„Anularea alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024, opera unui „președinte” care nu a înțeles Constituția nici la capătul mandatului, și apărarea erorii de către tot felul de propagandiști, arată cum democrația poate fi distrusă de decidenți prost pregătiți și puși pe căpătuială, asistați de locotenenții lor”, scrie, în Cotidianul, profesorul Andrei Marga.
Cum se știe, o democrație poate fi afectată de război, catastrofe naturale, răscoale, etc., dar subminarea ei cu mijloace ale dreptului este dovada neînțelegerii modernității. Așa ceva frizează înapoierea. Din nefericire pentru Romania, „autoritățile” ei au decis în 6 decembrie 2024 anihilarea democrației cu mijloace juridice.
Acest fapt amintește de o situație rar luată în seamă cu gravitatea necesară, deși este cheia deslușirii a ceea ce s-a petrecut: o măsluire a dreptului (constituțional, administrativ, penal etc.) este folosită pentru a împiedica ascensiunea rivalilor politici, fie și cu prețul unei distrugeri pe scară mare. În definitiv, la ce asistăm când personalități incomode, dar inovative sunt condamnate în zilele noastre de către instanțe care dau soluții evident comandate de sus? La ce asistăm când se mobilizează orice, în diferite țări, împotriva candidaților care resping clișeele greșite ale Europei bruxelleze de azi? La ce asistăm în mobilizarea din România împotriva unei alternative la scufundarea țării prin decizii eronate?
Pentru cine cunoaște câtuși de puțin dezbaterile privind orientarea Europei ultimelor decenii, este clar că, din păcate, justiția nu mai este legată la ochi, că dreptatea nu mai este neapărat preocuparea magistraților, destui devenind unelte ale unor cauze moarte, dar bănoase (detaliat A. Marga, Justiția și valorile, Meteor, București, 2019). Nu există însă vreun motiv de a accepta situația, căci de soarta dreptății în justiție atârnă aproape toate celelalte valori, încât adevărul se cuvine spus.
Primul care a apelat conștient la posibilitatea de a distruge democrația cu mijloacele dreptului nu poate fi citat cu plăcere, dar nu poate fi nici ocolit: Adolf Hitler. Din nefericire, el revine, chiar și nemărturisit, în decizii din zilele noastre. El revine chiar la unii care, declarativ, sunt la distanță de vederile sale.
Când spun aceasta, pot invoca multe, dar rămân acum doar la un fapt. Anume, situația din Germania anilor treizeci era economic, social, politic grea, încât nevoia de schimbare de regim era percepută larg de populație. Până și ofițeri ai armatei aflați sub jurământ nu-și mai ascundeau nemulțumirea. În septembrie 1930, a avut loc, cum se știe, procesul intentat unor ofițeri care au manifestat contra regimului. Adolf Hitler a dorit să fie martor, iar instanța a acceptat. Spre uimirea celor din jur, pe atunci tocmai alesul Führer al național-socialismului a venit la tribunal fără a fi acompaniat de obișnuite manifestări în stradă și gata să abordeze situația în termenii dreptului. El și-a spus părerea despre cum s-a ajuns la situația în care militari sub jurământ se ocupă de schimbarea de regim și a exclus „mijloacele ilegale” de acțiune, ca nefiind necesare pentru a se ajunge la „Al Treilea Reich”. Teza sa era aceasta: „Constituția prescrie numai terenul luptei, dar nu și scopul. Noi pătrundem în organizațiile legale și vom face pe această cale din partidul nostru factorul decisiv. În orice caz, atunci când vom poseda drepturi conform Constituției, vom imprima statului nostru o formă pe care o vom considera a fi adecvată” (Ernst Deuerlein, Hrsg., Der Austieg der NSDAP in Augenzeugenberichte, DTV, München, 1974, p. 332). Era vorba de trecerea de la democrația republicii de la Weimar, la un stat conform național-socialismului.
Abia la procesul de la Nürnberg (1947) s-a dezvăluit cum a avut loc această trecere, după preluarea puterii de către national-socialiști, în urma unor alegeri democratice și prin decizia președintelui Hindenburg, din 30 ianuarie 1933, de a-l numi cancelar pe Adolf Hitler. În 27 februarie 1933, a avut loc incendierea Reichstagului, dar Göring a recunoscut la proces că oricum se plănuise cu mult timp înainte arestarea „bolșevicilor”, care se opuneau național-socialismului. Incendiul a fost pus în seama acestora, dar s-a dovedit că oamenii lui Goebbels, sub conducerea sa, au dat focul. Începea astfel istoria lagărelor de concentrare, iar parlamentul aproba puteri depline pentru cancelar. Începea demolarea opoziției și trecerea puterii în mâna Führerului. În mai puțin de șaizeci de zile, acesta a înlocuit democrația cu dictatura.
