„S-au comunicat rezultatele PISA 2026, iar acestea preocupă. Unele țări, care aveau impresia că educația proprie este în ordine, pierd poziții. Desigur, clasamentele nu sunt totul, dar rămân un bun indicator. Ce se testează prin PISA? Nu se testează cum stau cei mai buni elevi, nici cât de pregătiți convențional sunt elevii la încheierea școlii obligatorii, ci capacitatea acestora de a face față solicitărilor vieții. Pe această cale, a investigării de fapt a rezilienței pregătirii, se testează sistemul de educație. Pentru România, rezultatele PISA 2025, publicate recent, sunt, însă, încă un semn al unui eșec ce se anunța de ani. În fiecare domeniu de testare – citire, matematică, științe – elevii au scăzut, încât s-a ajuns la limita „analfabetismului”, iar țara a îmbrățișat antepenultimul loc în Europa”, scrie, în cotidianulhd.ro, profesorul Andrei Marga.
„Datele ar trebui luate în seamă, pentru a avea imaginea realistă a situației critice în care a fost adusă educația națională. Dacă facem corelații cu alți indicatori ai educației (țara cu cel mai mare abandon școlar pe continent, cu cel mai mic consum de carte pe locuitor, cu cel mai ridicat analfabetism funcțional etc.), rezultatele ar trebui să alarmeze și să determine schimbări ample.
Trei observații aș adăuga, imediat.
Și dacă nu era PISA, situația critică era perceptibil aceeași – una inacceptabilă pentru o țară care luptă cu neajunsuri, de la sărăcie, trecând prin corupție și desfigurarea instituțiilor, la improvizațiile și amatorismul flagrant ale decidenților. De aceea, efortul de ameliorare a stărilor de lucruri, atunci când, în sfârșit, se va asuma, va trebui să nu fie punctual, ci pe front larg și fără a se limita la educație.
Nu ar fi deloc inutilă întrebarea: cum stau celelalte domenii ale formării tineretului și ale formării continue din societate? Ce ar ieși dacă s-ar chestiona educația celor care au administrat educația? Cea a profesorilor universitari, mulți desemnați, mai nou, vorba lui Spiru Haret, „ca la nimeni”? Cea a „academicilor”, creați tot mai mult ca nicăieri? La urma urmelor, doar educația este în eșec când se vede ușor că argumentarea multora în viața publică denotă ignoranță, incoerență, incultură?
Eșecul din educație nu este izolat. România înregistrează eșecuri și în alte domenii cheie. De exemplu, guvernările ei nu au fost capabile să administreze economia și resursele pentru a evita îndatorări sufocante. Guvernările nu știu cum se clădesc justiția și moralitatea care să determine performanțe, încât emigrarea a rămas orizontul salvator al mult oameni. Se pot da multe exemple, încât eșecul va trebui atacat cu competență, cum spuneam, pe front suficient de larg.
Revenind însă la subiectul enunțat, este de observat că, în educația din România de azi, ar putea alarma indicatori și mai dramatici decât rezultatele PISA. De pildă, ca în nici o altă țară din Europa, mii și mii de copii nu sunt la școală. În anii nouăzeci, s-a reușit reducerea abandonului școlar undeva la sub 2%, azi, însă, după unele date, a trecut de 14%. Dascălii, dezamăgiți de prea mulți șefi străini de valoare și de merite, își manifestă continuu nemulțumirea. Sectoare cheie au fost invadate de veleitari și palavragii în căutarea căpătuielii, cu isprăvi cel mult banale. Deciziile se iau de către diletanți în stare doar de justificări, nu de concepere și construcție. Vârfurile „oficiale” sunt tocite, fără pregătire pe măsura titlului și funcției și fără idei. Oportunismul este, tacit, deviza păguboasă. Ca să dau un exemplu, dintre numeroasele la îndemână, se recunoaște că nivelul cultural și profesional și curajul asumării scade până și în genul de mare vizibilitate al criticii literare. Protagoniștii acceptă acum că, de pildă, Nicolae Manolescu și Adrian Marino, care dominau scena cu cincizeci de ani în urmă, nu au fost întrecuți, ba chiar s-a mers înapoi în raport cu ei.
