiarii între Clusiu şi Somosifalau [Someşani]’ ‘, a spus muzeograful nemţean.
Teama de persecuţiile autorităţilor austriece şi situaţia materială împovărătoare au determinat-o pe văduva Ana Câmpeanu să se stabilească împreună cu fiica de doar câteva luni şi fratele ei, Radu, în Moldova, la Târgu Neamţ, unde a cumpărat o casă, ridicată în prima jumătate a secolului al XIX-lea din iniţiativa Mănăstirii Neamţ.
După doar doi ani, familia s-a mutat la Iaşi, existenţa unei comunităţi de transilvăneni mai bine închegată oferind perspectiva unei vieţi mai sigure.
În ciuda dificultăţilor de ordin financiar, copilăria Veronicăi Câmpeanu a fost una fericită: ‘Eu, în copilărie, n’am ştiut ce’i necazul, mânia şi durerea. Cu toate că n’am fost fiică de bogătaş, totuş mama m’a îngrijit cu o dragoste neţărmurită’, se arată în volumul ‘Veronica Micle – muza lui Eminescu -‘, semnat de Octav Minar.
‘După absolvirea claselor primare, viitoarea poetă a urmat cursurile Şcolii Centrale de Fete din Iaşi, remarcându-se prin tenacitate la învăţătură, talent literar şi o voce încântătoare, ‘care fermecase auditoriul din serile de producţie ale Şcoalei Centrale, unde Veronica apărea totdeauna cu surâsul pe buze interpretând ca o artistă desăvârşită cele mai frumoase romanţe italieneşti şi franţuzeşti’. Examenul public de finalizare a studiilor, în iunie 1863, a fost definitoriu pentru evoluţia vieţii sale, pentru că la testarea cunoştinţelor tinerei a asistat, alături de comisia de evaluare, şi profesorul universitar de fizică şi chimie Ştefan Micle. Fermecat de frumuseţea şi inteligenţa elevei Câmpeanu, aceasta i-a devenit soţie distinsului transilvănean după doar un an, în august 1864′, a povestit muzeograful Renata Gabriela Buzău.
Aspectul fizic al tinerei soţii Micle a fost surprins de mezina familiei Xenopol, Adela, sora istoricului A. D. Xenopol, care amintea într-un articol scris în perioada interbelică: ‘Fermecătoarea Veronică era de statură mijlocie, subţire fără a fi slabă; în conturul feţei un perfect oval – strălucea lumina ochilor albaştri. Pe fruntea lată se spulbera părul auriu, nasul fin, iar gura şi dinţii o podoabă, când râdea să colora pielea fină prin voiciunea temperamentului cald’.
‘Contrar celor care nu i-au văzut calităţile sau care au încercat să îi exacerbeze defectele, tânăra doamnă Micle a fost o femeie simplă, modestă, dar elegantă şi ‘a avut un fond serios. Nu a putut să sufere corsaj decoltat şi braţe goale. (…) Arareori a purtat rochie de mătase şi catifea. Purta cu plăcere rochie de lână. (…) Cu toate că destul de elegantă, nu avea multe rochii. Îşi poruncea o toiletă şi pălărie; le purta câtva ş’apoi primenea alta nouă, fără a mai relua ce părăsise. Nu a purtat juvaere. Pe mâna ei mică şi frumoasă strălucea o singură verigă subţire’ ‘, a amintit muzeograful nemţean din ‘Revista scriitoarei’, apărută sub semnătura Adelei Xenopol.
