Ia este mai puţin întâlnită în ţinuturile bihorene, unde este înlocuită cu cămaşa, pentru că ia, ca şi obiect de îmbrăcăminte, nu este specifică în cultura tradiţională din Ţara Crişurilor.
‘În Bihor, nu avem ie, ci spăcel sau spătoi (cămaşa). Costumul popular este confecţionat din pânză de cânepă, nu din in, cânepa având un fir mai grosier, mai aspru. Din acest motiv, cămăşile nu au acea fluiditate frumoasă a iilor. S-a mai cultivat şi inul, dar nu cu atâta sârg ca şi cânepa. Din documente reiese că principala plantă textilă a fost cânepa, din diverse motive. În primul rând, pentru că a fost uşor de adaptat la această zonă, la terenuri mai înalte sau mai joase, iar oamenii puteau să o cultive şi la marginea unui lan de porumb. Poate şi datorită tradiţiei de secol 18-19, în care dijma nu se lua atât de frecvent din cânepă, pentru că nobilii nu o foloseau şi atunci ţăranii au preferat să cultive plantele care nu erau dijmuite’, a declarat, pentru AGERPRES, muzeografa Sabina Horvath.
Portul popular din Ţara Crişurilor se caracterizează printr-o mare diversitate de forme, manifestată parte în croi, cu o ţinută aparte dată de pânză, dar mai ales în alegerea câmpurilor ornamentale, în motive decorative şi în cromatică.
Hainele de sărbătoare pe care le îmbrăcau sătenii la jocul satului tradiţional erau o mândrie personală în acest cadru, ce se contura ca o expoziţie vie a portului. Fiecare purta ce avea mai frumos.
Iar jocul satului tradiţional, periodic, duminical, era un eveniment cu puternice implicaţii sociale. Aici se înfiripau relaţiile între fete şi băieţi, aici se întâlneau bătrânii satului, se şlefuiau, în timp, prin repetare şi prin inventivitatea tinerilor dansatori formele surprinzătoare ale dansului tradiţional pe care le întâlnim şi astăzi.
Despre toate aceste lucruri, coregrafa Florica Negrău îi învaţă, de peste 30 de ani, pe copiii şi tinerii care îndrăgesc dansurile populare la Palatul Copiilor şi Elevilor din Oradea. Ansamblul folcloric ‘Florile Bihorului’, pe care l-a înfiinţat aici în 1993, după ce a condus alte formaţii în oraş, a devenit, prin palmaresul bogat, un ansamblu de referinţă în folclorul românesc. An după an, generaţii noi de învăţăcei au trecut prin orele de pregătire ale coregrafei.
Pasionată de dansul popular, Florica Negrău s-a afirmat ca dansatoare în ansamblurile reprezentative ale Bihorului, iar în 1976 a fost selectată, alături de Pavel Dacin, în ‘Cununa Carpaţilor’, pentru un turneu în SUA. Au curs apoi turneele în lume.
Absolventă a cursurilor Academiei de Jocuri Folclorice, avându-i ca profesori pe maeştrii Theodor Vasilescu şi Marin Barbu, Florica Negrău este, din 2003, şi autoarea unei culegeri bilingve (română-engleză) de folclor, numită ‘Jocuri populare tradiţionale din Bihor’. Cartea este specială prin transcrierea fidelă a dansurilor, într-un sistem grafic de notare elaborat de expertul Theodor Vasilescu.
‘Acest sistem de notare oferă în primul rând posibilitatea înregistrării grafice a mişcării în spaţiu şi timp, prin utilizarea unui număr restrâns de semne convenţionale de bază, care să poată reda prin asocierea şi combinarea lor o gamă oricât de amplă de mişcare. Se adaugă posibilitatea suprapunerii perfecte pe partitura muzicală. Este un instrument util coregrafului, atât în notarea rapidă, cât şi în citirea cursivă a dansurilor populare’, a precizat Florica Negrău.
Aşadar, pe lângă experienţa coregrafică a profesoarei, tinerii şi toţi cei doritori au la dispoziţie acest volum, în Biblioteca Revistei Familia, care cuprinde şi un studiu despre ocaziile de joc, specificul celor trei subzone ale Crişanei şi portul de sărbătoare caracteristic, într-o imagine de ansamblu a jocurilor bihorene.
‘Este o lucrare laborioasă, care încununează ani de experienţă dăruiţi de autoare scenei de folclor şi predării lui în şcoala tinerei generaţii’, a notat, în cuvântul înainte, maestrul Theodor Vasilescu.
