Cei 25 de tineri vâlceni căzuţi la Revoluţia anticomunistă din 1989 au fost comemoraţi, vineri, printr-o ceremonie desfăşurată la monumentul închinat lor aflat în Scuarul Revoluţiei din municipiul reşedinţă.
Zeci de vâlceni, între care şi rudele acestor eroi, au participat la acest ceremonial, care a cuprins o slujbă de pomenire şi o scurtă intervenţie din partea preşedintelui uneia dintre cele două asociaţii de revoluţionari din Vâlcea, la final fiind depuse coroane şi jerbe de flori din partea autorităţilor locale şi a partidelor politice.
Dintr-o parte a monumentului, însă, priveau cu lacrimi în ochi părinţii şi rudele celor care au luptat şi s-au jertfit pentru libertate în urmă cu 34 de ani şi pentru care trecerea timpului nu a adus niciun pic de consolare. Din contră, în sufletele urmaşilor acestor eroi este numai dezamăgire pentru că nici acum, la mai bine de trei decenii de când i-au înmormântat pe cei dragi, nu au aflat de ce a fost nevoie ca ei să moară.
‘Avea 21 de ani fără trei luni. Nu-i uit numărul de unitate nici în mormânt – 02652. Pentru ce au omorât Armata, pentru ce? Militarii au fost, sunt şi vor rămâne pentru apărarea ţării. Ce au avut cu militarii? Pentru ce i-au omorât, că au schimbat numai scaunele? Noi nu suntem băgaţi în seamă dacă ne ducem la Bucureşti. Nu cred să se mai facă dreptate, dar nu poţi să ierţi niciodată aşa ceva pentru că aceşti copii au fost nevinovaţi. Au tras în ei ca în câini…. Nici în câine nu poţi să tragi aşa ca în nişte militari. Pentru ce au omorât soldaţii? Spuneau că au fost terorişti, unde sunt teroriştii? Nu pot să iert, pentru că nu mă culc cu ochii uscaţi, nu mă scol cu ei uscaţi şi numai eu ştiu cum m-am chinuit să-mi cresc copilul şi am acum am rămas de îi plâng urmele’, spune, încercând cu greu să îşi stăpânească lacrimile, mama unuia dintre tinerii militari din Vâlcea care a fost împuşcat în Bucureşti.
‘E rău de noi că, uite, mai suntem doi, trei, patru părinţi. Suntem bătrâni, suntem bolnavi şi vai de capul nostru… Băiatul meu avea 21 de ani şi era militar în Bucureşti. L-au împuşcat pe 2 ianuarie, a murit pe 11 şi pe 13, când să se elibereze, l-am înmormântat… E rău. E din ce în ce mai rău că nu mai avem putere. Am 77 de ani şi nu mai am pe cine aştepta acasă. A fost singurul meu copil’, adăugă mama unui alt erou vâlcean.
