Muzeul Satului Bănăţean din Timişoara a devenit în aceste zile o adevărată carte de istorie, cu pagini care se deschid pe la începutul epocii medievale, străbătând întreaga Europă, din stepa caucaziană până în Spania şi ţările scandinave.
Festivalul Medieval ‘Prin foc şi sabie’, organizat de Consiliul Judeţean Timiş, aflat în derulare până duminică la ora 15,00, prezintă cam tot ceea ce este simbolic pentru acele vremuri, de la ocupaţia de arme a bărbaţilor curajoşi şi muncile sclavilor până la meşteşugurile epocii, pregătitul hranei şi muzicile de atunci, peste toate tronând simplitatea şi legătura mult mai adâncă cu natura.
Vlad Bogdan, liderul grupului de reconstituire Hrafnabroethr, navigatori şi luptători varegi din secolul X, a declarat, pentru AGERPRES, că reprezintă secolul X al spaţiului Kievan Rus, cu diferitele culturi ale acestuia.
‘Avem ateliere de tras cu arcul, turnare de bijuterii, fierărie, prezenţa robilor în societatea de atunci, bucătărie experimentală, jocuri şi replici de jocuri de atunci. Sunt replici ale unor arme, spade de tip carolingian, săbii de la popoarele nomade, suliţe, topoare de mâini, scuturi simple, rotunde, coifuri de tip Spangenhelm în stil nomad sau carolingian adaptate. În particular, facem şi antrenamente cu aceste arme, aşa că nu ne este greu să le mânuim, după un timp. Am învăţat aceste meşteşuguri din inspiraţii de la alţii, din mult studiu şi experimentăm. Prin documentaţie încercăm să ne apropiem cât mai mult să facem reproduceri sau măcar să învăţăm meşteşuguri. Echipamentele noastre militare sunt făcute de alţi meşteri specializaţi, pentru că nouă ne-ar lua 10 ani de exerciţiu. Preferăm să arătăm publicului cum se lucra cu ele şi nu să muncim noi la făurirea lor’, a detaliat Vlad Bogdan.
El a explicat, pentru AGERPRES, că robii de atunci erau luaţi ca prizonieri de război din diferite sate sau în anumite contexte şi erau vânduţi către fermieri sau nobili care îi foloseau la diferite munci de-ale casei sau de-ale Curţii, dar nu aveau dreptul să poarte arme. În schimb, dacă înainte de a fi robi erau fierari pricepuţi, erau folosiţi la confecţionarea armelor.
La doi paşi, în aceeaşi tabără, Edvin Sebastian Marc de la Asociaţia Fraţii Corbi îşi pregăteşte înveşmântarea, cel mai atent fiind cu cizmele roşii caucaziene, care îi vor completa ţinuta de războinic.
‘Piese de atracţie vestimentară din lumea războinicilor medievali sunt cizmele roşii care provin din zona Caucazului de Nord, dar cel mai probabil cu origine turcică, Asia Centrală. A fost grea reconstituirea, întrucât majoritatea vestigiilor au fost găsite pe teritoriul Uniunii Sovietice, iar studiile au luat mult mai mult timp decât dacă studiam costume de epocă din Europa Occidentală. La festival, eu sunt pata de culoare, pentru că sunt singurul nomad, costumul pe care-l port şi echipamentul militar pe care-l folosesc sunt inspirate de la poporul khazar care a trăit în zona Krasnodar de azi, din Rusia. Ceilalţi colegi ai mei se bazează mai mult pe populaţii europene (scandinavi, ruşii)’, spune ‘nomadul medieval’ Edvin Sebastian Marc.
Pentru el, a existat întotdeauna întrebarea crucială: cât de diferită trebuie să fi fost viaţa acelor oameni, pentru că noi îi vedem ca pe nişte personaje fantastice când auzim despre bătălii care au avut loc acum 1.000 de ani.
‘Mă interesează ce fel de oameni au fost, ce fel de probleme aveau, cultura lor materială cât de practică era şi toate aceste întrebări m-au dus către reconstituirea istorică. Mesajul lor pentru noi este acela că nu suntem atât de diferiţi, chiar dacă încercăm să vedem trecutul ca pe ceva retrograd. În privinţa costumelor, putem vorbi despre o evoluţie, ce din ce a evoluat. Cizmele pe care eu le port acum sunt purtate şi azi într-o formă alterată, în Caucaz. Vedem în baletul caucazian sau cecen că tot astfel de cizme purtau, dar morfologia s-a modificat. Iar acest lucru îl putem spune despre orice costum de astăzi, inclusiv despre costumele oficiale pe care le poartă politicienii. Dacă privim în trecut, vedem ce din ce a evoluat’, a detaliat Marc.
Cetatea Timişoarei medievale se afla la confluenţa a două imperii războinice, Habsburgic şi Otoman, iar bărbaţii de aici din acea vreme erau preocupaţi inclusiv pe timp de pace cu făurirea şi repararea armelor, dar şi cu antrenamentele zilnice.
În festival, toate acestea sunt redate de Asociaţia Losonczy Istvan, care deschide poarta soldaţilor apărători ai Cetăţii Timişoarei în faţa expansiunii otomane din secolul XVI, iar Eyaletul de Timişoara vorbeşte despre reprezentanţii lumii otomane, cu care, începând din anul 1552, Timişoara intră într-o nouă eră.
