Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Teofan, recomandă credincioşilor ca în zilele Sfintelor Paşti să se bucure de lumina sărbătorii, de prezenţa celor dragi, de faptul că lumea este mai bună şi, totodată, să nu uite că mulţi semeni de-ai noştri sunt în suferinţă, iar în spitale sunt mulţi bolnavi.
‘Cu mult dor am aşteptat această noapte plină de lumină. Ne-am dorit mult să nu mai trăim experienţa anului trecut, ci să fim împreună, în biserici, la acest ‘praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor’. Cât de dureroasă este despărţirea! Cât de grea este depărtarea! Câtă bucurie aflăm în a fi împreună, mai ales în noaptea Învierii Domnului! În acelaşi timp, ştim bine că necazurile şi încercările n-au încetat şi nu vor înceta să ne asalteze. Suferinţa şi durerea sunt mereu prezente. Constatăm însă o bucurie cu totul aparte care ne cuprinde de Paşti. Această bucurie se arată mai ales prin rugăciune şi prin mulţumire. Bucuria, rugăciunea şi mulţumirea devin stare sufletească în mulţi dintre noi. Ea se manifestă printr-o mai mare deschidere faţă de semenii noştri, prin mai multă dărnicie, printr-o inimă mai uşoară’, spune mitropolitul Moldovei şi Bucovinei în Pastorala de Paşti.
Mitropolitul Teofan afirmă că, deşi bucuria Învierii Domnului nu este cunoscută şi trăită la fel de toţi oamenii, chiar şi cei care nu au o legătură strânsă cu Biserica simt nevoia de ‘a lua lumină’ de Paşti.
‘De ce să ne bucurăm? Pentru că Hristos a înviat! Ne bucurăm pentru că Hristos a biruit moartea, duşmanul nostru cel mai mare. Prin Învierea lui Hristos, moartea şi-a pierdut din tragismul său. Moartea şi mormântul nu mai au ultimul cuvânt. Ele devin trecere – Paşte – de la această viaţă la viaţa cea veşnică şi nepieritoare. Bucuria este, aşadar, starea la care Biserica ne cheamă tot timpul şi, îndeosebi, de Sfintele Paşti: ‘Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică’. Bucuria Învierii Domnului nu este cunoscută de toţi oamenii la fel. Mulţi trăiesc bucuria Învierii cu o intensitate deosebită. Alţii mai puţin. ‘Deoarece noi încă nu am biruit patimile, nu putem trăi deplin bucuria Învierii; cu toate acestea, într-o oarecare măsură, noi, totuşi, o trăim’. Acest lucru se vede şi în faptul că, de Sfintele Paşti, uităm parcă de greutăţi şi de alte temeri şi, timp de câteva ceasuri, bucuria ne cuprinde. Chiar şi cei care nu au o legătură strânsă cu Biserica simt nevoia de ‘a lua lumină’ de Sfintele Paşti’, mai spune mitropolitul Teofan în Pastorala de Paşti.
El precizează, totodată, că ‘Lumina Învierii pe care o primim ca bucurie la sărbătoarea Sfintelor Paşti ne cheamă să înţelegem că viaţa creştină este viaţă de bucurie’.
‘Omul trist, mohorât, dezamăgit şi descumpănit nu este creştin adevărat. Pricinile pentru tristeţe, dezamăgire şi suferinţă sunt multe şi pentru creştin. Acesta însă primeşte putere de la Dumnezeu să le depăşească mai uşor şi să nu-şi piardă bucuria sufletească. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte că omul cu frică de Dumnezeu are bucuria vieţii chiar dacă este înconjurat de ispite şi încercări: ‘Pe cel ce se bucură întru Domnul nicio restrişte nu-l poate scoate din bucuria lui. De bună seamă, toate celelalte de care ne bucurăm sunt schimbătoare, trecătoare şi lesne se prefac. Şi nu au numai acest neajuns, ci şi pe acela că […] nu ne hărăzesc o bucurie aşa de mare ca să poată îndepărta sau adumbri mâhnirea ce ni se iveşte din altă parte. Dar teama de Dumnezeu are aceste două însuşiri: este statornică şi nemişcată, şi din ea izvorăşte atâta bucurie, că nu mai simţim deloc celelalte necazuri. Cel care se teme de Dumnezeu cum se cuvine şi se bizuie pe Dânsul are parte de rădăcina plăcerii şi de izvorul bucuriei’. Bucuria vieţii, curajul de a lupta cu greutăţile, atitudinea plină de nădejde în faţa încercărilor sunt daruri ale Cerului oferite omului care are frică de Dumnezeu şi stăruie în rugăciune’, mai spune mitropolitul Teofan în Pastorală.