‘Este de înţeles faptul că, în afară de verighetă, soţia celui care a fost rectorul Universităţii ieşene nu ar fi avut cum să poarte bijuterii scumpe atâta timp cât salariul profesorului Micle nu era proporţional cu prestigiul pe care i-l oferea funcţia şi de multe ori existau întârzieri în plata cadrelor didactice de la Universitate. Trebuie să amintim că debutul mariajului celor doi a fost marcat de un eveniment neaşteptat ce a implicat-o în mod direct pe naiva doamnă Micle, având consecinţe nefaste pentru ea pe termen lung. Ca absolventă a Şcolii Centrale de Fete din Iaşi, tânăra a fost citată ca martor în procesul calomnios de imoralitate ce i-a fost intentat fostului ei profesor, Titu Maiorescu, de către Fracţiunea Liberă şi Independentă, grupare politică din care făcea parte şi Ştefan Micle. Indiscutabil, viitoarea poetă a fost doar un pion pe tabla de şah a intereselor pe care le aveau fracţioniştii în acest proces, având în vedere vârsta de doar 14 ani şi lipsa experienţei de viaţă. Deşi în cele din urmă nevinovăţia mentorului junimiştilor a fost demonstrată, umilinţa publică la care a fost supus de fosta lui elevă nu a fost uitată niciodată, dovadă fiind rolul pe care liderul ‘Junimii’ l-a avut în a împiedica planurile de căsătorie ale lui Mihai Eminescu şi ale Veronicăi Micle, atât în 1880, cât şi în 1882′, a precizat Renata Gabriela Buzău.
După acest episod, Ştefan Micle şi-a asumat desăvârşirea pregătirii intelectuale a mai tinerei sale soţii, plătindu-i lecţii de pian şi canto, de literatură universală şi de limbă franceză.
Educaţia de care s-a bucurat, dar şi faptul că distinsul universitar din Feleac avea contact permanent cu elita intelectuală din Iaşi i-au permis soţiei sale să devină o prezenţă activă în mediul cultural ieşean.
‘În ciuda diferenţei de vârstă care exista între cei doi şi chiar dacă mariajul lor nu s-a bazat pe iubirea ideală la care visa viitoarea scriitoare, totuşi cultul intelectual i-a adunat toată viaţa în strânsă armonie. De altfel, cel care a fost rector al Universităţii din Iaşi, între 1867-1875, a încurajat şi debutul literar al muzei eminesciene, aceasta publicând pentru prima dată în 1872, sub pseudonimul Corina, la revista ieşeană ‘Noul curier’, două nuvele în proză – ‘Plimbare de mai la Iaşi’ şi ‘Rendez-vous’. Ulterior, creaţiile sale lirice au apărut în publicaţii precum ‘Columna lui Traian’, ‘Familia’ şi ‘Convorbiri literare’, Veronica Micle fiind a doua poetă a revistei junimiste, după Matilda Cugler Poni’, a mai spus muzeograful nemţean.
Moda vremii, adoptată din statele vest-europene, impunea ca în saloanele intelectualităţii ieşene să se organizeze serate literare, casa soţilor Micle fiind şi ea deschisă pentru astfel de evenimente la care participa şi Mihai Eminescu.
În acest context a fost posibilă apropierea afectivă dintre amfitrioana reuniunilor literare şi cel care va fi recunoscut postum ca marele nostru poet naţional.
De asemenea, oamenii de cultură din capitala Moldovei erau prezenţi şi în salonul familiei Xenopol, fiind probabil un alt loc în care Mihai Eminescu şi Veronica Micle se întâlneau uneori, având în vedere că sora mai mare a Adelei Xenopol, Maria, era cea mai intimă prietenă a soţiei lui Ştefan Micle, iar A. D. Xenopol era amic al ‘Luceafărului” poeziei româneşti.
‘Dovada faptului că familia marelui istoric a fost martora iubirii care a existat între Veronica Micle şi Mihai Eminescu o demonstrează un episod din viaţa privată a poetei, evocat de aceeaşi bună prietenă a scriitoarei: ‘Veronica istorisea mamei şi surorei mele, că-i mărturisise cinstit iubirea ei pentru Eminescu. Întâia ei iubire. Micle ascultă dureroasa sentinţă însă nu încetă de a o iubi, ca pe copila lui cea mai mare şi viaţa lor intelectuală îi împăcă iarăşi cu marea ei dărnicie’ ‘, ne dezvăluie Gabriela Renata Buzău, din cartea Adelei Xenopol.
