Kilometrul zero al Capitalei. Locul în care se regăseşte cel mai mare spaţiu cultural din România dedicat artei teatrale. O istorie de peste un secol şi jumătate. Şase săli de spectacole şi un amfiteatru pe acoperiş. Aproximativ 250.000 de spectatori anual şi zeci de evenimente. O poveste adevărată – Teatrul Naţional ‘Ion Luca Caragiale’ din Bucureşti.
De curând, ‘s-au împlinit’ 1.400 de tururi ghidate în acest spaţiu cultural. Rolul de ghid şi gazdă pentru un tur complet al Naţionalului bucureştean, pentru cei care vor să cunoască teatrul altfel decât din scaunul de spectator a fost asumat, din decembrie 2013, de Ionuţ Corpaci, consultant artistic al TNB. Alături de el, AGERPRES a pătruns în locurile mai puţin cunoscute ale clădirii – în culise, în cabinele actorilor, printre decorurile care ajung pe scenele Teatrului Naţional din Capitală.
Naţionalul bucureştean s-a înfiinţat în anul 1852 sub numele de Teatrul cel Mare din Bucureşti. Primul lui director a fost Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca Caragiale. Iar prima reprezentaţie în viitorul Teatru Naţional a avut loc pe 31 decembrie 1852 – spectacolul ‘Zoe sau Un amor românesc’.
‘Nu suntem primul Teatru Naţional din România. Primul a fost la Iaşi, în 1840, al doilea la Craiova, în 1851, al treilea, după un an, la Bucureşti, al patrulea la Timişoara – 1875, al cincilea la Cluj – 1907. Tot în 1907 se construieşte noul Teatru Naţional din Iaşi. E considerat de britanici în primele cele mai frumoase şapte teatre din lume. Nu poţi să spui că unul e mai frumos ca altul. Şi atunci BBC a spus că acestea şapte sunt cele mai frumoase. Al şaselea şi al şaptelea Teatru Naţional au fost preluate în subvenţia statului după ce Ferdinand a fost uns rege în 15 octombrie 1922 – teatrele naţionale din Cernăuţi şi din Chişinău. România era mai mare în acea perioadă. Ultimul, în 1972, acum 51 de ani, a fost Teatrul Naţional din Târgu Mureş’, îşi începe povestea Ionuţ Corpaci.
TNB a primit denumirea de Teatru Naţional în anul 1875, atunci când directorul de la acea vreme, Alexandru Odobescu, a pus pentru prima dată pe frontispiciu noul nume al instituţiei.
Pe 24 august 1944, clădirea Teatrului Naţional, aflată în acea perioadă pe Calea Victoriei, a fost lovită de bombardamente. Activitatea teatrului a continuat însă în sălile Comedia (actuala Sală Majestic a Teatrului Odeon), Studio din Piaţa Amzei, sălile de festivităţi ale liceelor ‘Sfântul Sava’ şi ‘Matei Basarab’, precum şi la Cercul Militar. După o vreme, au rămas doar sălile Comedia şi Studio.
În 1952, cu ocazia centenarului, TNB a primit numele dramaturgului Ion Luca Caragiale.
La data de 21 decembrie 1973 a fost inaugurată noua clădire a Teatrului Naţional, cu trei săli de spectacole: Sala Mare, Sala Mică şi Sala Atelier. Proiectul iniţial, demarat în anul 1964 şi finalizat în 1973, a fost semnat de arhitecţii Horia Maicu, Romeo Belea şi Nicolae Cucu, iar structura de rezistenţă a fost gândită de inginerul Alexandru Cişmigiu.
Arhitectura clădirii se înscria în modernismul anilor ’60, dar a rămas neterminată la exterior. Forma de ‘pălărie’, care i-a devenit simbol, i-a fost fatidică. Faptul că nu amintea de o ‘casă’ în sens clasic şi aducea cu o pălărie pare să fi fost cauza pentru care Nicolae Ceauşescu a cerut, în 1978, după incendiul de la Sala Mare, remodelarea ei, atât la exterior, cât şi la interior. În urma modificărilor a apărut o nouă sală – Amfiteatru.
‘Facem un arc peste timp: 31 decembrie 1852 – 21 decembrie 1973. În 21 decembrie 1973 este gata noua clădire a Teatrului Naţional cu trei săli de spectacol – Sala Mare, Sala Mică şi Sala Atelier. Sala Mare în corpul A, Sala Mică şi Sala Atelier în corpul C. Între 2011 şi 2015 am trecut printr-un proiect de consolidare şi reinventare a spaţiilor, iar acum nu mai avem trei săli, avem şapte. De fapt, sunt şase săli de spectacole şi un amfiteatru în aer liber’, a precizat consultantul artistic al TNB.
