Ana Aslan a fost un model de comportament didactic, social şi cultural, un exemplu de voinţă şi disciplină. A fost un medic dăruit şi devotat, un om de ştiinţă de o tenacitate uimitoare, o vizionară, o luptătoare pentru viaţă, o femeie de o rafinată eleganţă şi politeţe, o aristocrată, o iubitoare a artelor, a literaturii şi a muzicii clasice şi romantice. S-a bucurat de consideraţia şi prietenia marilor personalităţi ale lumii. A fost o iubitoare de oameni, de viaţă şi de frumos. A fondat primul institut de geriatrie şi gerontologie din lume, recomandat ca model de organizare de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
Casa din Brăila în care s-a născut Ana Aslan a devenit Casă memorială. Ceremonia de inaugurare a acesteia a fost organizată pe 24 septembrie, în prezenţa foştilor săi colaboratori de la Institutul Naţional de Gerontologie şi Geriatrie, pe care l-a înfiinţat în 1952 şi care îi poartă numele începând cu anul 1992, şi a constituit prilej de nostalgie, bucurie, tristeţe, dar şi lacrimi din partea celor care au cunoscut-o şi cărora le-a fost model de carieră şi de viaţă.
”Cei care au lucrat printre primii cu Ana Aslan se află astăzi aici. Am vrut ca cei 125 de ani de la naşterea profesoarei, 70 de ani de când a înfiinţat Institutul, 65 de ani de când prima şarjă de Gerovital, medicamentul minune, a devenit industrială să îi sărbătorim aici, în casa din Brăila, cel mai potrivit loc pentru o astfel de sărbătoare, împreună cu cei care au lucrat cu Ana Aslan şi, bineînţeles, cu brăilenii”, a spus, cu această ocazie, preşedintele Fundaţiei ”Ana Aslan”, Speranţa Prada.
Doctor în ştiinţe farmaceutice şi fost farmacist-şef în cadrul Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie ”Ana Aslan”, unde a lucrat timp de 35 de ani, Speranţa Prada a recunoscut că numele de Ana Aslan a reprezentat o carte de vizită care i-a deschis foarte multe uşi de-a lungul întregii sale cariere.
‘Toţi cei de faţă am lucrat cu Ana Aslan, dar când spui ‘am lucrat cu Ana Aslan’, de fapt Ana Aslan lucra cu noi, nu noi cu Ana Aslan. Era şef recunoscut, era o aristocrată. Cu toţii recunoaştem că, atunci când pe cartea noastră de vizită scrie Ana Aslan, avem nişte uşi deschise. Am stat cu prinţi la masă, cu preşedinţi. Eu zic că fiecare am fi fost un anonim în profesia noastră, dacă nu am fi făcut parte din echipa Anei Aslan, o personalitate de dimensiune mondială’, a menţionat Speranţa Prada.
Fundaţia a reuşit în 2022, prin eforturi financiare proprii, să cumpere casa din Brăila în care, pe 1 ianuarie 1897, s-a născut Ana Aslan, imobil deţinut de o persoană privată, să o transforme în Casă memorială şi să o inaugureze chiar în anul aniversar Ana Aslan.
‘Într-un fel, (…) o aducem înapoi acasă pe Ana Aslan. Casa ei devine Casa memorială deschisă publicului, pe care îl invităm să simtă atmosfera în care s-a născut şi a crescut cea care a devenit Cetăţean al lumii’, a transmis Speranţa Prada.
Ana Aslan nu a deţinut nicio proprietate în decursul vieţii, a locuit în Brăila până la vârsta de 13 ani, când a murit tatăl său, moment în care mama sa a luat hotărârea de a se muta la Bucureşti împreună cu cei patru copii pe care îi avea, doi băieţi şi două fete, Ana fiind cea mai mică.
