„Sunt procurorii și judecătorii români oameni? Această întrebare mi-a venit în minte astăzi, citind rechizitoriul procurorului. Iar răspunsul a fost un mare NU. Ei arată ca oameni, dar nu sunt oameni — pentru că pot executa la ordin pe oricine, fără remușcare. Așa ceva mi se pare horror. Apoi mi-am amintit de pandemie, când aproape toți am tăcut, deși abuzurile erau strigătoare la cer. Până unde poate merge oare laşitatea noastră? Mi-am amintit cum mergeam și eu, zi de zi, la școala de cartier unde predam matematică, cu masca pe față. Acceptam tacând, pentru că… trebuia să trăiesc. Aveam nevoie de bani. Și atunci mi-am dat seama că aceea este situația noastră a tuturor”, spune, într-un mesaj transmis din spatele gratiilor penitenciarului Giurgiu, Cezar Avrămuţă (Stegarul Dac).
„Suntem niște sclavi care, pentru niște bănuți, acceptăm orice umilință.
Așa că, în fond, ce mari diferențe există între noi și magistrații care se supun orbește ordinelor primite?
Poate doar salariul – al lor e de zece ori mai mare.
Au pentru ce să fie mercenari.
Dar mai e ceva de făcut? Mai avem vreo scăpare?
Eu cred că da.
Scăparea noastră este EDUCAȚIA.
Ne trebuie câteva zeci de educatori adevărați – suflete alese, oameni care să aducă o schimbare de paradigmă în școală, în familie, în viață.
Avem nevoie de măsuri coerente care să revigoreze morala, cultura, bunul-simț.
Doar așa putem redeveni oameni, nu rotițe obediente într-un sistem fără suflet.
„Căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide, cereți și vi se va da.”
Doamne ajută!
Penitenciarul Giurgiu, 24 octombrie 2025″, transmite Stegarul Dac.
La rândul său, soţia acestuia, Viorica Petrescu, postează pe pagina acestuia: „Am evitat multă vreme să scriu atunci când starea mea de spirit era întunecată.
Dar uneori tăcerea devine o complicitate.
De luni întregi încerc să-mi păstrez echilibrul, dar în fața ochilor nu mai văd decât negru – nu de tristețe, ci de rușine.
Nu știu dacă asistăm la sfârșitul istoriei, dar sfârșitul moral al poporului român pare deja consumat.
Ceea ce mai avem în comun – limba și teritoriul – nu sunt rodul conștiinței, ci daruri primite odată cu nașterea, pe care nu le mai cinstim.
Dincolo de acestea, nu mai văd nici o legătură între oameni, nici un ideal comun, nici o fibră care să ne facă neam.
Am devenit o mulțime fără coloană, un popor care a uitat să se apere.
Am privit cum adevărul a fost călcat în picioare și am tăcut.
Am fost martori la nedreptăți, la crime, la minciuni, și ne-am prefăcut că nu vedem.
N-am aflat niciodată cine a inventat teroriștii din 1989, nici cine a pus minerii împotriva fraților lor, dar i-am lăsat pe vinovați să ne conducă.
Am ales prost și am tăcut bine.
Am cultivat fanfaroni, impostori și hoți cu zâmbetul pe buze, iar în schimb am disprețuit oamenii decenți, modești, morali.
Am confundat curajul cu nebunia, bunul-simț cu prostia, tăcerea cu înțelepciunea.
Am devenit un popor care s-a vândut singur, cu mult înainte ca politicienii să vândă pământul, pădurile și apele noastre.
Ne-am vândut pentru avantaje mărunte, pentru un loc călduț, pentru o iluzie de siguranță.
Ne-am pierdut rușinea.
Ne-am pierdut demnitatea.
Ne-am pierdut măsura.
Nu mai suntem o comunitate de oameni liberi, ci o populație de indivizi egoiști, atomizați, incapabili să simtă împreună.
Strigăm „unitate”, dar trăim într-o ură permanentă.
Ne lăsăm împărțiți în „suveraniști” și „progresiști”, „georgiști” și „mucusoriști”, „buni” și „răi” – toate etichete goale pentru o țară care și-a pierdut criteriile morale.
Trăim într-o societate bolnavă, care confundă libertatea cu haosul și credința cu superstiția.
Nu mai știm ce înseamnă onoare, cinste, modestie, compasiune.
Am făcut din orgoliu virtute și din compromis strategie de viață.
Ne-am adaptat până la dezumanizare.
Poate că fiecare popor are o șansă la renaștere.
Dar renașterea nu vine din lozinci, ci din rușinea de a fi decăzut atât de jos.
Trebuie să privim lucid în oglindă și să recunoaștem: nu politicienii ne-au distrus, ci noi i-am creat.
Ei sunt reflexia noastră, umbra morală a unui neam care și-a pierdut busola.
Am ajuns un popor care a preferat să fie servit, nu să slujească.
Care cere, dar nu oferă.
Care se revoltă, dar nu acționează.
Și care se plânge, dar nu schimbă nimic.
Nu mai vreau explicații.
Nu mai vreau scuze.
Îmi asum rușinea de a aparține unei națiuni care a avut totul – credință, cultură, frumusețe, resurse – și a pierdut totul, pentru că a renunțat la bunul-simț.
Nu ne-au învins dușmanii din afară.
Ne-am învins singuri, prin indiferență, trufie și lașitate”.
Sursa: Ecopolitic.ro
