„Transformarea CCR în instanță judecătorească este ea însăși un abuz, cu atât mai grav cu cât lasă ordinea constituțională în ansamblul ei, democrația constituțională română, fără nicio garanție. Consider că apariția acestei decizii impune de urgență amendarea legislației care circumscrie activitatea CCR”, spune Adrian Severin

„1. Indiferent ce atribuții conferă instanței de contencios constituțional legile infraconstituționale, acestea trebuie înțelese și exercitate în așa fel încât să fie compatibile cu natura și rolul instituției respective.

2. O instituție care nu aparține sistemului judiciar – CCR – nu poate exercita atribuții specifice instanțelor judecătorești, mai ales în condițiile în care persoanele direct afectate de deciziile sale nu au garanții privind dreptul lor la apărare.

3. “A veghea” (termenul constituțional folosit cu privire la alegerile prezidențiale) nu înseamnă “a soluționa”, iar dacă o lege infraconstituțională cere CCR să “soluționeze contestații” aceasta nu se poate realiza, pentru a rămâne în cadrul conceptului de “veghe”, decât prin lămurirea aspectelor care țin de constituționalitatea controversei, respectiv de compatibilitatea unei candidaturi cu cadrul constituțional în care acțiunea electorală se plasează.

3. Astfel, CCR, potrivit rațiunii care i-a guvernat nașterea, nu poate fi o curte de apel a BEC, așa cum s-a comportat, dând o interepretare neconstituțională unei legi prost croite, ci doar un for care îi indică BEC cum să rămână în limitele legii fundamentale, urmând ca decizia celui din urmă să fie apoi supusă controlului judecătoresc.

4. “Președintele Republicii” este o instituție, mai presus de a fi o persoană fizică, și de aceea “candidatul prezidențiabil” este tot o instituție. CCR nu era o instanță care să judece comportamentul unei persoane fizice, așa cum a făcut-o, ci, fie și pornind de la un caz concret, să stabilească trăsăturile instituției candidatului, de formă și de fond, pentru ca aceasta să fie conformă cu ansamblul dispozițiilor Constituției, privită în litera și în spiritul ei. Judecarea comportamentului cetățenei Diana Șoșoacă era de competența autorității judecătorești.

5. Cu privire la argumentele de fond ale Deciziei CCR se poate spune că, cele mai multe dintre ele, în loc să apere drepturile fundamentale stabilite prin Constituție de un posibil candidat la alegerile prezidențiale care, prin programul său asumat public și confirmat prin acțiuni concrete substanțiale, le punea în pericol, a încălcat drepturile fundamentale ale unei persoane care dorea să își exercite aptitudinea de a fi aleasă ca Președinte al Republicii și astfel a pus în pericol nu doar drepturile alegătorilor, ci și, în general, drepturile tuturor cetățenilor României și ordinea constituțională a statului român.

6. Cele mai multe dintre considerentele deciziei CCR aduc atingere dreptului la opinie și libertății cuvântului. Opiniile cu privire la politica internă și externă curentă a statului, în mod specific cele referitoare la politica de alianțe și la alternativele strategiilor de siguranță națională, mai ales cele vizând căile posibile pentru menținerea păcii, nu pot face în nici un caz obiectul unor delicte și nu pot descalifica o persoană din postura de candidat la orice funcție în stat. Aceasta ar fi trebuit să fie o afirmație clară a deciziei CCR. S-a afirmat inversul.

7. A pleda pentru neutralitatea României, chiar dacă asta este greu de realizat și presupune schimbarea actualei viziuni de politică externă a României, reprezintă o alternativă perfect compatibilă cu cadrul constituțional al statului român, care a făcut din intrarea în NATO și UE o posibilitate, dar nu un element constitutiv al ordinii noastre publice și al identității noastre naționale. La fel stau lucrurile în ceea ce privește raporturile României cu statele vecine, cu care, de altfel, România întreține relații diplomatice.

8. Altfel se pune problema instigării la ură rasială, la discriminare etnică sau religioasă, a reabilitării explicite și programatice a unor doctrine de tip totalitar despre care se știe unde au dus atunci când au fost transpuse în politici reale. Acestea au fost repudiate explicit de Revoluția română izbucnită în anul 1989, și excluderea lor a fost așezată la baza Constituției din 1991. Oricât de dragă ne este libertatea, dreptul de a fi liberi nu este dreptul de a face orice și el încetează acolo unde începe abuzul de libertate.

9. Este rolul CCR de a trasa linia fină care desparte libertatea de abuzul de libertate, dar este rolul instanțelor judecătorești de a plasa o persoană și faptele ei concrete de o parte sau de alta a acestei linii.

10. Transformarea CCR în instanță judecătorească este ea însăși un abuz, cu atât mai grav cu cât lasă ordinea constituțională în ansamblul ei, democrația constituțională română fără nici o garanție.

PS Consider că apariția acestei decizii impune de urgență amendarea legislației care circumscrie activitatea CCR”, scrie Severin.