‘Ana Aslan nu a avut urmaşi. Singurul ei copil a fost Institutul. La Bucureşti a stat doar în chirie, nu a avut o proprietate, de aceea nu i-am putut face acolo o casă memorială. Mobilierul din casa în care a locuit la Bucureşti a fost preluat de Muzeul Bucureşti, după ce doamna profesor nu a mai fost, apoi a fost dat Muzeului Brăilei în 1997. Era un mobilier simplu. Noi în beciul spitalului aveam saci întregi cu obiectele personale ale Anei Aslan din casa în care a stat în Bucureşti, inclusiv cafetiera, bigudiurile, papucii de casă, rochiile, pantofii, poşeta… Stăteau în beci, iar locul lor nu era acolo, de aceea le-am donat Muzeului Brăilei, care le-a expus foarte frumos. Le-am donat muzeului, pentru că nu ştiam că, vreodată, proprietarii casei din Brăila, în care s-a născut Ana Aslan, vor renunţa la casă şi o vor vinde’, a mai spus Speranţa Prada.
Preşedintele Fundaţiei ”Ana Aslan” a dezvăluit cum a reuşit achiziţionarea casei din Brăila.
‘Doamna Elena Ilie, şeful Secţiei Memoriale de la Muzeul Brăilei, a fost cea care ne-a anunţat că se vinde casa. În momentul acela, Fundaţia avea 2.000 de euro în cont. Vă imaginaţi că nu prea puteam să o cumpărăm cu aceşti bani, dar discutând noi între noi, membrii Fundaţiei, ne-am pornit la treabă şi am reuşit să strângem banii. Un ajutor considerabil, fără de care nu ne-am fi putut afla astăzi aici, a venit din partea domnişoarei doctor Ana Gabriela Prada, care a contribuit cu cea mai mare parte din sumă, bani pe care îi avea puşi deoparte pentru a urma nişte studii în străinătate, mai exact în SUA’, povesteşte aceasta.
Ana Gabriela Prada este medic rezident în Gerontologie şi Geriatrie, specializări cărora Ana Aslan le-a dedicat întreaga sa muncă de cercetare. ”Când am auzit discuţiile legate de faptul că se încearcă găsirea de fonduri din diferite surse pentru cumpărarea casei în care s-a născut Ana Aslan, le-am zis: ‘Nu vă mai chinuiţi, avem banii aceştia, oricum e COVID, nu voi pleca prea curând în străinătate. Luaţi-i şi vedem după’ ‘, îşi aminteşte Ana Gabriela Prada.
Fundaţia ”Ana Aslan” a reuşit să strângă banii necesari şi să cumpere două treimi din casa de la Brăila, preţul cerut de proprietar pentru cea de-a treia parte fiind unul foarte mare.
Preşedinta Fundaţiei ”Ana Aslan” a povestit că profesoara, aşa cum îi spuneau apropiaţii, iubea Brăila şi era deseori nostalgică după casa natală, motiv pentru care a şi vizitat-o de câteva ori.
‘Primul film internaţional de televiziune, realizat de o echipă din Italia, a fost filmat aici. Aceasta a fost cerinţa dânsei, să înceapă filmarea cu Brăila, locul în care s-a născut. În decursul anilor, a vizitat casa din Brăila de câteva ori. Le-a cerut permisiunea proprietarilor de atunci să intre în casă. A venit însoţită de o doctoriţă din Grecia, de una din Italia şi de alte persoane, alături de care a vizitat casa cu plăcere’, spune Speranţa Prada.
Ana Aslan a vorbit despre casa din Brăila într-un interviu acordat lui Valentin Lipatti, fratele pianistului Dinu Lipatti, ambasador al României în Elveţia la acea vreme şi prieten cu profesoara, interviu tradus din limba franceză de Theodora Bărbulescu şi apărut în cartea ”De vorbă cu Ana Aslan”, Editura Curtea Veche, 2018.
