În Sânpetru de Câmpie, în ultimul secol, meseria cojocăritului a fost practicată de doi oameni care se bucurau de mare popularitate în comunele din jur, iar în prezent aici trăieşte unul dintre puţinii cojocari din ţară, specializat în cojoace ciobăneşti.
Profesorul Mihai Teodor Naşca, un pasionat culegător de folclor din Sânpetru de Câmpie, ne spune că primul cojocar a fost Petru Lonean, care a învăţat meseria de la un cojocar din Târgu Mureş. Potrivit relatărilor sale, în primul an de ucenicie avea sarcina să facă curat în atelier şi să aducă apă proaspătă şi abia din anul al doilea i se permitea să facă lucrări mai mici.
Al doilea cojocar a fost Ionel Maxim (căruia localnicii îi spuneam Maxâm sau Maxân), care a învăţat meseria la Geaca, fiind patru ani ucenic şi doi ani calfă, acesta fiind unchiul actualului cojocar, Alin Alexandru Maxim, în vârstă de 52 de ani.
Spre deosebire de predecesorii săi, Alin Maxim confecţionează cojoacele tradiţionale ciobăneşti, astfel de cojocari fiind foarte puţini în ţară, însă unicitatea lui Alin este aceea că el ştie să prelucreze pieile, ştie să le coase şi, în plus, este şi cioban, având o turmă cu peste 300 de oi.
‘Am absolvit 10 clase la şcoala din Sânpetru, după care am urmat şcoala de cojocari din Râmnicu Vâlcea, înainte de Revoluţie, era şcoala de cooperaţie ce aparţinea de UJECOP. La acea şcoală erau mai multe profiluri, cred că era singura şcoală de cooperaţie din România. Am avut un unchi, frate cu tata, care a fost cojocar şi noi am avut o dragoste pentru cojocărie. Şi mama când m-a făcut, dacă am voie să spun aşa, m-o născut acolo, în piei. Acolo a luat-o durerea şi acolo m-o născut, între piei. Şi o zis: ‘copilul ăsta se face cojocar’! Am crescut cu această dragoste pentru cojocărit de mic copil. La şcoală am învăţat mai multă teorie, erau câteva secţii de cojocărie în Râmnicu Vâlcea, ne trimiteau câte 4-5 pe secţie, dar pe maşini lucrau muncitorii calificaţi şi nu aveau nicio treabă cu noi. Ne uitam la ei cum mai lucrează, mai furam câte ceva din meserie, dar nu ne băga nimeni în seamă. Am făcut mai multă teorie şi, după ce am terminat şcoala, a trebuit să merg undeva să profesez, să exersez meseria ca să pot să mă descurc singur. Şi atunci am găsit un cojocar pe la Timişoara, pe graniţa cu Iugoslavia, bineînţeles în Banatul nostru. Şi acolo am lucrat aproximativ 3 ani. Apoi m-am întors în satul natal şi am început să lucrez aici’, ne povesteşte Alin Maxim.
Cojoacele ciobăneşti, confecţionate după o tehnologie tradiţională destul de complicată şi de durată, sunt folosite iarna de păstori, acestea ferindu-i de frig şi viscol.
‘Pieile provin din sacrificare a oilor şi a mieilor. Se sărează şi se ţin pachet 3 zile, după care să întind undeva într-un loc aerisit, într-o şură, într-un şopron, se desfac, se usucă, se păstrează. Noi lucrăm în sezonul de vară, în sezonul cald, pentru că suntem toată ziua cu mâinile în apă, în soluţiile cu care lucrăm. Nu poţi să lucrezi iarna, să bagi mâna afară în butoi, că îţi îngheaţă. În timpul verii, prima dată e spălatul pieilor, se spală, se limpezesc în minimum două ape. Avem butoaie din lemn în care intră circa 80 de găleţi de apă. Intră 800 litri de apă într-un butoi cu scurgere jos… Apoi se degresează pieile. Avem nişte scule care trag grăsimea. Lucrăm manual cu un fel de cuţit în formă de semicerc, nu are colţuri ca să nu agaţe pielea şi să nu o spargă. Apoi se pune la degresat, se pune o cană de sare la 10 litri de apă şi la cantitatea totală de 800 de litri de apă se pun şi doi saci tărâţă. Până aici e totul ecologic, fără chimicale, fără nimic’, ne explică Alin Maxim.
În această ‘soluţie’ pieile se ţin aproximativ 14 zile şi de două ori pe zi se amestecă, se întorc, se mişcă pentru argăsire, după care se scot, se pun pe sfoară şi se usucă.
‘Apoi avem o maşină de albit, cu un tambur din fier cu 10 cuţite, tot aşa în formă de semicerc, fără colţuri. Se fac ca cearşaful de albe, după care le croim. Sunt foarte rezistente, fiindcă ciobanii umblă cu cojoacele pe câmp, pe ninsori, ploi, se pun pe ele şi dorm pe pământ jos, pe pământ îngheţat. Aşa că sunt făcute să reziste la intemperii, iar pentru asta folosim crom, doar pe partea de piele, nu pe lână, după care se pun la uscat. Dacă pielea nu e cromată, se întăreşte şi se rupe, dacă e cromată, poţi să o bagi în vană şi să o speli şi nu păţeşte nimic. Dacă nu pui crom, dacă plouă pe ea se face ca o tablă. Aşa că un cojoc făcut de mine poţi să îl speli şi de 20 de ori şi nu îşi pierde calitatea, rămâne tot moale. În cojocul acesta poţi să dormi în zăpadă sau pe pământ îngheţat aproximativ 5 ani, după care începe să îşi mai piardă din calitate, dar media de viaţă e cam de 20 de ani. E foarte interesant, poţi să dormi în zăpadă că nu te îmbolnăveşti, trebuie să dormi ghemuit, îţi tragi picioarele înăuntru, trebuie să ai pe tine pulover gros, nu poţi dormi în pijama sau în slip. Nu e ca la hotel, e în câmp, dar important este că acest cojoc te apără să nu te îmbolnăveşti’, a spus cojocarul.
