O căsuţă tradiţională românească construită din chirpici, situată într-o curte plină de stupi din satul Bârlibaş, comuna Sânpetru de Câmpie, ascunde povestea tragică a unei familii cu patru copii, rămaşi orfani de mamă la o vârstă fragedă şi privaţi trei ani de prezenţa tatălui, condamnat la trei ani de închisoare după ce a oferit o pâine unui disident al comunismului.
‘Casa este foarte veche, probabil e construită de peste 100 de ani, aici a locuit bunicul meu, Zulca, pentru că în anii ocupaţiei ungare i s-a schimbat numele din Vasile în Vazsul şi de aici a rămas că noi suntem de-ai lui Zulca de la pădure. Moşu’, adică bunicul, pădurar fiind ca şi tatăl lui, Grigore a lui Istrate, zis şi Mengu, nu ne-a povestit niciodată nimic despre ce s-a întâmplat aici, a evitat poate să îşi aducă aminte de ororile prin care a trecut. Dar în momentele mai speciale, spre sfârşitul vieţii, spunea că nu vrea gard la mormânt, că lui i-au ajuns gratiile închisorii. Bunicul meu a fost un om foarte calm, foarte liniştit, nu a ieşit cu nimic în evidenţă, doar că în perioada comunistă cei care nu împărtăşeau anumite idei, chiar dacă nu se exprimau public, erau consideraţi antisistem. Bunicul, fiind pădurar, a ajutat pe toată lumea, inclusiv pe acei fugari sau dezertori care luptau împotriva sistemului. Aşa se face că pentru o pâine pe care a dat-o unui disident a fost luat în 1953, într-o duminică dimineaţă, de Rusalii, urcat într-o maşină neagră şi dus la Securitate’, ne-a povestit Mihai Naşca, acum profesor în Sânpetru de Câmpie.
Bunicul său a stat 3 ani în închisorile comuniste pentru acea ‘mare crimă împotriva societăţii’, ca duşman al orândurii sociale.
‘Când eram copil am auzit de multe ori povestea tatălui meu, cum a rămas orfan de mamă la vârsta de 2 ani (în 1943) şi cum tatăl lui, bunicul nostru, Zulca (Vasile) de la Bârlibaş, a fost închis la închisoare vreo trei ani (1952-1955). Povestea era oarecum mai puţin publică, am considerat că era un fapt ruşinos şi de aceea acest subiect nu s-a discutat niciodată liber în casă. Cuvântul închisoare a născut în mintea mea chiar un soi de ruşine, ştiam că închisoarea este închisoare, oricare ar fi fost motivul. Târziu am aflat ca bunicul, omenos din fire, a făcut o mare crimă împotriva societăţii, oferind o pâine unui disident anticomunist din Pădurea Ciosurilor. Cozi de topor au fost mereu, trădători de neam care au făcut să se întâmple asemenea atrocităţi. Acum am aflat şi cine e. Tot un pădurar din satul vecin, iscusit în a turna pe oricine. Moşul a fost preumblat de la Poarta Alba, Capu Midia, Baia Sprie, Oradea, Cluj, Jilava, având acasă 4 copii şi soţia decedată la doar 29 de ani. Trei ani de puşcărie… şi totul pentru o pâine! În acest timp, copiii i-au fost împrăştiaţi la toate casele, au fost crescuţi de mătuşi’, a spus Mihai Naşca.
Arestarea lui Zulca a făcut ca parte dintre copii să fie ‘daţi de suflet’, adică înfiaţi.
‘De sărbătorile Crăciunului sau după un pahar de jinars, Ticu (tatăl său, fiul lui Zulca – n.r.) îşi aducea mereu aminte de cum a rămas practic orfan, a fost dat de suflet mătuşii sale, Armalia, care, la scurt timp, l-a dat de sluga ‘pe un şurţ de prune’, la Goronu, un om fără copii, dar cu pământ mult, pe care l-a slujit cu credinţă mulţi ani, dormind doar în poiata vitelor’, a dezvăluit Mihai Naşca.
Profesorul ne-a relatat că nu doar bunicul din partea tatălui a făcut închisoare politică, ci şi cel din partea mamei, iar lor, ca şi copii, le era foarte ruşine.