Diplomele şi trofeele ce încarcă vitrinele din Palatul Copiilor amintesc, printre multe altele, de Festivalul UNICEF din Baia Mare sau de festivalurile internaţionale la care au câştigat premii – precum ‘Peştişorul de aur’, de la Tulcea, ‘Pe fir de baladă’ – Târgu Jiu, ‘Lia, Ciocârlia’ – Chişinău ori ‘Fontenay le Comte’ – Franţa.
În paralel, an de an, Palatul Copiilor a devenit şi organizator pentru Festivalul de Datini şi Obiceiuri de iarnă, dar şi al Festivalului internaţional ‘Flori alese de pe Crişuri’.
Ce înseamnă, aşadar, jocul popular?, am întrebat-o pe coregrafa Florica Negrău. Am aflat astfel că jocul este ‘descătuşarea ţăranului după o săptămână de lucru. O evadare din trupul lui, sub influenţa muzicii, pentru a se manifesta cu toată dăruirea lui prin joc’. În spectacolul coregrafic, bărbaţii se detaşează prin ‘partitura’ proprie cu bătăi pe cizme, pinteni, bătăile sincopate din palme. În dialogul partenerilor, în acelaşi timp sau intercalat, se petrece dansul fetelor, care a evoluat chiar până la un joc specific, Ţura fetelor.
Concurenţa între feciori îi ajuta pe cei mai buni să câştige câte o fată frumoasă sau înstărită. Iar fetele de măritat, care ştiau să joace, erau mai bine văzute şi atractive: ‘Învârte-te, mândră, roată/Să văd rochia cum se poartă/De s-a purta rochia bine/Oi veni sara la tine’.
Studiul jocului se bazează pe ritmică, explică pentru AGERPRES profesoara, repertoriul bihorean fiind restrâns la trei tipuri, de la ritmuri lente la accelerate: ‘Polca’ sau ‘Poarga’, pe ritmuri rare, ‘Pe picior’ sau ‘Ardeleana’, vivace, întâlnit în majoritatea Transilvaniei, şi jocul allegro ‘Mânânţelul’, un joc de viteză.
Jocurile în perechi sunt însoţite, mai ales cele vioaie, de învârtitul pe sub mână al fetelor, de bătăi pe picioare, pe ritm uşor sau accentuat, de pinteni în săritură (se bat călcâiele cizmelor), cu paşi tropotiţi, în combinaţii ritmice neaşteptate.
‘Ca să iasă din eul lor obişnuit, după o săptămână de lucru, la higheghe, la joc, sătenii se descătuşau, dădeau tot ce aveau mai frumos în dansuri. Erau inventivi în figuri de dans, după talentul fiecăruia, pentru a ieşi în evidenţă în faţa fetelor. ‘Ce fecior mândru, ce bine ştie să joace, cât de sus poate să ridice piciorul, cum se bate pe cizmă’ – astea erau atributele de invidiat între feciori. Aşa apărea concurenţa între băieţi. Dacă unul se manifesta într-un fel, celălalt voia să facă şi mai bine, şi mai altfel. Mereu era această concurenţă între ei. Fetele îi admirau pe cei mai buni. Iar când jucau în perechi, se întreceau la învârtit fata, ori făceau alte figuri, toate respectând însă tiparul jocului tradiţional’, ne dezvăluie instructoarea.
Acolo, la hora satului, se întâlneau, practic, tinerii, în locul unde, sub grumazul ceterii, se legau prietenii, se aprindeau inimi şi se hotărau viitoare căsnicii. ‘Spectacolul’ însă se juca în faţa tuturor, fie tineri sau bătrâni, fete fecioare sau neveste. Important era să iasă în evidenţă şi să vorbească apoi satul despre ei în următoarea săptămână.
‘Îmi amintesc de vremea când eram eu mică. Io-s de la Cefa, din Ateaş. Tatăl meu era feciorul satului, cel mai bun dansator. Şi îl auzeam de multe ori strigând la joc: ‘Zi-mi o ardeleană, highighiş!’ Şi-acolo erau cei mai fericiţi’, îşi aminteşte doamna Florica.
Jocurile sunt asociate cu strigături, replici date de băieţi fetelor şi invers, fiecare strigătură având rolul ei suprapusă pe mişcare. Nu întâmplător, feciorul striga, când o chema la joc: ‘Hai, mândruţo, să te joc/Că am stat destul pe loc’.
Un joc specific din zona Beiuşului, numit ‘Vatra’, are accente la podele. Numele lui derivă de la obiceiul oamenilor de a se ajuta când o familie nouă îşi construia o casă, bătătorind cu tălpile pământul vetrei, fundaţia locuinţei.