‘Îmi plăcea mult casa noastră spaţioasă şi liniştită. Îmi plăcea pentru camerele ei mari şi înalte; dacă îmi aduc bine aminte, erau vreo douăsprezece. La parter, printr-un mic vestibul, se intra în altul mai mare, unde era un fel de şemineu. Iarna se încălzea cu lemne şi cu cărbuni. Urma un mic salon în care se găsea pianul, salonul mare, apoi camera turcească cu sofalele sale moi şi narghileaua tradiţională – asta era camera de primire; în sfârşit, o cameră mare care era sufrageria, apoi alte patru dormitoare ale noastre. Eu dormeam cu mama. La etaj locuiau bunicul meu matern şi câteva rude, printre care o mătuşă bătrână, puţin nevropată, al cărei nume îmi plăcea mult, căci se chema Nenufara”, sunt amintirile Anei Aslan.
Invitat la ceremonia de inaugurare a Casei memoriale ”Ana Aslan”, Gabriel Lâlă, ghid turistic în Brăila, a făcut public faptul că, în urma unei cercetări pe care a realizat-o, a ajuns la concluzia că numele Ana Aslan apare în cele mai multe documente internaţionale.
‘Casa în care s-a născut Ana Aslan este o clădire monument istoric de patrimoniu, iar eu o promovez aşa cum ştiu mai bine când am turişti români, dar şi străini. Este o mare bucurie să văd că o iniţiativă privată, care aparţine Fundaţiei ‘Ana Aslan’, a prins viaţă. De acum încolo este şi de datoria noastră, a brăilenilor, să promovăm şi mai mult brandul Ana Aslan, având în vedere că acest nume apare în cele mai multe ziare internaţionale. Eu fac o arhivistică, o cercetare legată de Brăila şi mari personalităţi în arhivele mondiale, iar numele Ana Aslan apare în cele mai multe documente internaţionale’, susţine Gabriel Lâlă.
Potrivit studiilor de fezabilitate demarate de Fundaţia ”Ana Aslan”, casa se prezintă în stare perfectă, atât ca structură, cât şi ca rezistenţă, foştii proprietari având mare grijă de ea şi conservându-i elementele de originalitate, precum sobele din teracotă albă, uşile, parchetul.
‘Casa are 171 de ani şi se prezintă perfect ca structură şi ca rezistenţă. Aici a fost o zonă a armatorilor greci, deci e casă făcută serios, încât nu are nicio crăpătură. Parchetul este original, uşa de la intrare are 171 de ani. Sobele de teracotă albă sunt originale. Foştii proprietari au avut grijă să păstreze totul în bune condiţii. Deja am demarat nişte proiecte, studii de fezabilitate, vrem să intrăm în nişte proiecte europene sau regionale. Avem o estimare de vreo 100.000 de euro pentru reabilitarea faţadei. În final, noi vrem să o donăm oraşului Brăila, casa trebuie să rămână a Brăilei. Reconstituirea spaţiului în care s-a născut şi a trăit Ana Aslan duce mai departe memoria profesoarei şi este un pas important în redarea memoriei culturale şi istorice a oraşului Brăila’, afirmă Speranţa Prada.
Întâmplător sau nu, numele pictorului Arthur Verona, pe care Ana Aslan îl aprecia foarte mult, se leagă de această casă prin faptul că aici s-a născut soţia nepotului artistului.
‘Străbunicul meu a cumpărat această casă. Se afla în stare de degradare când a luat-o şi a investit mulţi bani în refacerea ei. Străbunicul a avut trei copii, cărora le-a lăsat casa moştenire. Părinţii mei, ca şi proprietari, au decis să vândă casa, pentru că întreţinerea unei astfel de case costă foarte mult. Casa a stat la vânzare cinci ani, timp în care am avut mai multe propuneri de cumpărare, venite din partea unor persoane, dar ne-am dat seama că nu sunt tocmai persoanele potrivite pentru a deveni proprietare. M-am bucurat foarte mult când am fost contactată de Fundaţia ‘Ana Aslan”, a spus Violeta Verona.
