„De la securitizare la desecuritizare și din nou SRI-zare?
1. O Curte între două paradigme
Evoluția jurisprudenței Curții Constituționale a României în materia securității naționale a fost o pendulare constantă între două extreme: protecția statului și protecția cetățeanului. În ultimele trei decenii, sensul juridic al acestei noțiuni s-a dilatat și restrâns pe rând, ca o lentilă care focalizează lumina, dar uneori o și deformează”, scrie, pe Facebook, avocatul Toni Neacşu.
„După anii ’90, când securitatea era echivalată cu apărarea secretului de stat, și perioada 2004–2010, marcată de o „securitizare” excesivă a societății, Curtea a virat, după 2016, către o abordare drept-fundamentalistă, limitând rolul serviciilor de informații și sancționând ambiguitățile Legii nr. 51/1991. Această evoluție a fost salutată de cei care iubesc statul de drept ca o revenire la normalitatea constituțională: securitatea statului trebuie să fie instrumentul libertății, nu pretextul restrângerii ei.
Fiecare dintre cele 2 mari paradigme a reflectat o etapă istorică și o viziune diferită despre raportul dintre stat și cetățean, dintre libertate și siguranță.
2. Prima etapă: protecția statului
În anii ’90, Curtea Constituțională se afla încă sub influența reflexelor statului de tip clasic, pentru care „securitatea” însemna protejarea secretului de stat și a ordinii constituționale.
Prin decizii precum nr. 341/1997 și nr. 190/1999, Curtea a legat securitatea de apărarea informațiilor clasificate, a integrității teritoriale și a valorilor naționale.
Cetățeanul era subiect pasiv al protecției, iar statul — principalul beneficiar al acesteia.
Era perioada în care România încerca să își reconstruiască instituțiile de apărare, să își redefinească apartenența la NATO și UE, iar drepturile individuale erau percepute mai mult ca o componentă a stabilității, nu ca o barieră în calea puterii.
3. Securitate extinsă sau abuzul în numele statului.
În anii 2000, conceptul de securitate națională a depășit domeniul militar: economia, sănătatea, corupția și infrastructurile critice au intrat în sfera „amenințărilor naționale”. Decizii ale Curții Constituționale, precum nr. 1414/2009 și nr. 872/2010, au consacrat astfel securitatea extinsă.
Dar ceea ce părea o protecție pentru stat s-a transformat rapid într-un instrument de represiune: Protocoalele între SRI și parchete au permis ca informațiile colectate de serviciu să devină probe penale. Drepturile fundamentale au fost frecvent încălcate, iar mandate de interceptare au fost folosite în mod discreționar, chiar în cazuri care nu amenințau securitatea națională.
Efectul concret? Abuzuri în justiție și achitări pentru marii corupți sau evazioniști, pe fondul excluderii probelor administrate ilegal. Rolul SRI, inițial de protecție a statului, s-a amestecat cu urmărirea penală, transformând securitatea extinsă în securitate controlată, administrată de un aparat birocratic netransparent. Informația operativă a devenit probă penală, iar „siguranța națională” s-a transformat în argument universal pentru interceptări.
Când totul devine problemă de securitate de stat și de competența serviciilor de informații, nu mai există de fapt nici un fel de securitate individuală.
Când securitatea statului devine pretext pentru abuzuri și intervenții în procese penale, cetățenii nu mai sunt protejați – devin obiectul controlului.
4. Revirimentul din 2016: stoparea ingerinței serviciilor
Decizia CCR nr. 51/2016 a fost momentul de cotitură.
Curtea a stabilit că SRI nu poate pune în executare mandatele de supraveghere tehnică, reafirmând principiul că justiția trebuie să fie civilă, nu informativă.
Această hotărâre nu a fost o lovitură dată luptei anticorupție, ci un pas necesar pentru restabilirea separației puterilor. Argumentul a fost limpede: protejarea drepturilor fundamentale, în special a vieții private și a procesului echitabil.
De la o Curte preocupată de protecția statului, România a trecut la o Curte preocupată de protecția individului față de stat.
Această linie a fost continuată prin deciziile nr. 91/2018, 802/2018 și 55/2020, care au declarat neconstituționale formule vagi din Legea nr. 51/1991 – precum „alte asemenea interese” sau „atingerea gravă a drepturilor fundamentale”.
Curtea a cerut claritate, previzibilitate și limitarea arbitrariului.
Într-un stat de drept, nici eficiența luptei anticorupție, nici apelul la securitate națională nu pot justifica ocolirea garanțiilor constituționale.
5. Tentativa de re-securitizare: corupția ca vulnerabilitate
În ultimele zile, președintele Nicușor Dan și-a anunțat intenția ca noua Strategie Națională de Apărare a Țării (post-2024) să reintroducă corupția printre vulnerabilitățile la adresa securității naționale.
La prima vedere, argumentul pare convingător: corupția subminează instituțiile, afectează resursele și încrederea publică – toate elemente ale securității statului.
Dar această formulare ridică probleme constituționale serioase.
a) Confuzia dintre interes public și amenințare de securitate
Securitatea națională, în sensul Legii nr. 51/1991, presupune amenințări grave, excepționale, care pun în pericol existența statului sau ordinea constituțională.
Corupția, oricât de nocivă, este o infracțiune ordinară, deja reglementată de Codul penal și combatută prin mijloace judiciare, nu prin mandate de siguranță națională.
b) Risc de extindere necontrolată a competențelor serviciilor
Reintroducerea corupției ca vulnerabilitate ar permite SRI să redobândească atribuții operative în domeniul urmăririi penale, sub pretextul apărării securității.
Aceasta ar contraveni deciziilor CCR nr. 51/2016 și nr. 91/2018, care au limitat expres rolul serviciilor în procesul penal.
În esență, am reveni la logica pre-2016, în care serviciile de informații deveneau „furnizori de probe”, într-un spațiu gri juridic.
c) Lipsa de proporționalitate și pericolul de instrumentalizare politică
O asemenea extindere ar risca să transforme noțiunea de securitate națională într-un instrument politic, susceptibil de a fi folosit pentru supravegherea generalizată sub pretextul luptei anticorupție.
6. Lecția Curții: securitatea în democrație nu se poate asigura prin instrumentele Securității statului comunist.
Curtea Constituțională a transmis deja un avertisment ferm: securitatea națională este un concept juridic, nu un reflex administrativ.
Orice lărgire a sferei sale trebuie însoțită de garanții clare, de control civil și de delimitări precise între prevenție, informare și justiție.
Reincluderea corupției ca vulnerabilitate ar însemna abandonarea principiului proporționalității, consacrat de art. 53 din Constituție, și ar crea premisele unei re-securitizări a vieții publice, exact în momentul în care România își afirmase maturitatea constituțională.
7. Concluzie: între tentația eficienței și exigența libertății
Nici o strategie de apărare nu poate fi legitimă dacă, în numele „eficienței”, anulează echilibrul dintre puterile statului (legislativă, executivă, judecătorească) și tratează cetățeanul ca pe potențial „dușman”.
Experiența anilor 2009–2016 a arătat că suprapunerea dintre lupta anticorupție și siguranța națională duce inevitabil la confuzie juridică și la excese instituționale.
Adevărata securitate națională nu se construiește prin extinderea puterilor arbitrare ale statului, ci prin consolidarea încrederii în drept și justiție.
Un stat care își tratează proprii cetățeni și disfuncții structurale ca „amenințări naționale” nu este un stat puternic, ci unul asfixiat de propria neîncredere”, scrie Neacşu.
Sursa: Ecopolitic.ro
