Pasiunea şi automotivarea reprezintă elementele fundamentale ale unei creativităţi artistice, iar acolo unde există pasiune vor exista şi rezultate, este de părere Miklos Bacs, actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj.
Actorul şi profesorul Miklos Bacs vorbeşte, într-un interviu acordat AGERPRES, despre relaţia dintre mentor şi student, despre statutul de pedagog, dar şi despre începuturile sale în carieră.
”Cred în acest lanţ al lui Platon: există o muză, muza inspiră autorul, autorul inspiră regizorul, regizorul inspiră actorul, ca actorul la sfârşit să poată inspira publicul, care este ultima verigă a lanţului trofic artistic”, spune el.
În ceea ce priveşte relaţia cu tânăra generaţie, Miklos Bacs mărturiseşte: ”Ceea ce tinerii nu realizează este imensa şcoală pe care eu am primit-o de la ei, din postura asta de mentor, de care ei nu sunt conştienţi. Am învăţat foarte multe lucruri în această meserie mulţumită lor şi mulţumită încercărilor, căderilor, drumurilor lor, deci a fost un schimb, de fapt, de experienţă tot drumul acesta. Cred că împreună am beneficiat şi asta mi se pare formula ideală a unei şcoli de teatru”.
El a fost prezent în aceste zile la Bacău Fest Monodrame.
AGERPRES: Aţi fost prezent la Bacău pentru conferinţa ‘Metode şi mecanisme de construcţie a rolului’, alături de profesorul şi actorul Adrian Titieni. Lumea teatrală spune de ani de zile acelaşi lucru – cel mai mare profesor de actorie al acestei perioade este Miklos Bacs. Foştii studenţi sunt deja nume de marcă. Cum este pentru omul Miklos Bacs această meserie de mentor sau, şi mai frumos cum aţi spus în conferinţa din cadrul festivalului, de martor?
Miklos Bacs: Nu am simţit şi nu simt nici acum sau nu mă simt în postura de profesor în sensul foarte academic al termenului. Mă consider un profesionist într-o meserie, cu îndoielile şi căutările lui şi cu pasiunea pe care o am pentru propria mea meserie şi probabil acest lucru a fost tradus şi în lucrul cu studenţii. Deci, niciodată nu m-a interesat diferenţa dintre mine şi ei, cât mai mult lucrul cu ei şi această poziţie de martor al devenirii lor în meserie – era vorba şi este vorba, cel puţin conceptul meu de pedagogie, despre aceeaşi meserie de actor şi de ce înseamnă asta în ziua de azi şi în teatru de azi.
AGERPRES: Până unde se întâlnesc actorul şi profesorul?
Miklos Bacs: În multe lucruri se aseamănă şi în şi mai multe lucruri se diferenţiază. Se întâlnesc în faptul că, în opinia mea, amândouă sunt nişte arte, iar arta pedagogică este pe undeva izvorul artei teatrale şi al tuturor actelor şi a tuturor meseriilor, dacă doriţi, deci este mama artelor, amândouă sunt vocaţionale, amândouă necesită o anumită chemare şi probabil şi un anumit har sau dat, şi de acolo lucrurile deja se diferenţiază foarte categoric, fiindcă dacă un actor îşi poate permite foarte multe încercări, căderi, căutări, ca pedagog deja acest lucru nu mai funcţionează şi va trebui cumva elaborată o metodologie faţă de care profesorul să nu facă greşeli. Dacă actorul îşi poate permite să se exprime cu spontaneitatea şi instinctul său actoricesc scenic, pedagogul trebuie să-şi abţină aceste instincte actoriceşti şi să încerce să îşi asume acest rol de martor, care nu înseamnă o poziţie pasivă, ci înseamnă o prezenţă activă a cuiva care este implicat în această devenire a tânărului actor. Deci, să nu fie nici ca prezenţă critică, nici ca prezenţă ca public, nici ca prezenţă atotştiutoare, ci efectiv doar martor al unei deveniri. Deci, din punctul ăsta de vedere, sunt foarte diferite cele două meserii.
AGERPRES: Sunteţi în continuare în antiteză cu ce spunea domnul Titieni, că cele două meserii trebuie să fie apropiate.