Asemenea fapte, însumate, duc la pregătirea slabă a noilor generații. Situația rezultată din PISA 2025 dă notă proastă celor care decid în educație, dar și celor care, „oficial”, sunt „savanții” care o asistă. Aberațiile lor explicative spun cam totul.
De pildă, ministerul declară că datele trebuie privite în contextul decalajelor de dezvoltare dintre România și OCDE, din care țara noastră nu face încă parte. Or, nu dezvoltarea generală – căci nici alte state în ascensiune în clasament nu sunt cele mai dezvoltate – ci amatorismul la decizii explică starea critică.
„Experți” de care s-au umplut instituțiile, fiind puși în joc „banii europeni”, acuză că „școala este proiectată în România de fapt pentru salariile și normele profesorilor”. Desigur, pot fi astfel de influențe, dar oriunde în lume dascălii caută suport social și nu aici este problema.
Cauza nu este nici în ceea ce tot „experții” acuză – lipsa de apetit la a învăța. Unul spune sfătos că „românului nu îi place școala”. Este un fals propagandistic – căci cauzele rezultatelor slabe din PISA rezidă în nepriceperea din politica educațională.
Ziși „savanți” ai țării explică starea educației prin influența ideologiilor „progresiste”, „globaliste”, „neolegionare” etc. – neștiind, evident, ce conotații au aceste cuvinte și ignorând faptul că ideologii există în orice țară. Unii „savanți” explică prăbușirea educației prin aceea că România ar fi cuprinsă de curentul unui „analfabetism”, după ce chiar ei au dus în jos instituțiile și au luat decizii care au generat situația critică de azi.
Este fapt acela că în România, în continuare, mulți preferă un elitism rudimentar, care a și creat, între altele, „obsesia” așa-numiților „olimpici”. Multe țări nu au olimpici, dar au o educație și o știință remarcabile. Fără a mai spune că pot fi „olimpici” care, prin incultură, rapacitate și nepricepere, fac un rău țărilor lor. La urma urmelor, ce țară, văzând că decidenții nu înțeleg instituțiile și nu au competența cerută, stă pasivă în fața prăbușirii?
Revenind pe terenul realității educației, sunt de subliniat răspicat două lucruri.
Educația are multe laturi, dar este, înainte de orice, o „tehnologie” aparte, delicată și complexă. Veleitarisme și nostalgii paseiste ce se întrețin la noi nu o servesc și nu duc departe. În educație, în România actuală, sunt de dat soluții organizatorice, tehnice și de viziune, specifice, știind ce înseamnă educația adusă la nevoile zilei.
Au prea mare greutate la noi vorbirea fără cunoștințe precise și fără analize duse dincolo de aparențe, dar și rezistența la reforme – ca să iau un termen compromis de guvernările recente. Din degradarea sistemului de educație al ultimelor două decenii și din nepriceperea celor care îl gestionează vin de fapt rezultatele PISA care îngrijorează.
Nu citez cu plăcere ceea ce am spus altădată, dar o fac spre a se reține că și în România s-a făcut reformă în educație și în alte domenii în a doua parte a anilor nouăzeci. În anii 1997-2000, cum se poate constata pe documente, România era în față în evaluările educației diferitelor țări, întreprinse de cunoscători ai domeniului, la Paris, Washington, Tokio. La intrarea în secolul actual, România era pe direcția educației performante. Reforma anilor nouăzeci nu era ultima reformă necesară, dar era reforma ce trebuia făcută și s-a făcut precum în alte țări, între altele, în Polonia, Ungaria, Cehia. România era la nivelul acestora.
Reforma desfășurată atunci a fost repede amputată din nepricepere, lipsă de cultură și politicianism. Azi, sunt țări odinioară reformatoare, care dau tonul. Romania ar fi putut fi și ea printre ele, dacă decidenții ei nu ar fi dus-o la coadă. Fără realizări de altă natură, unii președinți s-au refugiat în „programe” ale educației, pe care, în amatorismul lor, au pus-o treptat la pământ.
