Brâncuşi145/ Cercetătorul Matei Stîrcea-Crăciun: Brâncuşi – cel mai important sculptor al sublimului de secol XX

Matei Stîrcea-Crăciun, cercetător la Institutul de Antropologie ‘Francisc Rainer’ al Academiei Române, afirmă că Brâncuşi este cel mai important sculptor al sublimului de secol XX, opera marelui artist fiind una centrată în totalitate pe o pedagogie a armoniei existenţei umane la nivel de individ şi de specie. ‘Cum definim actualitatea lui Brâncuşi, la nivelul anului 2021? Un bilanţ al cercetării, realizat cu ocazia retrospectivelor Brâncuşi de la Paris şi Philadelphia, din 1995, semnala, la capătul a opt decenii de eforturi, patru probleme fundamentale rămase fără soluţie: opera sculptorului rămâne inanalizabilă (semnificaţia motivelor sculpturale nu poate fi determinată); izvoarele de inspiraţie nu se cunosc; Brâncuşi rămâne inclasabil (în istoria artei – n.r.); nu sunt identificaţi (sistematic) artiştii de filiaţie brâncuşiană’, a declarat, pentru AGERPRES, Matei Stîrcea-Crăciun, autor al unui amplu tratat de hermeneutică asupra creaţiei brâncuşiene. În prezent, potrivit cercetătorului, suntem beneficiarii unui ‘salt calitativ’ – o metodă intensivă de interpretare a sculpturii abstracte, dezvoltată la Institutul de Antropologie ‘Francisc Rainer’ al Academiei Române, hermeneutica endogenă, oferind soluţii la trei din cele patru probleme. El spune că ‘semnificaţia alegoriilor sculpturale a fost descifrată, motiv cu motiv, iar principalele izvoare de inspiraţie ale artistului – Rodin, sapienţa ţărănească, Biblia, Eminescu, Gauguin – au fost identificate’. Totodată, ‘a fost conceptualizat curentul artistic lansat de Brâncuşi în arta veacului XX, simbolismul hylesic (material), iar opera maestrului a fost poziţionată în istoria artei prin raportare nu la contextul modernităţii, ci la o perspectivă macro-diacronică (două milenii)’. ‘Identificarea sistematică a artiştilor de filiaţie brâncuşiană rămâne un deziderat cu statut imperativ, a cărui împlinire depinde de elaborarea unei strategii complexe de acţiune’, consideră cercetătorul. Matei Stîrcea-Crăciun afirmă că ‘motivaţia unei astfel de asumări de proiect vine din faptul că opera brâncuşiană se dezvoltă în jurul a două descoperiri epocale, cu impact direct asupra esenţei actului de creaţie’. ‘Brâncuşi reabilitează pentru timpurile moderne sapienţa marilor civilizaţii rurale, în care materiilor li se atribuie o aură de sacralitate, cu incidenţe etice de cuprindere universală. Materiile, cauza materială, cum o numea Aristotel, oferă reperele eterne pe care se clădesc sistemele de valori – la limită, sistemele etice – ale civilizaţiilor umane: ‘tare ca piatra, iute ca săgeata…’ etc. La trei decenii după Brâncuşi, Gaston Bachelard dezvolta, cu argumente ale filosofiei, teza imaginaţiei materiale. Demonstra că ‘materiile sunt hormonii (universali – n.r.) ai imaginarului’. Despre această contribuţie s-a afirmat că rămânea cea mai importantă descoperire a filosofiei secolului XX, iar afirmaţia se extinde ipso facto pentru a evidenţia şi meritul lui Brâncuşi’, explică cercetătorul. De asemenea, Matei Stîrcea-Crăciun menţionează că, ‘documentându-se, prin 1907, pentru a crea o alegorie a Evei, Brâncuşi descoperă în versetele din Geneză referitoare la Creaţie o eroare de traducere, veche de două mii de ani, în textul referitor la pomul cunoaşterii binelui şi răului, simbolul biblic fundamental privind condiţia rămânerii sau căderii din Eden – altfel spus, privind căderea omului din condiţia de armonie’. ‘Odată reconstituită varianta corectă a textului şi, ajuns în posesia unui enunţ sapienţial cu valoare de unicat despre condiţia fericirii, Brâncuşi va decide să propage descoperirea prin intermediul retoricii plastice, singura cale deplin accesibilă lui. Rezultatul este o operă centrată în totalitate pe o pedagogie a armoniei existenţei umane la nivel de individ şi de specie. Cercetările noastre demonstrează că Brâncuşi este cel mai important sculptor al sublimului de secol XX. Ca o consecinţă, creaţia brâncuşiană apare fundamentată pe două principii majore: sculptura este mai întâi limbaj al materiilor şi apoi limbaj al formei, iar arta este instituţie a eticului, mai curând decât a esteticului. Niciun alt curent artistic de veac XX nu posedă o bază gnoseologică comparabilă. Aceasta înseamnă că, atunci când va fi cartografiat, simbolismul hylesic are şanse de a se impune ca unul dintre cele mai importante curente artistice ale secolului XX – XXI’, susţine Matei Stîrcea-Crăciun. Cercetătorul subliniază că ‘patru sau cinci generaţii de artişti – dintre care una în viaţă – aşteaptă să li se definească locul în tratatele de istoria artei şi în muzeu’. ‘Cartografierea acestui curent rămâne marea provocare a următoarei generaţii de critici şi istorici de artă’, precizează Matei Stîrcea-Crăciun.