Miklos Bacs: Da, e o opinie. Absolut toate gândurile şi ideile mele (…) sunt, repet, foarte personale şi mai mult ca sigur fiecare profesor, ca şi fiecare artist, are propria lui metodologie, propriul său parcurs, la fel de valabil fiecare, sunt convins.
AGERPRES: Sunteţi în continuare profesor, dar aţi renunţat, cum se spune în limbajul specific, să mai luaţi clasă. De ce?
Miklos Bacs: Da, eu întotdeauna am crezut şi cred în continuare în clasa de maestru ca şi concept, ca noţiune. În pedagogia vocaţională n-am să renunţ la acest crez al meu că este necesară clasa de maestru. Cred că un tânăr artist, indiferent în ce domeniu artistic, trebuie să poată să lucreze împreună cu un maestru, să-l conteste când ajunge deja la nivelul la care poate să devină independent şi să pornească pe drumul lui propriu. Nu cred într-un tânăr student/artist care nu se revoltă împotriva profesorului său. Sigur, trebuie să înţelegeţi, în termenii profesionali şi nu umani. Atunci deja e o problemă dacă e la nivel uman.
La nivel de licenţă, responsabilitatea, cred eu, a acestui martor, care este pedagogul, este imensă, iar situaţia mea, probabil puţin exacerbată, şi probabil şi vârsta, oboseala, contextele actuale artistice şi sociale te fac sau mă fac pe mine personal să nu mai pot să-mi asum această responsabilitate care acum, la ora actuală, mi se pare mult prea mare. Aici, ca să clarificăm, sunt două direcţii: e un concept al clasei de maestru în educaţia vocaţională, şi este un concept al cursurilor modulare în care vine câte un profesor şi are jumătate de semestru, un semestru, responsabilitatea unui curs sau a câtorva cursuri. Marea majoritate tind spre acest sistem, cu care eu nu sunt de acord, pentru că acolo sigur nu mai e responsabilitatea devenirii celor trei ani. Iar aceasta nu prea îmi convine s-o accept, iar responsabilitatea nu mai pot fizic, pe undeva fizic, nu mai pot să mi-o asum. De-aia am hotărât ca cel puţin la nivel de licenţă să nu mai iau o clasă, rămânând la nivelul de master, unde obligaţiile şi responsabilitatea, cel puţin umană, este mult mai scăzută, având în vedere că sunt deja nişte colegi tineri care au o licenţă în mână, deci sunt deja actori, şi la doctorat, unde de fapt e vorba de această altă calitate a unui artist de a putea să-şi abordeze analitic propria creaţie. Deci, e vorba de un domeniu de cercetare, să zicem. Nu cred că trebuie să ne fie nici frică, nici ruşine de cercetarea artistică în cadrul acestei paradigme de practical research, care e destul de la modă la ora actuală în lumea artistică.
AGERPRES: Cum a evoluat pedagogia faţă de perioada când eraţi dumneavoastră student?
Miklos Bacs: Nu-mi dau seama exact, dar evident că a existat o schimbare de paradigmă şi o direcţie, să zicem, mai fundamentată decât perioada în care am absolvit eu. Trebuie să recunosc că una dintre motivaţiile care m-a împins pe drumul de pedagogie actoricească a fost tocmai lipsa pe care o resimţeam după absolvirea şcolii şi în metode, şi în direcţii, ceea ce e normal totuşi, şcoala e un loc al paradoxului, nu e un loc în care trebuie învăţat abecedarul, care e de neschimbat şi va fi întotdeauna acelaşi, dar în acelaşi timp trebuie să fie şi foarte conectat cu realitatea artistică a timpului respectiv. E normal ca şcoala de acum să aibă o totală altă faţă, deschidere decât avea acum 50 de ani, şi asta este important de înţeles, pentru că de fapt eu, ca pedagog, nu am de unde să ştiu cum va arăta peste 50 de ani lumea teatrală. Este o lume pe care aceşti tineri colegi ai mei o vor construi pe gustul şi gândurile lor. Cred că asta este diferenţa. Da, cred că pot să spun că s-a democratizat, dar asta, repet, e numai ceea ce resimt eu, s-ar putea să nu fie starea de fapt reală în toate facultăţile din ţară, e experienţa mea personală, care, asta e impresia mea, că s-a şi democratizat, s-a deschis.
AGERPRES: Cum s-a modificat viziunea dumneavoastră asupra profesoratului/mentoratului după experienţele din străinătate?