‘Timişoara a fost dintotdeauna europeană. Noi încercăm să readucem la viaţă mijlocul sec XVI, când Timişoara era o cetate de margine a Imperiilor Habsburgic şi Otoman. Era un secol plin de ciocniri violente între cele două puteri, iar la Timişoara au fost două mari incendii, în octombrie 1551 şi iunie-iulie 1552. Reconstituirea acelor pagini de istorie este foarte importantă, pentru că s-au întâmplat la Timişoara lucruri esenţiale: începând cu Carol Robert de Anjou, Sigismund de Luxemburg şi florentinul Scolari, au făcut din Timişoara încă de atunci un oraş european în care au adus multe transformări, cultură. Au continuat Iancu de Hunedoara, Huniazii, Paul Chinezul şi creştinul Losonczy. Noi încercăm să redăm o tabără militară de atunci.
Tot ceea ce folosim la masă este din lemn şi ceramică şi încercăm să folosim reţete de bucătărie de atunci. Vrem să redăm şi ţinutele vremii. Pe atunci, era o perioadă mai rece, iar vara erau maximum 18 grade’, relatează căpitanul taberei Losonczy Istvan.
El ne dezvăluie că după ce veneau din lupte, bărbaţii reparau armele trecute prin bătălii, se ocupau cu întreţinerea lor, pentru că erau din metal oxidabil şi trebuiau unse.
‘Avem arme folosite de italieni şi spanioli, scuturi şi coifuri de protecţie, armuri, arme de luptă corp la corp, dar şi arme folosite la distanţă. Sunt pasionat mai mult de istorie decât de arme, găseşti foarte greu meşteri care să facă arme de acest fel. Avem şi coifuri de husari. Un echipament complet de husar avea 30 de kilograme, de aceea bărbaţii care le mânuiau erau puternici, vânjoşi, erau altfel decât acum, nu erau aşa de sensibili, se antrenau zilnic. Apreciez faptul că erau rezistenţi şi erau foarte curajoşi. Avem, reconstituit, şi steagul lor cu stema habsburgilor’, completează căpitanul taberei.
În depărtare, se aude muzica celor de la Specimen Teatro (Italia), care prezintă minunate cântece de dragoste din peninsula medievală, pline de ritm şi pasiune, într-un spectacol ‘Canti d’amore e tarantelle’ – Cântece de dragoste şi tarantele, o muzică veche tradiţională din sudul Cizmei italice.
În drum spre ei, se simt aromele bucătarului taberei, Vlad Brego, care, foarte dinamic, se gândeşte tot timpul la combinaţiile culinare pe care le poate folosi, pentru că trebuie să gătească mâncare bună, cu foarte puţine ingrediente, atât cât se găsea pe atunci. În seara aceasta, un miel.
‘Gătesc aşa cum se gătea în urmă cu 1.000 de ani. Eu am şi experienţă ca bucătar, iar acum încerc să-mi dau seama – având în vedere că nu avem nicio reţetă scrisă, exactă, din ce s-a găsit arheologic, din siturile unde facem noi reconstituirea şi de acolo încerc – cam ce reţete s-ar folosi bazat şi pe asta şi pe modul lor de viaţă, şi după ce fel de tacâmuri s-au găsit sau veselă. Aş putea spune că vreau să fac maioneză, dar sigur nu era atunci. Atunci, mergem pe rotisoare sau prăjeli, care se foloseau mai ales la ospeţe, pentru că nu se sacrificau animale atât de des, ei folosind carne uscată sau afumată. Se mai poate merge pe fierturi de ovăz combinat cu alte ingrediente, zeamă de peşte uscat, am încercat să fac şi unturi aromate, pâini la tigaie, cârnaţi afumaţi. Gustul este cam diferit, pentru că marea majoritate a condimentelor de azi nu se găseau atunci; aveau doar câteva ierburi aromatice, sare, piperul care se folosea atunci nu este cel pe care îl folosim noi acum, dar am găsit ceva cât mai apropiat, zahăr nu era şi trebuie să înlocuim totul cu miere, tot oţetul folosit era cel din malţ provenit de la ceea ce rămânea după producţia de bere, vin nu prea era, ci doar mied. Deci sunt foarte multe ingrediente pe care trebuie să le excludem. Cei care se ospătează sunt mulţumiţi’, detaliază Vlad Brego.
Durata pregătirii unui prânz medieval variază de la două-trei ceasuri până la şase ore, în funcţie de carnea folosită.
‘Dacă aş lua o halcă de mistreţ, ar dura vreo şase ore, dacă aş lua o bucată de pasăre, durează mai puţin. O fiertură durează cam cât durează şi pe aragaz, pentru că apa fierbe la aceeaşi temperatură. Mă fascinează la această bucătărie limitarea ingredientelor şi faptul că trebuie să îmi folosesc imaginaţia şi să mă chinui cu ingrediente mult mai puţine decât ceea ce am în bucătăria de azi, să fac şi să fie bun. Mă gândesc că ei erau obişnuiţi în acele timpuri cu stilul lor de mâncare, mai puţin dulce poate, cu mai puţină sare, pentru că sarea se obţinea greu, fierbând alge. Şi din toate aceste limitări, încerc să fac ceva bun pentru omul modern. Pentru seara aceasta încerc să fac frigărui de miel. Se folosea mai mult untul sau untura. Am folosit un baiţ din vin, ceapă, ei foloseau mai mult ceva apropiat de charllote (ceapa de apă), noi am folosit ceapă roşie, sare, miere, usturoi. Vom vedea cum iese’, mai spune bucătarul Vlad Brego.
În ritmul tobelor şi al tarantelelor, am părăsit locurile medievale cu reflecţia lui Edvin Sebastian Marc: ‘Poate, peste 800 de ani, cineva ne va studia şi pe noi, în mod asemănător cum noi îi studiem pe medievali’. AGERPRES / (A – autor: Otilia Halunga, editor: Marius Frăţilă)
