Portul iei şi costumului popular înseamnă emoţie pură, legătura cu Divinitatea şi cu înaintaşii, iar dragostea pentru aceste obiecte vestimentare este transmisă tinerelor generaţii de către membrii Orchestrei Populare ‘Flacăra Prahovei’ prin puterea exemplului.
Orchestra funcţionează ca secţie a Filarmonicii ‘Paul Constantinescu’ din Ploieşti, solistul Traian Frâncu precizând că această alăturare ar fi avut loc prin anii 1950.
‘La noi, la Orchestra Populară ‘Flacăra Prahovei’, întotdeauna au fost mari nume ale folclorului românesc – Ion Dolănescu, Tiberiu Ceia, Ileana Constantinescu, Maria Văduva, Ileana Sărărou şi mulţi, mulţi alţii. Cred că toţi artiştii mari, care pot aduce de fapt public în sălile de spectacol, au fost colaboratori la noi’, a punctat Traian Frâncu, pentru AGERPRES.
Orchestra abordează suite din zona Prahovei, dar şi din alte zone folclorice, atât pentru suitele de dansuri, cât şi instrumental, iar portul celor implicaţi în actul artistic este întotdeauna adaptat zonei respective.
‘Eu spun că nu ne-am născut în ţara lui Bach şi a lui Beethoven, asta nu că ar fi un merit sau un dezavantaj, ci ne-am născut în ţara Mioriţei. Prima formă de manifestare muzicală la noi este folclorică, fiind şi cea mai de preţ şi cea cu care se identifică fiecare român în toate etapele istorice, mergând cât se poate de mult în vechime’, a menţionat solistul Gelu Voicu.
Atât el, cât şi Traian Frâncu deţin adevărate colecţii de ii şi cămăşi populare, fiind vorba despre obiecte autentice, vechi, obiecte de patrimoniu personal, după cum le place să le numească, însă subliniază că bogăţia lor constă în însemnătatea acestora, nu în cantitate. Pentru a le conserva şi a le prelungi astfel viaţa cu scopul de a fi lăsate mărturie mai departe, cei doi îmbracă pe scenă şi costume realizate în atelierele de artă casnică.
‘Am costume vechi şi foarte vechi, cămăşi vechi, dar, pentru a mai păstra din ele, am mai apelat la câte un atelier de artă casnică şi port şi costume mai noi pentru că, dacă nu confecţionăm, nu mai avem. Mă mândresc cu nişte costume foarte vechi, acele cămăşi populare în ajur, acele costume cu spărtură în ele. Sunt costume cu vechimi între 80 şi 200 de ani. Unul dintre ele cred că are cel puţin 200 de ani. Un alt costum de mireasă… eu spun că ar avea 150 de ani, dar el se purta atunci când miresele se îmbrăcau în port popular, nu în voal’, spune Traian Frâncu.
El deţine circa 40 de cămăşi pe care le poartă şi altele pe care doar le expune, având acasă, în satul Slon, un adevărat muzeu dedicat artei populare şi costumului popular.
Gelu Voicu are aproximativ 80 de costume şi de fată şi de băiat, unele complete, altele nu, toate autentice, toate din lada de zestre, şi mărturiseşte că jumătate dintre ele au fost achiziţionate, iar pe celelalte le-a primit.
‘Jumătate din costume le-am achiziţionat, m-am dus eu către ţăranca româncă, spre lada ei de zestre. Eu vorbesc atât de admirativ cu acest termen – ţăran. Eu mă mândresc că sunt ţăran român teleormănean! Restul costumelor le-am primit. Sunt femei bătrâne care vin cu ele înfăşurate în ziar şi, după ce cobor de pe scenă de la spectacol, mi le dăruiesc şi au acolo şi un bileţel… Le am acasă prinse cu bolduri…’, povesteşte cu emoţie solistul.
Pentru cei doi, momentul când poartă costumul popular este preţios şi încărcat de semnificaţie.
‘Ştiţi cum mă simt eu în portul popular? Ca un preot în veşmintele lui! Atunci mă simt cel mai bine. Ăsta e Traian Frâncu’, mărturiseşte solistul, în timp ce Gelu Voicu găseşte în costumul popular o legătură pură cu înaintaşii, iar atunci când îl poartă se simte ca un… voievod.