Putem face numeroase considerații cu privire la cadrul istoric, la concepția și acțiunile lui Adolf Hitler, la diferențele dintre situația de azi din diferite țări și anii treizeci, la abordările celor implicați. Se poate face oricând o analiză extinsă. Distrugerea democrației cu mijloacele justiției măsluite a rămas însă prototipică. Ea îți vine în minte văzând felul în care „autoritățile” României zilelor noastre, tot într-o „luptă politică”, au procedat anulând alegerile prezidențiale, ducând astfel țara într-o înfundătură costisitoare.
Începând cu „der Dilletant”, cum l-a numit pe „președinte” publicația „Der Spiegel”, s-a recurs la Cotroceni la o „lectură” a dreptului, ea însăși arbitrară, pentru a opri democrația. Curtea Constituțională a României actuale, cu deja caracteristica ei înțelegere încâlcită, etalată și în împrejurări anterioare, s-a repezit la mijloace ilegale, încălcându-și brusc competențele constituționale. Nici un articol din Constituție, în nici o interpretare, nu-i dă dreptul să anuleze alegeri.
Că procedura de la București, constând în instrumentarea dreptului pentru a dărâma democrația, are similitudini cu cea pregătită pentru Führer de juriștii săi, ulterior nominalizați și condamnați, se observă ușor. Curtea Constituțională a validat primul tur al alegerilor prezidențiale, apoi s-a răzgândit și a anulat totul, în plin proces electoral al turului doi!
După decizia Curții Constituționale, a urmat în România întreaga tevatură a propagandiștilor care vor să fixeze cu orice preț distrugerea și să o fructifice. Vezi în multe locuri și la numeroși inși efortul de a justifica, fie și falsificând date, o hotărâre ilegală a Curții Constituționale. În condițiile în care mari publicații internaționale nu mai au corespondenți permanenți la București, vezi insistența unora de a-și plasa delațiuni în presa din alte țări, pentru a pretinde apoi că sunt „vocea democrației internaționale”. La fel ca în 2009 și în anii care au urmat, când instituții și „intelectuali” din țară distribuiau articole denigratoare despre candidații alternativei politice, la Madrid, Paris, Londra. Vezi instituții „academice” care aplaudă de la un amvon imaginar o aberație istorică. Vezi destui inși din generații noi, sub pălării mari, dar mustind de incultură și rea credință, cum își dau cu părerea și apără ceea ce nu se poate apăra: distrugerea obligației autorităților de a asculta glasul oricărui cetățean și de a-i prelua votul – virtuți cunoscute ale democrației. Vezi destui „politicieni”, străini de interesul public și gâfâind de lăcomie, dar profitând de faptul trivial că cel care iese din rând cu un proiect de schimbare ține greu piept atacurilor a tot felul de neisprăviți.
Mulți indicatori sunt grăitori în privința colapsului în care, în acest fel, decidenții ei actuali au adus instituțiile. Iată câțiva concludenți.
Primul indicator este aglomerația de noi candidați la alegerile prezidențiale pe care „autoritățile” le anunță confuz și ezitant. Unul dintre decidenți, la o șuetă – care pare să fie mai nou cadrul în care se iau decizii ale statului la Carpați – a sugerat candidați pe gustul său de circumstanță, iar aceștia dau năvală să prindă ocazia. Nu contează faptul că pe unde au trecut au degradat instituțiile și nu au lăsat nimic benefic în urmă. Prea puțini se întreabă dacă, pentru un job de demnitar nu cumva ar trebui să fie și ceva exigențe privind calibrul, traseul și anvergura performanțelor. Sugerații și sponsorii lor nu conștientizează că, în situația generată de Curtea Constituțională, oricare „învingător în alegeri” va avea o legitimare îndoielnică. Nu se va putea pretinde legitimare deplină pe un traseu electoral presărat cu ilegalități.