‘Am crescut cu poveştile legate de Ana Aslan”, recunoaşte aceasta. ”Ştiu că se dădea în leagăn într-una dintre camere, avea un leagăn agăţat de tavan. Toată copilăria mi-am petrecut-o în acea cameră, imaginându-mi ce frumos este să ai un leagăn în cameră. Eu sunt a patra generaţie născută în această casă. Mereu a fost un vis ca aici să fie Muzeul ‘Ana Aslan’. De multe ori în familia noastră a fost discuţia unui muzeu. Ne-am fi dorit să putem face ceva, noi, ca familie’, dezvăluie Violeta Verona.
Potrivit unui document deţinut de Arhivele Naţionale şi pus la dispoziţie de Ştefania Botez, consilier superior în cadrul Arhivelor Naţionale – Serviciul Judeţean Brăila, casa a avut de suferit în urma bombardamentelor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Documentul reprezintă un ‘Act de vânzare-cumpărare’ întocmit pe 12 august 1944, din care aflăm că imobilul, amplasat pe Strada Hepites nr.1, colţ cu strada Constantin Berlescu, a fost vândut cu suma de 1.400.000 lei de avocatul Stan Ionescu şi cumpărat de Maria Ionescu, în stare de deteriorare, ‘în urma bombardamentului aerian’.
În casa în care s-a născut Ana Aslan a mai locuit un nume de referinţă al Brăilei, Constantin C. Hepites (1804 – 1890), întemeietorul primei Farmacopee (manual de farmacie) din ţara noastră.
Ana Aslan este Cetăţean de onoare al municipiului Brăila post mortem din 31 martie 1997. În municipiul Brăila există un bust Ana Aslan amplasat la intersecţia străzilor Mihai Eminescu şi Ana Aslan. Ea era o mare consumatoare de artă, în patrimoniul Muzeului Brăilei ‘Carol I’ găsindu-se obiecte de artă decorativă, piese arheologice, plachete, medalii, distincţii, care i-au aparţinut profesoarei şi care pot fi admirate în expoziţia permanentă Ana Aslan din cadrul Secţiei Memoriale, coordonată de muzeograful şef Elena Ilie. Expoziţia cuprinde şi o mare parte din obiectele care se găseau în casa Anei Aslan din Bucureşti – mobilier, tablouri, obiecte personale şi de vestimentaţie.
Ana Aslan s-a născut la Brăila, pe 1 ianuarie 1897, fiind cel mai mic dintre cei patru copii ai Sofiei Aslan şi ai lui Mărgărit Aslan, ambii intelectuali de origine armeană. ‘Tatăl a adorat-o. A murit când ea avea 13 ani. Spunea că este dovada tinereţii sale târzii, pentru că a făcut-o la 59 de ani’, spune Theodora Bărbulescu, şefa de cabinet a Anei Aslan, care i-a fost aproape profesoarei zi de zi, timp de 14 ani.
Mama, cu 20 de ani mai tânără decât tatăl, provenea dintr-o familie bucovineană. Era o femeie distinsă, poliglotă. ‘Când a murit mama ei, a spus – ‘este cea mai grea lovitură din viaţa mea, bolnavul cel mai scump inimii mele’. Mama ei era cardiacă’, povesteşte Theodora Bărbulescu.
La 16 ani visa să devină pilot, era perioada în care încercările aeronautice ale lui Aurel Vlaicu ţineau prima pagină a ziarelor. Pe 12 octombrie 1913 chiar a zburat cu un aparat micuţ ‘Coandă-Bristol’.
Decizia de a urma Medicina a luat-o în clasa a XII-a, când a fost atrasă de Anatomie, mai ales de latura ei ştiinţifică. ‘În ultimul an de liceu figura Anatomia şi am fost atât de atrasă de această latură ştiinţifică, încât mi-am zis că nu voi face nimic altceva decât Medicină. Mama nu îşi dorea o asemenea carieră pentru mine. În plus, pentru că eram frumuşică, credea, pe drept sau pe nedrept, că spitalele nu erau locul ideal pentru o fată tânără. Pe atunci, prejudecata împotriva femeilor medic era poate la fel de solidă ca aceea împotriva actriţelor’, afirma Ana Aslan, în interviul dat lui Valentin Lipatti.