‘E o formă pură de emoţie când porţi costumul popular. Pentru mine costumul popular înseamnă legătura perfectă, şi chiar cu conotaţii divine, cu înaintaşii noştri. Acolo, în fiecare floare, e o trăire, e o lacrimă, e o trudă care era făcută cu cele mai simpliste ajutoare tehnologice. Nu exista lumină, nu existau multe şi de toate, erau cele mai simple forme de ace de cusut…Totul, de la făurirea firului până la produsul final, este trecut prin mâna ţărăncii de atunci. Nu existau fire cumpărate din comerţ, nu existau fire colorate din comerţ, totul era făcut cu asocierea unor plante, rădăcini, toate împleteau truda lor, trăirea şi emoţia lor. Pentru mine, este legătura cea mai pură cu înaintaşii, iar când am costumul popular pe mine eu mă simt ca un voievod, pentru că marea artistă a neamului românesc Ileana Constantinescu, cea care a fost, de asemenea, colaboratoare şi angajată a Orchestrei Populare ‘Flacăra Prahovei’, exact aşa mi-a spus la un moment dat: tu, în costum popular, parcă eşti un voievod! Se referea la acea pelerină, la acea ipingea’, explică Gelu Voicu.
Acesta punctează că la bărbaţi nu există ie, ci cămaşă populară, arătând, totodată, bogăţia simbolistică a acestor piese vestimentare.
‘La femei există ie doar cea de sărbătoare şi de mireasă, iar în portul de zi cu zi şi mai ales cel care implica lucrul în gospodărie, ele tot cămăşi aveau, cămăşi populare, iar ia era de sărbătoare. Cămăşile le coseau în şezători, le coseau toate laolaltă, în schimb cu ia practic se identifica fiecare ţărancă româncă ce punea aţa în ac şi le coseau pe ascuns să nu afle nici vecina, nici mătuşa, nici bunica. În momentul în care ieşeau la prima horă a satului în duminica de după Paşti sau a doua zi de Paşti, atunci apăreau cu iile, atunci luau contact ceilalţi din comunitate cu ce a cusut fiecare în parte şi era o identificare cât se poate de personală şi fiecare trebuia să aibă cusătura ei, să fie diferită. Tocmai de aceea există această varietate’, arată solistul.
De asemenea, există şi varietatea determinată de zona geografică. În zonele de câmpie, unde abundenţa florală era mult mai impresionantă, costumele sunt foarte viu colorate. Cu cât te apropii de zonele de deal, de sub munte şi chiar de munte, predomină maroul, verdele închis, negrul şi acele forme geometrice, prea puţin flori. ‘În zona montană, chiar şi floarea este făcută tot din forme geometrice insuflate mai ales de existenţa bradului care, în înţelepciunea populară din toate zonele ţării, înseamnă pomul vieţii’, menţionează artistul.
Potrivit celor doi solişti, în costumul popular existau şi anumite coduri de vârstă, de profesie, legate inclusiv de specificul zonei – de păstorit, de câmpie, de vie, de munte.
Membrii Orchestrei Populare ‘Flacăra Prahovei’ au purtat costumul popular prin multe ţări, cum ar fi Franţa, Italia, Grecia, Germania, Spania, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Belgia, Ungaria, Austria, şi constată că interesul pentru acesta se lărgeşte tot mai mult, mai ales în contextul în care ia a devenit patrimoniu UNESCO.
‘Noi suntem generaţia care a plecat cu opincile în picioare şi cu traista de instrumente şi cântece autentice şi cu costumul tradiţional prin festivaluri. Tot în timpul ăsta a avut ‘erupţie’ muzica balcanică, adică maneaua, a intervenit manelizarea muzicii şi realitatea e că nouă nu ne-a fost uşor să traversăm perio ada asta destul de polarizată, de împărţită, de spartă din punctul de vedere al conţinutului muzical şi chiar comportamental. Cum luptăm pentru a transmite dragostea pentru portul popular către tineri? Prin puterea exemplului’, spune Voicu, dându-le acestora un sfat: ‘să nu meargă în magazine să cumpere ii sau făcături de ii pe care scrie ‘Made in China’. Să meargă la bătrânele satului, ele, pentru 100 de lei, îţi dau jumătate din lada de zestre’.