Miklos Bacs: Cred că e problema de pedagogie teatrală, e general valabilă, nu e numai la noi în ţară, ci peste tot aceste cursuri de profesori de învăţământ superior artistic de fapt nu există, deci nu au fost decât câteva încercări, printre care şi această Isola della pedagogia a lui Anatoly Vasiliev în Veneţia, care a pornit de la această idee de a încerca, de a da mai departe o metodă a şcolii ruseşti, în practică, profesorilor de arta actorului, unde eram din toate colţurile lumii şi care a durat vreo trei ani. Dar era o iniţiativă pe vremea respectivă, deci acum 13-14 ani, o iniţiativă foarte nouă, chiar pe plan european, care acum, momentan, nu ştiu cât s-a continuat sau ce alte formule au mai existat şi asta e necesar într-adevăr e necesar pentru că, aşa cum spuneam şi în conferinţă, e foarte curios că tocmai ca profesor de arta actorului nu trebuie să ai un calificativ, o diplomă. Ai diplomă de actor, eventual, ai diploma de regizor, eventual, dar nu există o şcoală de profesori de actorie, există o pedagogie teatrală şi la UNATC la Bucureşti, e adevărat, dar care se axează nu pe un nivel academic, ci probabil mai mult pe nivelele de workshop sau de nivel gimnazial, care e total altceva.
AGERPRES: Trăiţi o experienţă specială pe scenă – sunteţi legat de trupa Teatrului Maghiar din Cluj, căreia îi aparţineţi, cumva, şi pe de altă parte aveţi această întâlnire extraordinară cu spectacolul fenomen al teatrului românesc, ‘Faust’ de la Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete, un regizor cu care v-aţi întâlnit de mai multe ori şi în partituri importante, cum este ‘Macbeth’-ul lui Ionesco de la Cluj?
Miklos Bacs: Asta a fost şansa mea, la momentul respectiv, când am absolvit la Institutul din Târgu Mureş, am putut alege. Am fost foarte puţini, pe vremea aceea am fost doar trei oameni, asta era o clasă de actorie. Aşa că noi, cei trei absolvenţi de arta actorului, am putut alege din cele şase teatre minoritare din România, câteodată, mai în glumă, mai în serios, le spuneam studenţilor mei că directorii se băteau pe noi, era aproape licitaţie, la ce teatru să mergi, am avut şansa să lucrez cu Tompa Gabor pe vremea studenţiei, într-o producţie făcută când eu eram în anul trei cu cei din anul patru, am avut şansa ca la absolvire să pot juca alături de profesorul, mentorul şi, pot spune, idealul meu profesional, artistul Lohinszky Loránd, eu eram în rolul lui Amadeus, dânsul era în rolul lui Salieri, şi care a fost un fel de cadou de absolvire din partea maestrului şi care a fost un spectacol care m-a marcat şi uman, şi profesional, şi după acest spectacol am primit mai multe oferte, printre care şi din partea directorului de la Cluj, şi puteam alege între Târgu Mureş şi Cluj. Sigur, profesorul meu ar fi dorit să rămân la Târgu Mureş, pe mine însă direcţiile şi colaborarea cu Tompa Gabor m-au convins să urmez calea Clujului, unde a fost o perioadă, în primii doi, trei ani, de trecere, să zic aşa, era şi imediat după Revoluţie, eu am terminat în ’88, deci am jucat un an înainte de Revoluţie, după care a venit Revoluţia, Teatrul Maghiar din Cluj era într-o schimbare majoră, marea majoritate a actorilor de valoare ceruseră emigrarea în Ungaria şi au plecat, publicul era destul de dezorientat pentru că se trecea de la un teatru minoritar, cu valorile lui intrinseci, de limbă şi care era axat pe cultura maghiară, de a ţine cultura maghiară cumva să supravieţuiască, pe o deschidere, ceea ce s-a întâmplat cu ‘Cântăreaţa cheală’, spectacolul lui Tompa Gabor cu Ionesco.