Am scris de fiecare dată că măsuri din 2001 încoace, inclusiv legile învățământului din 2011 și 2023, sunt eronate și vor avea consecințe nefaste. Se pot vedea volume, de la Speranța rațiunii (2006), trecând prin cele rezultate din dezbaterile de la Sinaia, organizate de Fundația Alexandrion, la Educația responsabilă (2019) și altele. În ele am arătat că politizarea primitivă, rezistența la reforme propriu-zise, confuzia valorilor sunt surse de eșec, care va veni.
Acesta fiind tabloul succint al stărilor de lucruri, reafirm că în educația din România este de revenit la reforme care au fost în bună parte distruse și de lansat apoi noi reforme bine chibzuite. Este de fructificat ceea ce sunt reușite în educația din țară, dar și de învățat, cu întreaga deschidere a minții, din diferite experiențe.
În cartea Educația responsabilă am invocat măsuri salutare de a racorda educația la structura economică de performanță din Statele Unite, de a încorpora formarea de cetățeni liberi, informați și responsabili de țara lor și de a ieși din simplificările cognitivismului psihologic, din Franța, de a reafirma naturalețea educației pe fondul revoluțiilor din cunoașterea și tehnologiile actuale, din Germania. Este de învățat, adaug, din grija pentru precizie conceptuală și cultură exactă din reformele Finlandei. În continuare, mă voi referi aici doar la preocuparea programatică din China de a articula sistemul de educație încât să fie unul tot mai bun, iar la nivelul lui 2035, să fie cel mai performant din lume.
China își asumă principiul după care orice copil, tânăr și cetățean are a trece prin educație organizată. Educația nu este o prioritate oarecare, ci „prioritatea cea mai înaltă (our top priority)” (Outline of Plan for building China into a Leading Country in Education 2024-2035, p. 22). Iar această prioritate este pe direcția competitivității maxime.
Destule țări s-au împotmolit în false alternative. China nu împărtășește alternativa tradiție versus internaționalizare, ci afirmă energic că „sistemul nostru de educație trebuie să rămână ferm înrădăcinat în cultura și valorile chineze” (p. 23) și să servească modernizarea cuprinzătoarea a țării. China își asumă principiul naturalei unități dintre formarea profesională și formarea pentru societate a oamenilor într-un efort de plasare „a reformei și inovației” (p. 26) în miezul schimbărilor. „Vom avansa dezvoltarea noii inginerii, a noii medicine, a noii agriculturi și a noilor arte liberale în educație” (p. 39), de cea mai mare competitivitate. China își propune, înainte de orice, „inovație”: „noi vom încorpora logica academică, cadrul teoretic și filosofia derivate din practicile de succes ale transformărilor din noua eră în educație morală și politică la toate nivelurile” (p. 27). China nu împărtășește sterila obsesie a formării de „competențe” în educație, ea luând „competențele” în mod natural, împreună cu „dezvoltarea morală, intelectuală, fizică și estetică, împreună cu deprinderile de muncă și o puternică apreciere pentru muncă la tineri” (p. 28-20).
China nu se lasă abătută pe direcții care s-au dovedit înfundături. Ea nu îmbrățișează masificarea educației, ci optează clar în educație pentru „predare în clase mici (small-class teaching)”, iar „școlile rurale cu efective mici” (p. 33) nu sunt desființate. China nu acceptă multe examinări pe parcursul educației. „Mai multe eforturi vor fi făcute să se reducă poverile repetitive și să se limiteze frecvența testelor cotidiene și a examinărilor” (p. 34-35). Ceea ce și la noi s-a încercat prin reforma 1997-2000, China face acum pe scară incomparabilă. China nu transformă toate instituțiile de învățământ superior în universități, ci sprijină diversificarea lor în forma „poziționării ca instituții de cercetare, aplicații și ca instituții orientate spre deprinderi” (p. 35) și orientarea spre inovație. China nu ia descoperirea talentelor ca o chestiune de decor, pentru propagandă, ci „creează un mediu înconjurător suportiv pentru creșterea talentelor și a îndemânărilor”(p. 44), știind bine că acest mediu dă rezultate durabile.