‘Noi, copii fiind, ştiind că am avut doi bunici la închisoare, era o pată pe normalitatea lucrurilor de atunci. Noi nu am ştiut de ce bunicul era la închisoare, deşi ştiam că nu a furat şi nu a omorât pe nimeni, însă nici acasă nu se vorbea despre asta. Bunicul nu a povestit niciodată, poate uneori când insistam foarte mult, poate suferea încă foarte tare. Aşa că am încercat să aflu de ce bunicul meu a fost la închisoare, căutând documente. Aşa am aflat că l-a ajutat cu o bucată de pâine pe acel om – alţii ziceau că i-a dat acelui om o mierţă de porumb sau de grâu – că avea copii mulţi. Am intrat în posesia fişelor de penitenciar şi acolo scria că bunicul era de condiţie medie, ca şi avere, şi ar fi coalizat cu gărzile anticomuniste, iar de aici s-a declarat duşman al poporului. Când am pus mâna pe acele documente despre închisoare am ştiut că bunicul a fost un om bun – a fost mai important acest lucru decât să aflu pricina pentru care a fost închis. Când îmi analizez uneori înverşunarea cu care am încercat să îmi apăr neamul, îmi aduc aminte că am avut doi bunici condamnaţi la închisoare politică – Vasile Naşca şi Ioan Pogăcian – ca fiind ‘duşmani ai poporului’. Da, îmi spun că din mine nu avea cum să iasă un alt caracter, iar toate istorisirile de mai sus mă fac să mă simt şi mai mândru de ceea ce sunt’, afirmă Mihai Naşca.
Pentru a-i respecta dorinţa bătrânului Zulca, rudele l-au îngropat în livada de pe deal, acolo unde sub nişte straturi de flori îşi dorm somnul de veci şi bunica lui Mihai, un unchi şi bunicii tatălui său.
‘Aici vedem straturi de flori, dar de fapt sunt morminte. Înainte nu erau cimitire şi fiecare îşi îngropa morţii în curte, ai noştri sunt în livadă’, ne precizează interlocutorul.
Casa în curtea căreia sunt zeci de stupi de albine este făcută din chirpici sau vaioage, cum le spun sătenii, ‘străbunicile cărămizilor de astăzi’.
‘În satul acesta totul se făcea prin clacă, chiar şi casa aceasta. Totul se măsura cu aţa, se făcea un schelet de lemn şi se umplea cu vaioage. (…) Aici era o masă frumoasă, era o poiată, o şură, iar după Revoluţie aici au fost aduşi zeci de stupi cu albine, de aceea i se spune casa cu stupi. În casă au stat bunicii şi părinţii bunicilor, aşa o ştiu dintotdeauna, cu târnaţul din lut şi ziduri albastre. În capătul târnaţului era întotdeauna o straiţă în care Buna (bunica) punea întotdeauna palaneţele cu brânză. De câte ori veneam la Buna noastră, ea scotea întotdeauna de acolo palaneţele (plăcintele) şi ni le rupea. Buna era un fenomen – de câte ori veneam aici, o vedeam ieşind dintr-un lan de porumb cu o sarcină de buruieni în spate, pentru porci. Nu o găseai altundeva, doar o aşteptai să iasă dintr-un lan cu buruienile în spate”, îşi aminteşte profesorul Naşca.
Satul Bârlibaş ascunde numeroase poveşti, iar din arhive aflăm că, în anii 70-80, fiecare familie avea o poreclă sau o ‘ciufuleală’, cum spun localnicii, pentru a se identifica, având nume asemănătoare.
Spre exemplu, aflăm că Roşca Ioan a lui Roşcoie şi Toader a lui Chicinatu de pe Bârlibaş au reuşit să facă un recensământ al bârlibăşenilor cu porecle. Am aflat astfel poreclele tuturor locuitorilor din Bârlibaş, precum şi faptul că cel mai informat sătean era numit ‘Gazeta’, alţii având porecle precum: Gonzuţu, Ţâncu, Dugău, Găunu, Gobernea, Fâşcicara, Curea, Ţaţa, Motica, Tondanu, Hiba, Broscoiu, Dudula, Hulpea, Puricele, Şorocu, Şunea, Doia, Rădoaie, Şoricele, Chicinatu, Petroi, Porumboiu, Piţula, Livădaru, Bologea, Benchi, Primaru’ Turzii, Pupurelu, Cârmoaja, Puica, Uănucu lui Orfanu, Iepurele, Crăciunu, Ursu, Pasărea.