A făcut greva foamei timp de trei zile, pentru a o convinge pe mama sa să îşi schimbe hotărârea. ‘S-a făcut un consiliu de administraţie cu fraţii, verii, care erau profesori universitari, filosofi, şi au hotărât să o convingă pe mamă să o lase. Avea un frate Sergiu şi unul Bombonel, ingineri chimişti amândoi, sora Angela, o persoană cu înclinaţii artistice. Pe 13 octombrie 1915 a intrat la Facultatea de Medicină. Îi plăcea să spună: ‘mie cifra 13 îmi aduce noroc’ ”, arată Theodora Bărbulescu.
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, o găsim mobilizată în spitalele din spatele frontului de la Iaşi. Era studentă în anul III la Facultatea de Medicină şi a avut curajul să meargă să lucreze în Secţia de Boli Contagioase, exact în perioada când tifosul făcea ravagii. O găsim în Secţia de Chirurgie, alături de Toma Ionescu, un titan al chirurgiei.
Întoarsă la Bucureşti, în 1919, este medic extern la celebrul neurolog şi antemergător al gerontologiei româneşti, profesorul Gheorghe Marinescu. Absolvă Facultatea de Medicină în 1922, apoi devine preparator la Clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul Daniel Danielopolu. În 1924, la vârsta de 27 de ani, obţine titlul de doctor în medicină. Din acel an şi până în 1947 urcă toate treptele ierarhice ale carierei didactice.
Ana Aslan a fost o vizionară, a prevăzut impactul pe care vârsta a treia îl va avea asupra evoluţiei şi structurii demografice.
‘A abordat procesul îmbătrânirii cu un optimism lucid. A căutat şi a oferit soluţii atât celor care păşesc în crepusculul vieţii, cât şi celor care au datoria morală şi instituţională de a-i ocroti pe cei cărora le datorează prezentul. C.I.Parhon şi Ana Aslan au fost primii care au susţinut, încă din 1953, faptul că fenomenele conexe îmbătrânirii pot fi prevenite sau mai bine zis întârziate. Primită de confraţi cu un zâmbet ironic, această abordare este împărtăşită astăzi de toţi gerontologii’, subliniază Theodora Bărbulescu.
În 1952 a pus bazele primului Institut de geriatrie din lume, institut care în 1964 a fost recomandat ca model de organizare de către OMS.
‘Provocarea fundamentală a gerontologiei este de a reda viaţă anilor şi de a adăuga ani vieţii. Aceste precepte au condus-o de-a lungul spinoasei şi strălucitoarei sale cariere de gerontolog şi geriatru’, consideră Theodora Bărbulescu.
Ana Aslan a evidenţiat importanţa procainei în profilaxia îmbătrânirii şi terapia stărilor patologice ale vârstei a treia. Descoperirea care a uimit lumea a fost făcută pe 15 aprilie 1949, în timp ce este profesor titular la Clinica Medicală din Timişoara.
‘Unul dintre studenţii mei a fost imobilizat de o criză acută de artroză. Era ţintuit la pat de trei săptămâni, cu genunchiul drept complet blocat între perniţe de nisip şi niciun tratament nu-i calma durerile. În faţa confraţilor prezenţi la patul bolnavului, i-am cerut acestuia permisiunea de a încerca pe el un nou tratament la care mă gândisem de ceva timp: i-am injectat 10 cm3 de procaină (soluţie 1%) în artera femurală dreaptă. După câteva momente, fără să-i fi cerut, băiatul a putut îndoi piciorul de două-trei ori. Am continuat să îi administrez procaină şi, după câteva zile, a putut părăsi spitalul. Am înnebunit de bucurie. Şi el la fel’, dezvăluia Ana Aslan în interviul acordat lui Valentin Lipatti.
Şi-a continuat cercetarea într-un azil de bătrâni şi a avut rezultate remarcabile. Până în 1956, lucrează la elaborarea primului medicament special pentru întârzierea procesului de îmbătrânire – vitamina H3, cunoscută sub numele de Gerovital. Produsul se bazează pe descoperirea proprietăţii regeneratoare a troficităţii procainei aplicate în tratament cronic.