La noi, se propune azi pompos „schimbarea paradigmei în educație”. Din păcate, cum spuneam, destui dintre cei care discută nu stăpânesc noțiunile. Să punem, însă, în paranteză acest aspect, căci altceva are, din nefericire, prioritate: în fața evidenței eșecului educației din România ultimelor decenii, schimbarea de „paradigmă”, cum se spune, nu este nicidecum de ajuns. Dacă acceptăm, totuși, acest limbaj, paradigma de succes se află, fără falsă modestie, în documentele reformei cuprinzătoare a educației din 1997-2000. Atunci s-a lucrat factual și conceptual, organizațional și vizionar, atât cât a fost necesar, pentru o educație benefică cetățenilor și compatibilizată european. După toți indicatorii, a fost cea mai amplă participare a dascălilor pe un proiect bine elaborat și condus, totodată competitiv.
Desigur că, în fața schimbărilor din realitate, nu se poate rămâne la o reformă, dar, în 1977-2000, în educația din România s-au pus baze rodnice pentru o dezvoltare durabilă. Alte țări au încheiat respectiva reformă de compatibilizare și au trecut la alte reforme. România nu și-a dus-o la capăt, ci a distrus-o în bună parte prin modificări populiste de curriculum, expansiunea pilelor, politizare ieftină și corupție pe scară mare. Oricânt de jenant este, trebuie constatat că în România s-au numit miniștri ai educației activiști locali de partide, meditatori de odrasle de generali ai securității sau protejați de alți generali, inși care nu au predat vreodată, destui vocali, dar veleitari, inși în căutare de job, iar rezultatele se văd cu ochiul liber.
Paradigma căutată se află în ducerea la capăt a ceea ce a fost angajat profesional și chibzuit. Apoi, desigur, în elaborarea pricepută de alte reforme. De aceea, îmi permit să amintesc scrieri care au înregistrat punctul din care a plecat reforma 1997-2000 și măsurile din care a constat reforma în învățământul preuniversitar: Adrian Miroiu (coord.), Învăţământul românesc azi. Studiu de diagnoză, Iaşi, 1998; Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000, Cluj-Napoca, 2007; Cătălin Baba, Adrian Gorun, Ciprian Tanul (coord.), Anii reformei 1997-2000 în reglementări, Cluj-Napoca, 2002; Lucia Ciolan, Alexandru Crişan, Monica Dworski, Dakmara Georgescu, Daniel Oghină, Ligia Sarivan, Mihaela Singer, The New National Curriculum, Bucharest, 2000; Dakmara Georgescu, The Reform of Education. A Chance for the Change of Mentality,Bucharest, 2000; Andrei Marga, Guidelines for the Reform of Education in Romania, Bucharest, 1998; Andrei Marga, Reform of Education in Romania in the 1990: A Retrospective, în “Higher Education in Europe”, Volume XXVII, 2002; Andrei Marga, Changes in the Education for Roma, Bucharest, 2000; Andrei Marga, Bildung und Modernisierung, Cluj, 2005; Agenda 2000, European Commission, 2000; Reshaping Education for an Open Society in Romania 1990-2000, Washington DC, 2003; Review of National Policies for Education. Romania, OECD, Paris, 2000; Adrian Gorun, Horațiu Gorun, Contribuții la reconstrucția identității educației naționale, Târgu Jiu, 2015.
Nu se pot face reforme și nu se ajunge la performanțe în educație fără ca cei care concep și decid aceste măsuri să citească imens, să analizeze destul și să pună în lucru o cultură pedagogico-psihologică, dar și economică, sociologică și juridică, pe alocuri filosofică, sincronizată. Educația este astăzi mai mult ca altădată chestiune de cultură complexă, cu care nimeni nu ar trebui să se joace și care nu este servită de orice posesor de diplomă”, scrie Marga.
Sursa: Ecopolitic.ro
