„Votezi în 2025 în România, țara ce face azi-mâine 20 de ani de membership în Uniunea Europeană. E țara care se laudă cu digitalizare, cu PNRR, cu salt în viitor. Și ți se dă în mână o hârtie atât de subțire încât îți vezi degetele prin ea. O hârtie pe care n-ai folosi-o nici la toaletă, că ți-ai murdări mâna cu rahat. Apoi primeşti o ștampilă de lemn. Ca pe vremea lui Ceaușescu. Ca pe vremea bunicilor. Muiatǎ în cernealǎ ieftină, cumpărată probabil cu cel mai mic preț din licitație, atât de ieftină cǎ o ia razna prin porii hârtiei, pătează tot”, scrie jurnalistul Liviu Alexa, conform solidnews.ro.
„Ăsta e nivelul.
Nu vorbim despre sofisticare — vot electronic, verificare biometrică, blockchain.
Vorbim despre ceva elementar.
Despre o hârtie care să fie hârtie, futu-i maica mǎ-sii de țarǎ.
Despre cerneală care să “stea” unde o pui. Despre ștampilă de calitate care să nu fi fost exponat de muzeu.
Din 1989 încoace, n-am reuşit altceva.
Bǎǎǎǎǎǎǎǎ, dar cineva a aprobat asta! Cineva a semnat un proces-verbal că materialele sunt conforme! Statul a dat banii. Cicǎ cineva a verificat! Hahahaha. Trist.
Apoi ne întrebăm de ce oamenii nu mai au încredere în alegeri. De ce urlă despre fraudă. De ce cred orice teorie a conspirației care le iese în cale. De ce o sǎ se ajungǎ la nici 20 la sutǎ prezențǎ la vot.
Păi cum, bre, să aibă încredere când sistemul de vot arată ca un experiment făcut de elevi de clasa a patra cu materiale de la magazinul de un leu? Când ștampila aia de lemn pare adusă din podul bunicii? Când hârtia aia subțire le spune alegătorilor, fără cuvinte: nu contați suficient încât să investim în voi?!
E 2025. Atât de mult le pasă conducătorilor ce ne cer votul de noi încât nici nu se mai ostenesc. Votăm pe hârtie de budă cu ștampila de lemn.
(…) Ce s-a întâmplat la alegerile pentru Primăria București merită disecat pentru că acolo s-a văzut, în toată splendoarea sa, golul absolut din spatele personajului CG.
Să recapitulăm.
Anca Alexandrescu a fost candidata susținutǎ de AUR la Primăria Capitalei. O jurnalistă care, indiferent ce părere ai avea despre ea, și-a construit o audiență la Realitatea TV. O femeie care l-a promovat pe Georgescu sute de emisiuni la rând, oferindu-i o platformă gratuită, mii de ore întregi de expunere, legitimitate mediatică într-un moment în care omul era un nimeni pentru publicul larg. L-a făcut vizibil. L-a făcut credibil. L-a hrănit cu audiența ei când el nu avea nimic. Apoi, tot Anca s-a pus scut când au tăbărât procurorii pe el.
Și când a venit momentul să-i returneze favoarea — nu favoarea personală, ci favoarea politică, în logica unei mișcări care pretinde că vrea să schimbe total țara asta — autistul Georgescu s-a dezis de ea.
Rezultatul? A ieșit Ciucu. Securistanul. Sistemul. Exact ce suveraniștii lui Georgescu pretind că vor să distrugă.
N-avea cum să fie altfel, caci CG e blat cu Securistanul, doar că joacă bine “neutralitatea”.
Și aici e epifania mea: Călin Georgescu nu vrea nimic niciodatǎ de multe luni încoace. Doar behǎie “vinilul” cu “pricesne” moraliste despre Patrie, Libertate, Dumnezeu.
E patternul patologic al incapacității de a urmări un obiectiv concret. E autismul politic în forma sa cea mai pură — capacitatea de a vorbi ore în șir despre salvarea neamului, despre trezirea spirituală, despre elitele globaliste, fără a face vreodată un singur gest care să aibă consecințe reale în lumea reală.