Academicianul Ana Aslan descoperă astfel acţiunea eutrofică şi regeneratoare a procainei în procesul de îmbătrânire şi a elaborat medicamentul Gerovital H3, cu efecte profilactice şi curative asupra îmbătrânirii premature şi a bolilor legate de vârstă, demonstrând eficacitatea noului medicament în afecţiuni reumatismale degenerative, tulburări circulatorii periferice, stări depresive, ateroscleroză, maladia Parkinson, regenerarea şi repigmentarea părului, astm bronşic, vitiligo şi alte boli cronice.
Din 1958 se începe prepararea produsului pe scară largă şi este introdus în circuitul farmaceutic. Gerovitalul a fost brevetat în peste 30 de ţări, fiind considerat un medicament miraculos.
Împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, Ana Aslan începe experimentarea unui nou produs geriatric, Aslavital, care conţinea, pe lângă procaină, un factor activator şi antiaterogen. În 1980, obţine brevetul de inventator, alături de Elena Polovrăgeanu, pentru Aslavital, un produs care lărgeşte aplicabilitatea terapeutică a Gerovitalului H3, cu precădere asupra îmbătrânirii sistemului nervos şi cardiovascular, asupra reducerii stărilor depresive şi a anxietăţii, asupra îmbunătăţirii memoriei, auzului, văzului, mirosului. Tratamentul îmbunătăţeşte sistemul nervos şi cel cardiovascular. Produsul este introdus în producţie industrială. Ambele mărci olografe sunt înregistrate în 154 de ţări.
La 1 martie 1974, a devenit membru titular al Academiei Române. A fost distinsă cu ”Merrito della Repubblica” (Italia), cu Ordinul ”Palmes Academiques” (1974), cu medalia Institutului de Ştiinţe Medicale din New Delhi (1981), cu medalia de aur a Universităţii ”Jan Komensky” din Praga (1980), cu medalia de aur a Societăţii de Gerontologie ”J.E. Purkyne” din Praga (1981), cu premiul şi medalia ”Leon Bernard” decernate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (1982), cu Premiul ”Marie Curie” al Academiei Mediceea din Italia (1984).
Ana Aslan a fost autoarea, singură sau în colaborare, a peste 300 de cărţi, studii, comunicări şi articole, apărute în ţară şi în străinătate. Numele Ana Aslan se află în toate enciclopediile lumii.
‘În istoria medicinei poate că niciun alt medic nu a fost atât de solicitat de miile de pacienţi şi interlocutori. De la capete încoronate, şefi de stat, lideri ai politicii mondiale, scriitori celebri, vedete ale scenei şi ale ecranului. A fost solicitată de mareşalul de Gaulle, Regele Arabiei Saudite, Regele Marocului, Indira Gandhi, preşedintele Mexicului, Miguel de la Madrid, generalul Franco, mareşalul Tito, Aristotel Onassis, Jacqueline Kennedy, Lillian Gish, Marlene Dietrich, Somerset Maugham, Pablo Neruda, Miguel Asturias, Salvador Dali, Charlie Chaplin, Claudia Cardinale, de ziarişti, confraţi şi, nu în ultimul rând, de pacientul obişnuit”, menţionează Theodora Bărbulescu.
România anilor ’70 devenise o ţară a turismului medical. Mii de pacienţi de pe toate continentele veneau la Institutul de Geriatrie din Bucureşti, condus de Ana Aslan, care era mereu arhiplin.
‘Ceea ce impresiona cel mai mult la această mare doamnă în halat alb era respectul medicului pentru bolnav. Este modul cel mai pertinent în care Ana Aslan demonstra dragostea şi respectul pentru profesiunea pe care o îmbrăţişa cu atâta dăruire. În faţa bolnavului nu era celebritatea mondială presată de nenumărate îndatoriri, solicitări şi proiecte. Timpul se oprea în loc în încercarea de a aduce alinare celui aflat în suferinţă’, spune Theodora Bărbulescu.