După renovarea finalizată în 2015, când structura adăugată în perioada comunistă a fost îndepărtată de pe faţada Sălii Mari, aceasta revenind la vechea formă de ‘pălărie’, Teatrul Naţional a fost consolidat, iar acum poate rezista la mişcări seismice de până la 8,5 pe scara Richter.
‘Toată reconstrucţia 2011 – 2015 porneşte de la două studii antiseismice, primul în 2003, celălalt în 2005, care amândouă spuneau, firme diferite, că la 6,5 pe Richter auditoriul Sălii Mari cade. Am avut noroc că n-am avut un cutremur mare. Acum, după aprilie 2015, şi la 8,5 pe Richter teatrul rezistă. Am refăcut structura de rezistenţă inventată în anii ’70 de unul dintre cei mai mari structurişti români, inginerul Cişmigiu. La cutremur, în Teatrul Naţional nu s-a spart nimic. Vizavi cădea blocul Dunărea, un pic mai încolo, în spatele Pieţei Universităţii, Toma Caragiu cădea cu blocul’, afirmă Corpaci.
După reconstrucţie, Teatrul Naţional a ajuns la şase săli, câte două în fiecare corp de clădire: corpul A – Sala ‘Ion Caramitru’ şi Sala Mică, corpul B – Sala Media şi Sala Pictură, corpul C – Sala Studio şi Sala Atelier. Acestora li se alătură Amfiteatrul în aer liber, realizat pe acoperişul TNB, care este folosit pe perioada verii, timp de trei luni.
Cu o capacitate de 917 locuri, Sala ‘Ion Caramitru’, de tip italian, este una dintre cele mai mari săli de teatru din România şi, totodată, una dintre cele mai bine dotate din Europa din punct de vedere sceno-tehnic, comparabilă cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra, povesteşte Ionuţ Corpaci, la începutul turului ghidat prin Teatrul Naţional.
Cele trei corpuri de clădire ale TNB au câte o culoare: corpul A este alb, corpul B este verde, iar corpul C este portocaliu.
Trecerea dintr-un corp în altul se face foarte rapid. Din corpul A spre corpul B trecerea se realizează printr-o uşă aflată lângă lifturile din dreapta Sălii Mari. Corpul B este partea clădirii unde, în planul de construcţie iniţial, nu existau săli de spectacole, ci doar birouri, ateliere, depozite, cabine pentru actori.
‘B-ul a reintrat primul în reconstrucţie şi a primit încă un etaj, în aşa fel încât tot foaierul de la parterul teatrului să fie un hol comun. Este un hol cu expoziţii, temporare sau permanente. Nu a fost ideea noastră, am preluat-o de la Teatrul Naţional din Londra. Ei au acum patru săli de spectacole – noi avem şapte, ei au două foaiere deschise în timpul zilei – la noi toate sunt deschise, ei au patru restaurante – noi avem două, ei librărie – noi librărie, noi wi-fi gratuit – ei nu. Parola la TNB este ‘Caragiale”, spune Ionuţ Corpaci.
Prima sală din corpul B este Sala Media, care şi-a primit numele şi datorită locului în care este amplasată – chiar la mijlocul Teatrului Naţional. Este o sală dedicată cu precădere evenimentelor multimedia, conferinţelor, teatrului pentru copii, recitalurilor muzicale sau reuniunilor. Graţie dotărilor tehnice de care dispune (cabină de sunet, orgă de lumini, proiectoare), sala poate găzdui inclusiv spectacole de teatru.
Corpul C nu a beneficiat de foarte multe schimbări. Cea mai importantă însă a fost construirea unui balcon în foaierul Sălii Atelier, care a ajutat la dublarea spaţiului pentru expoziţii.
‘Avantajul nostru faţă de orice altă instituţie de cultură e că în fiecare săptămână avem peste opt mii de spectatori, iar aceştia, pe lângă teatru, mai pot vedea şi alte minunăţii’, declară ghidul de la Naţional.
Sala Atelier, amplasată la subsolul corpului C, este construită în formă de octogon. Scaunele, grupate în formule de 2, 3 sau 4, pe roţi, în funcţie de amplasament, pot transforma spaţiul de joc în cele trei formule clasice: amfiteatru – inventat de grecii antici, în care scena este înconjurată din trei părţi de public; coloseum, circ sau arenă – inventat cu 2000 de ani în urmă de romani, în care scena este înconjurată din toate părţile de public; şi scena italiană – care a apărut la sfârşitul secolului al XVI-lea, în nordul Italiei, în care publicul este faţă în faţă cu spaţiul de joc.