Astea au fost nişte experienţe care au început să clădească o trupă care la ora actuală este cea de la Teatru Maghiar şi în care am avut onoarea să fiu prezent de la începutul formării sale, adică cred că rar este dat unui om să poată să fie prezent la două lucruri care se nasc: Am fost şi unul dintre fondatorii Şcolii de Actorie din Cluj şi unul dintre cei care a putut face parte din această trupă minunată care s-a născut, sigur pe parcurs de 10 ani, adică ceea ce vedeţi acum deja este rezultatul unei munci aparţinând mai multor generaţii, şi desigur, în jurul unei personalităţi, pentru că orice teatru funcţionează numai în cazul în care această personalitate artistică şi umană există. Asta înseamnă că am avut şansa să colaborez cu foarte mulţi regizori de marcă de la care puteai să înveţi enorm de mult, că am putut colabora cu colegi foarte, foarte buni şi foarte talentaţi, ceea ce îţi dă posibilitatea unei dezvoltări profesionale continue şi peste toate astea am mai primit şansa, încercarea acestui rol imens care este ‘Faust’ şi a acestui spectacol care a marcat istoria teatrului românesc.
Sunt foarte importante aceste întâlniri, adică e o mare şansă să poţi să creezi în umbra unor personalităţi autentice, efectiv să fii în preajma lor, adică să poţi să încerci să slujeşti lumea lor ideală – este una dintre cele mai mari şanse pentru un actor, iar lumea lui Silviu Purcărete este o lume care te ajută în autodefinire, nu numai pentru public, care vede spectacolul, ci şi pentru toţi participanţii din jurul lui. Rar se întâmplă să ai această şansă unică de a fi în prezenţa unui artist autentic, iar Silviu Purcărete face parte din cei puţini, zic eu, care sunt artişti autentici, cu dărnicia, cu boemia, cu modestia imensă pe care o are şi cu acest har de care este atins, şi cred în acest lanţ al lui Platon: există o muză, muza inspiră autorul, autorul inspiră regizorul, regizorul inspiră actorul, ca actorul la sfârşit să poată inspira publicul, care este ultima verigă a lanţului trofic artistic, să zic aşa.
Astea au fost şanse şi acum îmi dau seama că, deşi aceste întâlniri, care sigur par accidentale sau sunt accidentale, dar pe undeva vreau să cred că este şi din cauza pasiunii şi dragostei pe care am avut-o fără să am aşteptări.
AGERPRES: Ce i-ar spune acum, cu toată această experienţă acumulată şi pe scenă şi la catedră, actorul profesorului şi ce i-ar spune profesorul actorului?
Miklos Bacs: Cred că pasiunea şi automotivarea reprezintă elementul fundamental al unei creativităţi artistice şi această automotivare, din păcate, nu poate fi dată de nimeni, este ceva sau înnăscut, sau autoeducat, dacă doriţi, dar trebuie să existe. Deci, acolo unde există pasiune sunt convins că vor exista şi rezultate.
Legat de generaţia tânără, cam ăsta ar fi sfatul – să-şi urmeze visul şi pasiunea, să fie reale acele pasiuni şi să fie convinşi că această dragoste, pasiune şi muncă la un moment dat vor fi răsplătite de, hai să zicem, soartă, destin, ca să nu mergem mai departe. Cred că singurul lucru pe care poţi să-l faci în afară de acest rol de martor, care este foarte important, este să insufli o anumită atitudine faţă de meseria ta. Asta se poate învăţa, se poate preda. Harul, talentul, multe alte lucruri nu se pot preda. Tehnica se poate preda, de asemenea, şi aici revenim la întrebarea de bază (…) dacă este sau nu este o meserie actoria. Şi atitudinea faţă de meserie o poţi da mai departe, deşi eu n-am făcut-o conştient nicio secundă. Era ceva organic în mine şi probabil asta au simţit şi studenţii, această dragoste, îndoială, întrebări, curiozitate faţă de propria mea meserie, de aia şi lucrul împreună, respectul şi această relaţie dintre discipol şi maestru s-a născut organic, fără niciun fel de preconcepere sau ghidare, a fost ceva natural.
Ceea ce tinerii nu realizează este imensa şcoală pe care eu am primit-o de la ei, din postura asta de mentor, de care ei nu sunt conştienţi. Am învăţat foarte multe lucruri în această meserie mulţumită lor şi mulţumită încercărilor, căderilor, drumurilor lor, deci a fost un schimb, de fapt, de experienţă tot drumul acesta. Cred că împreună am beneficiat şi asta mi se pare formula ideală a unei şcoli de teatru.