La jocurile specifice e de menţionat ”Fecioreasca fetelor”, care, în Bihor, se numeşte ”Ţura fetelor” şi vine de pe Valea Barcăului, din satul Voivozi. A apărut în timpul războiului, când feciorii satului erau plecaţi pe front. Rămase singure, fără parteneri la higheghe, fetele au fost nevoite să joace între ele, imitând, practic, jocul feciorilor. În timp, a devenit un joc de sine stătător, numit ”Ţura fetelor” de pe Valea Barcăului.
Fetele, şi ele, folosesc bătăile pe picioare, însă doar schematic, cu mişcări elegante, fără să îşi ridice poalele. ‘Ce folos de voi feciori/Nu ştiţi ţura ca şi noi’ sau ‘Ce folos că sunteţi mulţi/Că eu n-am p-aici drăguţ!’ sunt strigături în timpul acestui joc.
Despre costumul popular, profesoara îşi învaţă discipolii că acesta reprezintă identitatea noastră naţională, pe care trebuie să-l poarte cu demnitate şi mândrie.
‘Eu aşa le spun: ‘Când ai îmbrăcat costumul popular, tu eşti artist, tu reprezinţi cinstea şi omenia ţăranului, trebuie să fii cel mai mândru!’. Copiii trebuie să ştie că ţăranul purta costumul popular doar la sărbători. Şi îi văd pe mulţi interpreţi azi – şi mă contrazic cu ei – încălţaţi în opinci. Dar ţăranul nu purta opinci decât la lucru. În zi de sărbătoare încălţa cizmele de box şi ghetele cu tureac. Ţăranul îşi etalează prin costum hărnicia femeilor din familia sa, îndemânarea şi talentul lor’, a precizat coregrafa.
Copiii mai învaţă că, spre deosebire de costumul bătrânesc, în culori închise, cel pentru tineri, fete şi băieţi, este mult mai vesel ca şi cromatică. De regulă, este confecţionat din pânză de cânepă, ţesută în război, apoi este croit şi ornamentat cu motive cusute, brodate. Acestea se regăsesc pe un fundal geometric, dat de urzeală şi băteală. Costumele populare ale dansatorilor actuali sunt realizate însă dintr-o pânză mai uşoară şi mai moale, păstrând decoraţiunile specifice.
În lecţiile lor teoretice, dansatorii de la Palat învaţă şi despre semnificaţia motivelor populare cusute pe cămaşa tradiţională, simboluri diferite, uzuale în arta populară. Cele mai folosite motive sunt, în terminologia populară, roata – simbol solar şi calea rătăcită – o linie frântă, în zig-zag, un simbol cu adânci semnificaţii în mentalitatea ţărănească, semnificând cursul vieţii, cu bune şi cu rele.
Se mai întâlneşte cârligul, în diverse forme, un simbol al uneltelor, împodobit cu ochişori sau decorativ pe manşeta mânecilor. Foarte frecvent se folosesc şi ‘coarnele berbecului’, cu referire la ocupaţiile de creştere a oilor. Motivele fitomorfe cuprind o largă paletă de ‘pene’, adică de flori sau frunze stilizate, cele mai dese fiind spicul grâului, florile de rug (măceş), crenguţa de brad sau chiar bănuţii, ca nişte năsturei.
Copiii de la cercul de dansuri populare au vârste cuprinse între 6 şi 18 ani, unii cresc în ansamblu şi nu mai vor să se despartă de coregrafa lor. Astfel, cei care depăşesc majoratul pot activa în Fundaţia etnofolclorică ‘Florile Bihorului’ (din 1997).
‘Eu am început în urmă cu şapte ani dansul popular, o pasiune pe care am dobândit-o datorită surorii mele care face dans de mult timp. Practic, aici am crescut cu doamna Negrău, aici am învăţat tot ce ştiu despre dansuri’, ne spune Ariana Petrică.
Darius recunoaşte că îi place foarte mult dansul popular, deşi, la început, părinţii l-au trimis la Cerc să înveţe.
‘Mie îmi place să dansez în pereche, învăţ mişcări noi. Până acum am învăţat Ardeleana, Crişul, Hotarul, este foarte plăcut’, a mărturisit şi Adonis Bere, de 11 ani.
Şi alţi copii de 10 – 15 ani au îndrăznit, cu puţină emoţie, să spună de ce au venit la aceste cursuri şi ce anume le place.
O fetiţă, interpretă populară, a afirmat că ea era cursantă la canto, dar pentru că i se cerea şi mişcare scenică, avea nevoie să înveţe şi dansul popular, care îi place foarte mult.
De curând, la început de iunie, Ansamblul ‘Florile Bihorului’ a câştigat locul III la Festivalul internaţional ‘Am fost şi-om fi’ de la Sighetu Marmaţiei, un loc onorant între cele 20 de ansambluri competitoare.