I s-a propus să rămână în străinătate şi să conducă laboratoare de cercetare în domeniul gerontologiei şi geriatriei, dar a refuzat, pentru că şi-a iubit ţara cu pasiune.
Theodora Bărbulescu, cercetător gradul II, dezvăluie cum a ajuns şefa de cabinet a Anei Aslan, alături de care a stat zi de zi, timp de 14 ani.
‘Eram cercetător în Institut şi doamna profesor rămăsese fără şefă de cabinet. M-a chemat şi m-a rugat dacă vreau să o ajut câteva luni şi am rămas lângă doamna profesor până la moartea dumneaei. Toată lumea o ştia cu exigenţele. Era foarte exigentă, era exigentă cu ţinuta colaboratorilor. Nu admitea abateri de la ţinuta corectă care trebuie să existe într-un loc de cercetare ştiinţifică şi într-o unitate spitalicească. Era perfecţionistă, uşor tiranică şi foarte bună la suflet. Ne era teamă de doamna profesor. Ne era teamă să nu greşim. (…) Niciodată nu ne făcea rău’, îşi aminteşte Theodora Bărbulescu.
Potrivit acesteia, viaţa şi opera Anei Aslan reprezintă ‘un act de raţiune şi credinţă lucidă’.
‘Personalitatea Anei Aslan era un amestec de inteligenţă lucidă, temeritate, perseverenţă, intuiţie, disciplină riguroasă, sensibilitate, dragoste de viaţă, romantism şi feminitate. Căuta adevărul cu obstinaţie. Pentru Ana Aslan asta era condiţia savantului şi a oricărui cercetător. Era exigentă cu colaboratorii, dar în primul rând era exigentă cu ea însăşi. A luptat să le transmită colaboratorilor săi această morală a cunoaşterii’, spune Theodora Bărbulescu.
Ea arată că profesoara ‘era o apariţie de o eleganţă discretă şi foarte rafinată’, o iubitoare de frumos în toate formele lui.
‘Era o persoană fermecătoare, era romantică şi feminină, foarte elegantă, de o mare politeţe, era o virtuoasă a politeţii. O iubitoare a muzicii romantice, în fiecare an mergea la Festivalul de la Bayreuth să asculte Wagner. Îi plăcea Dostoievski. ‘Memoriile lui Hadrian’, de Marguerite Yourcenar, era unul dintre volumele ei preferate. Îi plăcea frumuseţea şi perfecţiunea fizică, urmărea competiţiile de gimnastică. Am fost împreună şi am văzut la Cinema Patria ‘Anna Pavlova’, balerina. Îi plăcea să aibă musafiri, avea şi un bucătar pe măsură. Avea o casă foarte frumoasă cu mobilă de artă, lucruri delicate, covoare vechi, şi-a iubit-o extraordinar până în ultima clipă. Era o stăpână a casei perfecte. Iubea animalele. Nu suporta dezordinea, totul era impecabil’, mai afirmă fosta asistentă a profesoarei.
‘O femeie puternică, s-a luptat cu concurenţa şi cu ‘amabilitatea’ confraţilor. Ascundea o mare sensibilitate şi nevoie de afecţiune. Nu şi-a făcut o familie, pentru că n-ar fi putut face cariera pe care a făcut-o. Profesia nu i-a oferit răgazul să îşi întemeieze o familie. Nu a regret nimic, tocmai de aceea în filmul care a fost făcut despre Ana Aslan i-am rugat să pună ca fond muzical melodia ‘Non, Je ne regrette rien’ ‘, este caracterizarea făcută de Theodora Bărbulescu.
‘A debutat într-o lume medicală ostilă şi a sfârşit prin a marca o epocă în istoria gerontologiei şi a geriatriei’, afirmă Theodora Bărbulescu. A fost învingătoare într-o lume în care se considera că profesia de medic era potrivită doar bărbaţilor. ‘I-a îngenunchiat! A întâmpinat o opoziţie extraordinară la prima comunicare de la Academie, noroc că îl seconda pe Parhon, fără el nu ar fi înfiinţat nici Institutul’, precizează fosta asistentă a profesoarei.