Place-nu-place, soluția ieșirii României din penibilitatea generată de anularea alegerilor prezidențiale din 2024 rămâne reluarea alegerilor de la data la care acestea au fost curmate de către CCR. Altfel, lucrurile se complică. Ele se complică și fiindcă regimul, care se dovedește a fi mai prostocratic decât anticipam cei care am atras atenția asupra diagnozei, agravează, cu fiecare măsură, nu doar situația juridică, ci și pe cea economică și socială a oamenilor. În definitiv, în decadele din urmă, sărăcia a sporit în țară de la an la an, iar azi se trăiește cotidian pe datorii, într-o endemică dezorientare, decidenții neavând nici măcar capacitatea de a face proiecția bugetară, de cum pe cea a dezvoltării. Ca să nu mai vorbim de faptul că regimul se folosește de intrarea în Schengen și în programul american Visa Waiver, ca și cum acestea ar fi meritele sale, iar cetățenii ar fi cazul să plece! Lucrurile se complică și dacă acest regim se împăunează cu noi propagandiști. Peste toate, România intră în nemulțumiri, neliniști și revolte, mocnite sau pe față.
Al doilea indicator îl oferă deconspirarea în adâncime a malversațiunilor comise de organizatorii alegerilor. S-a spus, pe bună dreptate, că s-ar cuveni trași la răspundere cei care au malformat orarul alegerilor din 2024, le-au comasat și amânat, pentru a-și asigura „zece ani de stabilitate” la guvernare, și au sfârșit prin a-l prelungi ilegal pe „președinte” și a desfigura democrația. Se confirmă cu fiecare pas incapacitatea de a guverna a partidelor care au creat situația actuală. Din slaba calificare și inițiativele lor nu are cum ieși altceva decât un birocratism sterp peste un maldăr de chestiuni nerezolvate și de neajunsuri. Iar ideea „candidatului comun” la alegeri nu numai că denotă debusolarea decidenților, dar contribuie și ea la a submina democrația.
Al treilea indicator este înflorirea miturilor. A multiplelor mituri!
Bunăoară, bătutul în piept cu „proeuropenitatea” și „proatlantismul” unor inși și formațiuni sunt din capul locului pretenții demagogice, căci în țară aproape nimeni semnificativ nu s-a pronunțat pentru o altă direcție. S-a și decis, deja în 1995, prin consensul politic al forțelor diverse, apartenența României la Europa și la lumea occidentală. Pe de altă parte, o astfel de apartenență nu a fost aruncată iresponsabil în bătălia electorală în nicio țară a Uniunii Europene.
În plus, decidenții și mitomanii de azi nu au ceva „proeuropean” sau „proatlantic” care să-i fi scos în față. Fiindcă oricine contestă haina de „proeuropeni” a decidenților actuali este atacat, spun, în treacăt, că mă legitimez ca cel care am condus încheierea primului capitol în negocierile România-UE și lansarea de cooperări decisive cu SUA, pe lângă faptul că mă pot legitima și ca autor format și activ în această țară. Scurt spus, cei care vor să se profileze, în opoziție cu restul cetățenilor, ca „proeuropeni” și „proatlantici” nu au vreo contribuție la europenizare și atlantism. Se pierde timpul cu pretenții deșarte.
Vine apoi mitul „extremismului”. Pe lume nu lipsesc „extremiștii” de diferite culori, fără însă ca ei să fi dat tonul în deceniile din urmă undeva, în vreun stat care se respectă. Dar este la mintea oricărui om cu capul pe umeri că nu poate fi „extremist” cel care respectă Constituția și cere doar ceea ce prevede legea ca libertăți, drepturi fundamentale și democrație. În locul atacării dificultăților profunde, la Carpați decidenții aplică belferește etichete inculte.
Mai departe, este „mitul legionarilor” care ar reveni pe scenă. Și aici, în loc să se lămurească lucrurile, scriindu-se, pe baza cercetărilor de arhivă, istoria ultimului secol din viața României, se perorează cu aproximări și cu o ignoranță de fapt catastrofale. Doar că fragmente ale acestei istorii le lămuresc istorici din alte țări! Ca și în alte situații, se invocă „pericolul legionarilor” de fiecare dată când nu se știe gestiona democratic societatea.
În România actuală, spre a-și acoperi incapacitățile, „autoritățile” folosesc din nou ca propagandă mitul „Rusiei care se amestecă în viața internă”. Rusia este, desigur, o supraputere, cu interesele ei vechi și noi. Iar supraputerile au abordările lor. Dar este simplă prostie să faci din ea țapul ispășitor, când, de fapt, cum de altfel sugerează, în mod justificat, și „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, este vorba despre necalificarea și corupția decidenților indigeni ai zilelor noastre. Nu numai că nu s-a dovedit ceva, dar Liviu Rebreanu are în continuare dreptate: dacă pretinzi că țara are politică externă, de ce nu organizezi o relație cu Rusia, cu care împărtășești inevitabil aceeași regiune geografică, care să scutească ambele părți de nesiguranță?