‘Nu există două săli de teatru identice nicăieri în lume. Totuşi, sunt foarte multe lucruri comune sălilor de teatru – cabina de lumini, cabina de sunet, cabinele actorilor. Dacă Sala Media are pereţii paraleli, aici avem un octogon regulat. (…) Dacă la Media avem parateatral, aici avem dramaturgie nouă. Ideea este că, nefiind o sală mare, nu investim foarte mult în decoruri şi costume pentru un text nou. Întâi verificăm dacă publicului îi place povestea, spectacolul pe text nou. Dacă spectacolul nu are succes, fără să pierdem mulţi bani îl scoatem din repertoriu şi îl înlocuim cu un alt spectacol, tot pe text nou. Dacă are succes, se joacă la Sala Atelier 7, 8, 10, 12 ani, iar pentru următoarea generaţie poate fi montat la o sală mai mare, cu investiţii în decoruri şi costume. Devine clasic’, explică Ionuţ Corpaci.
De la Sala Atelier, aflată la şapte metri sub nivelul Pieţei Brătianu, ghidul ne duce la etajul al doilea, 13 metri mai sus, cu un lift pentru decoruri.
‘Unde sunt lifturi de decor sunt şi depozite de decor. În fiecare zi jucăm alt spectacol. Pentru pregătirea unei reprezentaţii luăm decorul spectacolului jucat cu o seară înainte de la scenă, îl băgăm în lift, îl aducem în depozit. Din depozit luăm decorurile pentru spectacolul din ziua respectivă, le urcăm în lift, le montăm la scenă, jucăm, iar a doua zi o luăm de la capăt. Facem asta 40 de săptămâni pe an, şase zile pe săptămână. Ca şi copiii, avem vacanţă în perioada 15 iunie – 15 septembrie’, povesteşte ghidul.
Potrivit acestuia, toate mecanismele de scenă din teatru sunt austriece şi încă nu au avut nevoie de reparaţii capitale.
‘De la minus doi am urcat la plus doi. Etajul doi este inima teatrului. Pe partea din spate sunt atelierele de producţie, la mijloc – trei săli, iar pe partea dinspre Brătianu sunt cabinele actorilor pentru cele trei săli. Tot ce vedem în partea din stânga sunt ateliere de producţii – cinci ateliere mici, cinci ateliere mari. Cele mici, pe toată lungimea corpului B, croitorie doamne, croitorie domni, cizmărie – facem şi reparăm pantofi – pălării, peruci, dar şi spălătorie, călcătorie. În fiecare seară, cabinierele strâng rufele, le lasă la intrarea actorilor, în pungi, iar a doua zi dimineaţa avem cinci doamne, grăsuţe dar simpatice, care au nişte maşini de spălat cât casa, uscătoare, iar la ora 14,30 toate sunt spălate, apretate, călcate, pregătite pentru următoarea zi. Urmează cinci ateliere mari – mecanică, pictură, tâmplărie, tapiţerie şi bufatorie. La mecanică se face structura de metal a decorului. O mutăm la pictură, vopsim structura – roşu, galben, verde, negru, cum ne trebuie. De la tâmplărie – lemn peste structura metalică. Tapiţerie înseamnă textile, fundaluri, tapiţăm mobilier. Butaforie este un cuvânt nou – o arhitectă şi cinci artişti plastici care fac de la măşti pentru actori până la bolovani, care par foarte grei, dar sunt din polistiren. Ideea e că ne trebuie atelierele în teatru, pentru că, pe de o parte, costumele nu sunt civile, pe de altă parte decorurile trebuie făcute atât de demontabile şi de uşoare ca să le mişcăm zilnic’, explică Ionuţ Corpaci.
Producţia unui spectacol durează între şase şi douăsprezece săptămâni.
‘În primele săptămâni, în ateliere, se fac decorurile şi costumele. În sălile de repetiţii, actorii învaţă textul şi mişcarea sub coordonarea regizorului. Când decorul e gata, mutăm decorul la scenă, actorii au învăţat textul şi mişcarea, aducem costume, lumini, sunet. Şi urmează premiera. Misiunea TNB este ca, în fiecare an, să aibă cel puţin opt premiere. Anul trecut am avut 14’, a declarat el.
De la Sala Atelier prin spaţiile din spatele scenei, cu liftul şi pe lângă ateliere, se ajunge la Sala Studio.
‘Sala Studio în care suntem acum e în varianta italiană, dar în 25 de minute dintr-o sală italiană poate deveni o arenă sau şi mai mult – amfiteatru. Noi credem că este una dintre cele mai deştepte săli de teatru din lume’, spune ghidul.
Din turul Naţionalului bucureştean nu lipseşte ‘Camera verde’, locul de unde actorii se uită pe un monitor la ce se întâmplă pe scenă ca să ştie când le vine rândul să intre în spectacol.