Ana Aslan a înfiinţat pe lângă Institut, în 1952, şi un cămin de bătrâni, pe care l-a numit ‘Staţionarul de lungă durată’, unde erau găzduiţi şi trataţi gratuit bătrâni singuri, părăsiţi de familie, azvârliţi în stradă pe vremea regimului Ceauşescu. ‘Staţionarul’ a funcţionat timp de 26 de ani. Pe motiv că nu a perceput taxe de la aceşti pacienţi, pe care îi numea ‘copiii mei de suflet’, Ana Aslan a fost dată în judecată.
Colegiul Central de Partid, autoritatea care se ocupa de cercetarea abaterilor grave de la morală şi disciplină, i-a imputat profesoarei, în anul 1978, suma de 1,5 milioane lei, reprezentând contravaloarea şederii bătrânilor internaţi acolo de la înfiinţarea Institutului (1952). Nu au contat veniturile pe care Ana Aslan le adusese statului român prin descoperirea pe care o făcuse, respectiv 17 milioane de dolari pe an din exportul de Gerovital şi din tratamentele aplicate în Institut pacienţilor străini şi români, şi nici renumele României purtat peste tot în lume datorită acestui ‘tratament minune’.
Ana Aslan a fost purtată prin sălile Tribunalului cu acest proces timp de şapte ani, fiind achitată abia în decembrie 1987, cu cinci luni înainte de a muri. A dus pe picioare, în tăcere şi discreţie, timp de doi ani, o boală nemiloasă. A luptat cu stoicism până în ultima clipă a vieţii. A murit cu aceeaşi demnitate cu care a trăit. Nu a dorit să îi încerce pe cei din jur cu suferinţa sa. Chiar şi în ultima săptămână de viaţă, când a fost internată la Spitalul Elias, a chemat în fiecare zi coafeza să îi aranjeze părul. Nu admitea să apară în public fără o ţinută impecabilă.
‘În 1986 o boală nemiloasă îşi începe opera nefastă. Zi de zi, noi, cei care am avut privilegiul de a fi lângă ea, asistam la lupta sa tragică cu implacabilul. O luptă îndârjită, fără accente dramatice, dusă cu discreţie şi eroism. Perfect lucidă până în clipa morţii, cu o ţinută impecabilă, cu preţul a cine ştie câtă suferinţă, Ana Aslan şi-a dus până la capăt îndatoririle. După o săptămână de spitalizare, se stinge la Spitalul Elias, în seara de joi, 20 mai 1988. Era ziua Înălţării Domnului’, rememorează acele clipe fosta asistentă a profesoarei.
Şi-a dorit o slujbă cu preot şi să fie înmormântată în cavoul familiei Kalindero-Danielopolu. ‘I s-au refuzat ultimele dorinţe, de a fi îngropată în cavoul Kalindero-Danielopolu, unde deja erau mama şi fratele ei şi un unchi, şi dorinţa de a fi înmormântată cu preot. Ana Aslan era credincioasă. (…) Crucea de lemn a fost pusă de un anonim în mijlocul nopţii”, mai povesteşte Theodora Bărbulescu.
Ana Aslan a murit la vârsta de 91 de ani, iar pe crucea adusă în noapte de un necunoscut scria: ‘Ana Vasilichia Aslan, 1897-1988’. Ultimul gând i-a fost tot la Institut: ‘Mă gândesc la cei care vor veni după mine în acest institut. Aş dori să le las moştenire această pasiune care m-a animat de-a lungul existenţei. Aş dori să poată păstra amintirea strădaniei mele pentru a uşura străduinţă bătrânilor şi să le dărui puţină speranţă. Să ne iubim şi să preţuim bătrânii. Ei sunt parte a patrimoniului naţional’.