Alin Maxim îşi vinde produsele în târguri sau direct ciobanilor care, în ciuda vremurilor moderne, încă nu se pot descurca iarna fără un astfel de cojoc.
În trecut, la Sânpetru de Câmpie cojocarii confecţionau, pe lângă cojoacele ciobăneşti, pieptare, cojoace şi căciuli, meşteşugul tradiţional de prelucrare a pieilor fiind unul foarte strict.
‘Pieptarele erau vopsite de obicei maro. Pentru pieptarele femeieşti se coseau în faţă motive florale din piele lucioasă, la noi nefiind obiceiul să se coase motive cu aţă colorată. Cum se prelucrau pieile? Pieile de oaie, miel sau berbec se introduceau într-un butoi mare de lemn, peste care se turna apă. Apoi fiecare piele era ţesălată pentru a împiedica mizeriile din lână. Erau introduse din nou în butoiul cu apă pentru a se înmuia. Cu o scafă era înlăturată carnea de pe fiecare piele. Următoarea operaţie consta în introducerea pieilor într-o saramură formată din: 50 kilograme de sare şi doi litri de tărâţe şi apă; 150 de piei erau aşezate în butoi peste care se turna saramura respectivă până acopereau toate pieile. Timp de două săptămâni se înturnau zilnic de două ori, pentru a nu se putrezi, apoi erau scoase, scuturate de tărâţe şi uscate la soare. Fiecare piele se întindea pe o vană din lemn, unsă cu saramura rămasă în butoi (i se spunea ceauă) şi curăţate din nou cu scafa. Pieile se însemnau cu o sulă în felul următor: ‘Cornel Banu a adus opt piei’, fiind primul pe tabel, fiecărei piei i se făcea o gaură, la al doilea client, două găuri în fiecare piele şi aşa mai departe. Erau apoi vopsite şi se confecţiona ceea ce clientul dorea’, a arătat profesorul Mihai Teodor Naşca.
El ne spune că meseria de cioban (oier) este frumoasă dacă o privim din afară, dar că aceasta presupune un efort continuu, ieşit din comun.
‘În balada Mioriţa, creatorul anonim ne duce cu gândul la o atmosferă idilică ce se desfăşoară fără mari greutăţi, pe plaiuri întinse, pline de flori şi verdeaţă. Cei care practică această meserie din tată în fiu au cu totul o altă părere. Ciobanii ‘se bucură’ când este vreme rea ştiind că, după un astfel de timp, vin şi zilele însorite. Ciobanul care este şeful stânii organizează toată munca de la stână. Deşteptarea se face când se aude primul ciripit al păsărilor, după care se trece la mulsul oilor. Unui mulgător îi revin aproximativ 100 de oi. După terminarea mulsului, ciobanii mănâncă şi pleacă cu turma la păscut. Ciobanul sau ciobăniţa rămân la stână pentru a prepara caşul. Laptele se strecoară de mai multe ori prin tifon pentru a se înlătura mizeriile, apoi se pune într-un ciubăr sau în mai multe, când cantitatea este mare şi se adaugă cheagul. Acesta se prepară din ‘rânză’ de miel sau viţel, după reţete pe care le ştiu doar ei. Astăzi se foloseşte şi cheagul obţinut pe cale industrială. Când laptele este închegat se trece la prepararea caşului’, explică profesorul.
Ciobanul apasă cu ambele mâini laptele închegat, iar această operaţie se repetă de mai multe ori până se înlătură tot zerul.
‘Caşul obţinut se pune într-o ‘crintă’ şi se fărămiţează pentru a-l ‘jântui’. Prin jântuire se obţine jântuiala, un fel de zer mai gras, care se ţine două – trei zile pentru a se înăcri. Caşul se pune apoi într-o pânzătură şi se aşază pe teasc pentru a se scurge bine de zer. În două – trei zile caşul se usucă bine şi poate fi dat spre consum. Zerul obţinut se fierbe la foc potolit şi se obţine urda. Baciul care este gospodar ţine la stână 20 – 30 de purcei, pe care îi hrăneşte cu zerul obţinut după obţinerea urdei. Jântuiala este folosită la prepararea balmoşului, un produs obţinut prin fierberea făinii de porumb în această jântuială. Jântuiala se pune la fiert într-o oală de ierţ la un foc potolit şi pe timpul fierberii se mestecă tot timpul cu o lingură de lemn. După ce dă în clocot de trei ori se adaugă făina de mămăligă. Când conţinutul este fiert, se mestecă şi se obţine o mămăliguţă acrişoară şi grasă, care se serveşte cu ciorbă de şălate sau varză. Acesta este vestitul balmoş’, a mai povestit Naşca.
Nicio activitate de peste zi nu se face la întâmplare, ne explică Mihai Teodor Naşca, fiindcă după mulsul de seară, după ce ciobanii cinează, pleacă cu oile la păscut sau, cum se spune, ”merg cu oile la cină” timp de una-două ore, după care merg la culcare, pentru a fi pregătiţi pentru a doua zi.
La stână se serveşte la amiază o ciorbă, o zeamă cum se zice, şi felul doi, iar dimineaţa şi seara se mănâncă ‘din brişcă’, adică ceea ce se poate găsi la o stână, caş, urdă, slănină, ceapă sau roşii.