El afirmă, totodată, că strădania de a trăi cu conştiinţa că Dumnezeu este totdeauna prezent aduce omului bucurie adâncă şi o stare continuă de mulţumire.
‘Rugăciunea este izvorul bucuriei. Omul cu frică de Dumnezeu şi cu rugăciunea în minte şi în inimă este un om fericit chiar dacă întâlneşte multe necazuri în viaţă. Suferinţa, încercările şi vrăjmăşiile nu lipsesc nici din viaţa creştinului. Prin credinţă şi rugăciune, el are însă capacitatea de a trece mai uşor prin durere, o aşază la picioarele Crucii şi primeşte putere de a merge mai departe. Rugăciunea este o stare permanentă, dar nu în sensul că suntem îngenuncheaţi trupeşte la rugăciune tot timpul. Gândul că viaţa noastră este în mâna lui Dumnezeu este rugăciune neîncetată. Strădania de a împlini poruncile Domnului este rugăciune neîncetată. Grija de a avea o familie ancorată în valorile Evangheliei şi de a lucra numai în conformitate cu cele cuprinse în Sfânta Scriptură şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi înseamnă, de asemenea, rugăciune neîncetată’, mai precizează mitropolitul în Pastorală.
El subliniază că ‘rugăciunea şi urmarea acesteia – bucuria – deschid omului ochii spre a vedea în tot ceea ce este frumos şi adevărat lucrarea lui Dumnezeu’ pentru că ‘El simte atunci nevoia să-I mulţumească lui Dumnezeu. Omul mulţumit în inima lui şi mulţumitor faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi este un om împlinit’.
‘Omul nemulţumit este într-o continuă nelinişte. Nimic nu-i place. Nimic nu-l bucură. Totul merge necorespunzător. El nu poate avea rugăciune curată în inima lui, sufletul îi este tulburat, pe nimeni nu iubeşte, toate îi par urâte şi neplăcute. Dumnezeu să ne păzească de o asemenea stare şi să ne dăruiască ‘gând mulţumitor şi mulţumitoare inimă, mulţumitoare mădulare ale sufletului şi ale trupului’, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog într-o rugăciune de dinainte de Sfânta Împărtăşanie!’, se mai spune în Pastorală.
Mitropolitul Teofan menţionează şi că ‘multe răni din minţi şi din suflete completează tabloul unei lumi care suferă sub presiunea propriilor neputinţe, orgolii şi boli’.
‘În faţa unei asemenea realităţi, ce avem noi, creştinii, de împlinit? Fiecare, prin cuvânt şi prin faptă, să mărturisească înainte de toate că ‘nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!’ Apoi, avem datoria implicării în ocrotirea sănătăţii sufleteşti şi trupeşti, atât în viaţa proprie, cât şi în cea a semenilor noştri. Ajutorul şi respectul pentru ostenitorii din spitale, sprijinirea celor bolnavi, împlinirea cu onestitate a obligaţiilor legate de familie şi profesie aduc mult bine societăţii. Acestea toate pot fi împlinite cu adevărat doar dacă le întemeiem pe credinţa îi bucuria în Învierea Domnului Hristos, dacă viaţa noastră devine rugăciune şi dacă avem gând de mulţumire. Bucuria, rugăciunea şi mulţumirea sunt întreitul medicament care contribuie în mod real la vindecarea proprie şi a lumii. Ele sunt roade ale Duhului Sfânt de care lumea are imensă nevoie pentru a rămâne în echilibru şi pentru a-i afla sensul’, mai arată Teofan.
El le transmite oamenilor să nu-şi piardă nădejdea.
‘Rog pe Dumnezeu, împreună cu dumneavoastră, să ne dăruiască puterea bucuriei în Înviere, adâncimea rugăciunii celei smerite şi mulţumirea cea din inimă! Şi nu ne pierdem nădejdea, căci mai mare şi mai puternic este Cel ce este cu no, adică Dumnezeu, decât cei ce sunt vrăjmaşii Bisericii, ai Adevărului, ai Neamului. Lumina Învierii să ne cuprindă pe noi şi întreaga lume, mărturisind până la marginile pământului că Hristos a Înviat!’, menţionează mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