O altă scenă din ‘Revista scriitoarei’ înfăţişează pe mama istoricului A. D. Xenopol şi pe Veronica Micle, în cadrul intim al casei, în timpul unei activităţi tipice pentru doamnele din acea epocă: ‘Mama, ca mai toate damele din generaţia trecută, dădea cu cărţile pentru intimele casei şi par’că le văd ridicate în fundul divanului; mama cu o perină cusută la canava pe genunchi şi pe ea cărţile întinse. Alături, Veronica, cu coafura înaltă, cu trena rochiei lungă ce atârna pe marginea divanului, cu baleioză îndantelată, fuma ţigări subţiri pe care le rotunjea singură şi absorbită privea în vag pe când lacrimile curgeau râuri’.
‘Desigur, ca amică a cunoscutei scriitoare, evocările Adelei Xenopol denotă o tentă accentuată de subiectivitate, de aceea ne păstrăm unele rezerve cu privire la verosimilitatea lor. Tot cu circumspecţie tratăm şi lucrările lui Octav Minar, având în vedere lipsa unui aparat critic care să indice sursa scrisorilor publicate. Potrivit istoricului literar amintit mai sus, societatea ieşeană nu a iertat-o pe Veronica Micle pentru căsătoria cu un bărbat cu 30 de ani mai vârstnic decât ea, blamând-o apoi pentru amiciţia şi ataşamentul afectiv de poetul Mihai Eminescu’, a subliniat muzeograful nemţean.
Dacă inocenţa şi naivitatea i-au fost aspru sancţionate de către mentorul junimiştilor, defectele i-au fost exagerate de sora lui Mihai Eminescu, Henrietta, care i-a atribuit şi valenţe malefice: ‘Mare nenorocire a fost femeea asta pe capul lui Mihai (…) el care are trebuinţă de o femee statornică şi cuminte ca să-l conducă, dar nu de o cochetă’.
‘Nici posteritatea nu a fost mai îngăduitoare cu scriitoarea năsăudeancă. În contextul procesului înscenat lui Maiorescu, în 1864, Şerban Cioculescu o numeşte ‘o fată îndrăzneaţă’, exprimarea cu privire la povestea de dragoste a cuplului Veronica Micle – Mihai Eminescu fiind şi ea una tendenţioasă pentru că, deşi îndrăgostită de poet, cea care i-a inspirat versurile şi-a respectat soţul: ‘peripeţiile acestei iubiri, pe care cei doi amanţi le-au fixat în unele din versurile lor şi într’o corespondenţă curând publicată în fragmente, au umplut cu zgomotul lor epoca’ ‘, a citat Renata Gabriela Buzău din ‘Istoria literaturii române moderne’.
Muzeograful nemţean a amintit că George Călinescu, indirect, sugerează frivolitatea Veronicăi Micle, afirmând că: ‘Pentru doamna Micle, însă, Eminescu reprezenta un liman de delicii sentimentale, după o lungă iarnă casnică. Nici două săptămâni nu trecuse de la moartea lui Micle, şi aştepta cu nerăbdare să alerge la Bucureşti (…) Veronica Micle nu i-ar fi dat (lui Eminescu, dacă se căsătoreau – n.a.) nicidecum liniştea necesară activităţii cerebrale, ci l-ar fi sugrumat ceva mai curând cu grijuri şi contrarietăţi, pe care poetul nu le-ar fi putut suporta’.
‘Într-o epocă în care, pentru o femeie, a iubi sincer putea fi un păcat capital, Veronica Micle a devenit victima propriilor sentimente. Cu toate că şi-a respectat soţul pentru care a purtat mai mult o dragoste paternă şi admiraţie, societatea ieşeană nu i-a trecut cu vederea amiciţia şi afecţiunea pe care le-a dezvoltat în timp pentru ‘Luceafărul poeziei româneşti’, fiind percepute drept grave abateri de la normele morale, specifice celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Dialogul liric care s-a creat între poetă şi ‘omul deplin al culturii române’, dar şi vieţile lor efemere evidenţiază o realitate nedreaptă, pe altarul creaţiei perene sufletele celor doi îndrăgostiţi trebuiau sacrificate’, a conchis Renata Gabriela Buzău, muzeograf în cadrul Complexului Muzeal Naţional Neamţ.