Nicușor Dan e autist în sensul clinic. Tulburarea îl face să pară ciudat în interviuri, rigid în interacțiuni, incapabil de small talk. Dar omul ăsta a câștigat primăria, a câștigat președinția, ia decizii, semnează acte, mută lucruri din loc în loc. Autismul lui e o caracteristică cu care a cam trebuit sǎ ne obişnuim.
Georgescu e autist în sensul metaforic și e mult mai grav. E deconectat de consecințe, un bou sadea ce trăiește într-o bulă narativă în care gesturile sale au valoare în sine, indiferent de efectele lor. A vorbit frumos? Suficient. A făcut o declarație profetică? Misiune îndeplinită. Că declarația aia a dus la înfrângerea candidatului suveranist? Irelevant. Ce dacǎ Anca a luat 20 la sutǎ şi putea lua 30 cu sprijinul lui, chiar putea câştiga? E cacamaca pentru CG.
Ești liderul unei mișcări care vrea să „trezească România”. Ai o candidată la București. Ai o bază de susținători care îți mănâncă din palmă. Ai puterea de a mobiliza, de a direcționa energie, de a transforma discursul în voturi. Și ce faci? Nimic. Te lepezi de candidata aia. O lași să piardă singură. Și apoi te întorci pe Facebook să explici cum sistemul e de vină.
Dar “sistemul” n-a fost de vină. Tu ai fost de vină cǎ ai facut blat cu “sistemul”. Prin omisiune, prin lașitate, prin acea formă specifică de egoism spiritual care îți permite să te consideri deasupra luptelor murdare ale politicii reale.
Asta nu e suveranism. E autism cu pretenții mistice. Prin gestul lui, Georgescu a făcut imposibil exact resetul politic pe care susținătorii lui îl așteptau. Bucureștiul era Simbolul. Dacă AUR lua capitala, era semnal că ceva se mișcă, că electoratul pedepsește vechea gardă, că există viitor pentru altceva. Dar nu s-a întâmplat. Pentru că omul care trebuia să fie vârful de lance s-a ascuns ca un blatist fără bilet pe tren în buda discursurilor despre neamul românesc în loc să facă politică reală.
Treziti-vă, băi, credulilor. Georgescu nu face politică. Georgescu face spectacol pentru un public care vrea să se simtă ales, special, “trezit” — fără să fie nevoit să câștige vreo bătălie concretă. E religie fără altar, revoluție fără baricadă, suveranism fără suveranitate.
De săptămâni întregi mă întreb, am zis si în emisiuni: ce vrea omul ăsta până la urmă?
Vrea să fie președinte? Nu pare. A avut ocazia să construiască o mașinărie politică și n-a făcut-o. Vrea să schimbe “sistemul”? Nu pare. Când a avut șansa să lovească “sistemul” într-un punct concret — Primăria București — s-a retras la somn. Vrea putere? Nu pare. Puterea presupune compromisuri, alianțe, mâini murdare. Georgescu vrea să rămână “curat”, sus, deasupra.
E narcisism pur – plăcerea de a fi adorat. Satisfacția de a sta în fața unei camere și râgâi vorbe despre trezire spirituală în timp ce țara se scufundă în exact aceeași mocirlă pe care el cicǎ vrea să o combată.
Autistul suveraniștilor, ăsta e CG: un om care vorbește despre curaj şi onestitate, dar îi abandonează oamenii care l-au ridicat. Un cinic actor de vodevil ce se bazeazǎ pe quid pro quo-uri ânda vorbește despre onoare, dar fuge de consecințele alegerilor sale.
Un papagal ce mârâie studiat despre “sistem”, dar îi face Securistanului cel mai mare cadou: propria sa inutilitate.
Nicușor Dan, cu tot autismul lui clinic, a schimbat ceva. A câștigat. A guvernat o capitalǎ, acum conduce un popor. A supraviețuit, a acționat, şi-a asumat riscuri.
Călin Georgescu, cu tot discursul lui mesianic, n-a schimbat nimic. Pentru că nu vrea să schimbe nimic.
Vrea doar să vorbească despre schimbare, la infinit, în fața camerelor, hrănindu-se din adorația naivilor ce confundă cuvintele cu faptele. A ǎlora care așteptau un reset ce nu va mai veni curând. Din cauza lui, a autistului CG”, scrie Liviu Alexa.
Sursa: Ecopolitic.ro