Al patrulea indicator este noua încercare de inducere în eroare a cetățenilor ventilând pompos distincții veleitare. Propagandiștii regimului bat câmpii mai nou cu distincții făcute în afara vieții efective, potrivit cărora o mare parte a românilor s-ar teme de UE și NATO și ar reacționa negativ, încât vătafii ar trebui să intervină și să le bage mințile în cap. Schema anilor cincizeci, cu politruci care vegheau la reeducarea celor care nu acceptau ceea ce se petrecea sub priviri, revine la noii activiști ai regimului, care caută să redeschidă un front de lucru pentru ei. Neputând să se legitimeze prin valoare efectivă, ei își încropesc cariere din confecții. Vădit diletanți – destul să arunci o privire în lista de examene absolvite ca să ai certificarea lipsei lor de calificare, noii activiști sar direct la descrierea realității plecând de la distincții arbitrare. Apelul la procedeul modelării ei îl iau ca justificare nu pentru a rezolva dificultăți reale, ci pentru a proclama ficțiuni și a chema apoi la cruciade.
Al cincilea indicator este faptul că se face azi religie din decizii aberante ale Curții Constituționale, în loc ca ascultarea fiecărui om, considerarea argumentelor lui și găsirea promptă de soluții de viață să fie poruncă a cetățeniei. Altfel spus, în locul preocupării de a aplica responsabil ceea ce România a angajat la intrarea în UE: stat de drept democratic, deci nu disciplinar sau de privilegii sau aranjamente în pofida dreptului, se iau de bune pretențiile inatacabilității Curții. Or, spus simplu, potrivit Constituției, deciziile Curții Constituționale sunt „definitive și obligatorii” câtă vreme sunt în aria de competență legală a Curții – promovarea conformității cu Constituția. Nicăieri nu scrie însă că sunt definitive și obligatorii deciziile ei abuzive, care anulează drepturi cetățenești și democrația.
Decepționați, mulți spun că, în condițiile justiției controlate politic din zilele noastre, nu se va rezolva nimic. Nu poți exclude această posibilitate, căci în fața inculturii și a relei voințe manifeste nu poți fi decât sceptic. Dar nerezolvarea va lăsa o rană adâncă în societate, în generații și pentru anii ce vin. Când într-o comunitate abuzul devine regulă, iar propaganda înlocuiește competența, nu se anunță nimic bun.
Peste toate, decidenții de azi nu înțeleg că abordări ce păreau de neînlocuit, au început să fie puse sub semnul întrebării, fiind uzate de fărădelegi, falsificări și eșecuri. O reorganizare instituțională și culturală se anunță în lume. În fapt, instituțiile care au asigurat creativitatea în lumea modernă – libertatea de inițiativă, democrația, dreptul, societatea civilă – se cer smulse din ceea ce Max Weber numea, înfricoșat, „carcasa tare ca oțelul a supunerii”. Totodată, nu se ajunge la pacificare în lumea actuală fără a restabili suveranitatea națională și a părăsi până la capăt moștenirea celui de Al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”, semnând tratatele necesare, spre a relansa, în locul lumii scindate a ultimilor ani, cooperarea.
Înăuntrul țării, este mai clar ca oricând că, fără respectul libertăților și drepturilor omului și fără un pluralism sănătos al opiniilor într-un stat de drept democratic, se ajunge, orice s-ar spune, doar la neofeudalism. Este acum clar ca lumina zilei că falsa ierarhie a valorilor din instituții, legile strâmbe și justiția ruptă de dreptate, decizii diletante și morala fără integritate se plătesc cu sărăcie și suferințe.
În esență, este de ieșit din alternativa popperism (care ne spune că istoria s-a încheiat cu ceea ce este) sau neomarxism (care relativizează democrația) sau comunicaționism (care întreține comunicare fără soluții) sau -isme legate de noile tehnologii (care exaltă distincții arbitrare). Niciuna dintre acestea nu face față lumii în schimbare din zilele noastre și nu scoate din crize.
Nu se va putea ieși din crizele de azi decât asumându-ne că fiecare om este o ființă demnă de respect, cu care este de purtat discuția matură în cadrul democrației. Abia pe această discuție, desfășurată cu demnitate cetățenească și integritate, se poate construi o societate scutită de distopiile grave ale istoriei. Iar o astfel de soluție, oricât de complicată pare, este astăzi posibilă”, scrie Andrei Marga.
Articolul Andrei Marga: În România are loc distrugerea „constituţională” a democraţiei; subminarea statului de drept invocându-se argumente juridice frizează înapoierea, întoarcerea ţării în feudalism apare prima dată în Ecopolitic.
Sursa: Ecopolitic.ro