‘Camera verde, green room în engleză, hol de regrupare actori – în română, locul în care actorii se uită la scenă, ascultă ce se întâmplă, când le vine rândul să intre în scenă, mor în scenă, se întorc ‘cadavre’, se uită la spectacol, când se termină spectacolul ies la aplauze. Întotdeauna într-o ‘cameră verde’ există o oglindă înaltă pentru ca ei să îşi verifice peruca, machiajul, costumul înainte să intre în scenă’, afirmă Corpaci.
Un loc pe care vor să îl vadă cei mai mulţi spectatori – zona cabinelor actorilor.
‘Sunt 60 de cabine în tot teatrul. Toate sunt exact la fel: două mese de machiaj cu oglinzi care se mişcă, cu lumini, exact cum am văzut în filme, un pat pe care se odihnesc actorii, o oglindă înaltă, un dulap pentru costume, toaletă cu duş. Nu există o cabină pentru Victor Rebengiuc şi o cabină pentru Medeea Marinescu. În fiecare zi, costumierele şterg numele actorului care a fost ieri, aduc costumul pentru spectacolul de azi, scriu numele actorului şi ei ştiu unde trebuie să intre’, precizează ghidul nostru.
De la cabine ajungem la Sala Pictură.
‘Se numeşte Sala Pictură pentru că între anii 1973 şi 2013, când am deschis-o, era atelier de pictură. Ce s-a făcut? Am mutat atelierul pe partea din spate, între mecanică şi tâmplărie, şi am construit auditoriul acesta de 241 de locuri, în care distanţa de la ultimul spectator până la cortină e de 13 metri. Asta înseamnă că şi ultimul spectator vede lacrima actorului. Dacă la Sala Studio şi la Sala Caramitru avem clasici şi comedii, aici montăm spectacole pentru marii noştri actori în aşa fel încât să îi vedeţi de aproape. Că e Adela Mărculescu, că e Marius Manole, că e Horaţiu Mălăele, că e Oana Pellea, Medeea Marinescu, Mircea Rusu, îi vedeţi de aproape, cu preţuri mai mici ca la Sala Caramitru, mai mici ca la Studio’, arată ghidul.
Ultima sală din turul interior al TNB este şi locul de unde am plecat – Sala ‘Ion Caramitru’, cea care este, poate, şi cea mai sofisticată.
‘Orice scenă mare de teatru are patru pătrate. Buzunarul din stânga, scena, buzunarul din dreapta, buzunarul din fund. Patru cortine de fier de câte 30 de tone. După scenă am buzunarul din dreapta. În cele două buzunare stânga – dreapta avem câte cinci culisante care au 3 metri pe 16 metri. În buzunarul din fund avem o culisantă cât toate culisantele astea la un loc: 16 metri lungime, 15 adâncime. În mijloc este o rotativă cu diagonala de 13 metri. Se termină actul întâi, ne învârtim 120 de grade cu rotativa. Nu mai vedeţi decorul de la actul întâi, ci vedeţi decorul de la actul doi. S-a terminat şi actul doi, ne învârtim 120 de grade. Nu mai vedeţi doi, nu mai vedeţi unu, vedeţi decorul de la actul trei. Rolul pătratelor – buzunarul din stânga, scena, buzunarul din dreapta şi buzunarul din fund – este că noi nu avem voie să montăm/să demontăm decor în timpul spectacolului, ci doar să îl mişcăm. Şi avem câteva grade de libertate: stânga – dreapta, înainte – înapoi, învârteală, sus – jos. Turnul scenei are 38,5 metri’, a explicat Corpaci.
Cel mai înalt spaţiu de joc al Teatrului Naţional din Bucureşti este pe acoperişul clădirii, la 24,5 metri înălţime, şi poartă denumirea vechii săli Amfiteatru care a fost dezafectată în urma reconstrucţiei TNB din perioada 2011 – 2015.
‘Este un spaţiu pentru teatru, dans, muzică, film. În timpul verii, aici sunt 60 de grade ziua, deci muncim de la 18,00 până la 6,00. Spectacolul se joacă la 20,30. După aceea, demontăm decorurile, montăm pentru spectacolul de a doua zi, se fac aranjamentele pentru lumini, sunet, se fac repetiţiile. Plecăm acasă la şase dimineaţa, la şase seara ne întoarcem, jucăm. Sunt 90 de zile aproximativ. Sunt în general cam 110 evenimente, pentru că dăm şi filme. Scaunele din stânga – dreapta le punem drept, punem un ecran mare şi vedem filme. TIFF-ul, după Cluj, se vede la Bucureşti în Amfiteatrul TNB. Acest spaţiu este, în mare parte, pentru independenţi’, afirmă Ionuţ Corpaci.
Teatrul Naţional din Bucureşti primeşte anual aproximativ 250.000 de spectatori la reprezentaţiile sale. Preţurile biletelor pleacă de la 40 de lei şi ajung până la 100 de lei, în funcţie de sala în care se joacă spectacolele.
