Cine străbate drumurile Vrancei, puţin după Râmnicu Sărat şi înainte de Focşani, între viile de la Dragosloveni, descoperă Muzeul Memorial ‘Alexandru Vlahuţă’, scriitorul care i-a învăţat pe ţăranii din localitate să stropească viile, dar i-a ajutat şi la construcţia şcolii.
Construită la începutul anilor 1900 şi devastată în mai multe rânduri, casa stă mărturie peste veac a ultimilor ani din viaţă, mulţi petrecuţi aici de autorul ‘României Pitoreşti’.
Alexandru Vlahuţă poposeşte pe plaiurile vrâncene în 1905, în urma căsătoriei cu Ruxandra Gâlcă, fiica unui proprietar din Dragosloveni şi sora prefectului de Râmnicu Sărat de la acea vreme, care primeşte zestre de la părinţi casa cu pridvor şi 24 de pogoane de vie. Casa, amplasată în mijlocul podgoriei, va deveni în anii următori loc de retragere şi odihnă pentru poet, dar şi loc de întâlnire cu prietenii din elita culturală românească de la acea vreme.
‘Marele nostru istoric, Nicolae Iorga, spunea că fiecare loc de pe pământ are o istorie şi o poveste. Şi acest loc are o poveste. În 1905, poetul s-a recăsătorit pentru a treia oară, aici, în Dragosloveni, cu doamna Ruxandra Gâlcă, care a primit zestre de la părinţi casa cu cerdac amplasată în mijlocul podgoriei şi 24 de pogoane de vie, despre care poetul spunea mai mereu, în glumă, că ar fi fost circa 3.000 de pogoane. Astfel, casa de la Dragosloveni a devenit pentru poet loc de retragere şi de odihnă, din 1905, până în 1919. În această casă îşi găsise multă linişte. Spunea el – ‘liniştea de care avea atât de multă nevoie’. Numai că, în toamna lui 1916, liniştea acestei case a fost tulburată de invazia trupelor germane, iar poetul a trebuit să se refugieze, să se retragă în locurile natale, în zona Bârladului. A plecat din această casă într-un car de bejenie, în care a încărcat toate tablourile pe care le avea de la Grigorescu, pentru că această casă a adăpostit o valoroasă colecţie primită de la prietenul şi cuscrul lui, pictorul Nicolae Grigorescu’, povesteşte Valentina Porumb, conservator al Muzeului Memorial ‘Alexandru Vlahuţă’ de mai bine de 35 de ani.
Casa a fost devastată de săteni în timpul Răscoalei de la 1907, dar Vlahuţă nu are niciun resentiment faţă de aceştia, ba chiar scrie poezia ‘1907’, un adevărat manifest antidinastic. În acelaşi an, acesta începe repararea casei, căreia îi va adăuga un al doilea corp, un cerdac cu balcon, după planurile arhitectului Alexandru Clavel, prieten al poetului. Aici îşi instalează Vlahuţă biroul şi biblioteca, creând un loc propice pentru a scrie, în mijlocul tablourilor lui Nicolae Grigorescu, care decorau pereţii, ca într-o expoziţie. De altfel, aici va scrie Vlahuţă şi o monografie dedicată prietenului său, Nicolae Grigorescu, care a apărut în 1910.
Mulţi oameni de seamă au trecut pragul casei lui Alexandru Vlahuţă şi a doamnei Ruxandra, care se bucurau ‘ca doi copii când îşi aşteptau oaspeţii’.
‘La etajul casei există aşa-numita cameră a prietenilor, pentru că moşia de la Dragosloveni a fost loc de întâlnire pentru mulţi scriitori şi artişti contemporani ai poetului. Au trecut pe aici Ion Luca Caragiale, pentru care soţii Vlahuţă aveau un adevărat cult, Brătescu Voineşti, Delavrancea, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Gala Galaction, Vasile Voiculescu, pe care Vlahuţă l-a întâlnit în 1916, într-un spital la Bârlad, şi căruia i-a fost mentor, şi, nu în ultimul rând, Nicolae Grigorescu. Prietenii poetului veneau foarte des la Dragosloveni, iar poetul se bucură, împreună cu doamna Ruxandra, ca doi copii când îşi aşteptau oaspeţii, aici, în casă dumnealor, pe care îi luau de la gara din Gugeşti cu docarul’, ne spune Valentina Porumb.
Despre Caragiale, cel care a vizitat foarte des casa de la Dragosloveni, Vlahuţă scrie în ‘Amintiri despre Caragiale’ că este ‘unul dintre puţinii oameni cu care aş vrea să mă întâlnesc şi pe lumea cealaltă. C-un asemenea tovarăş m-aş bizui să-nfrunt şi urâtul eternităţii’. Mărturie a preţuirii de care se bucura Caragiale în casa soţilor Vlahuţă stă şi povestea lui Victor Eftimiu în ‘Amintiri despre Caragiale’, legată de ‘masa lui Caragiale’: ‘În casa lui Vlahuţă domnea cultul lui Caragiale. Cea mai mică dorinţă a maestrului era îndeplinită cu graba aceea discretă cu care împlinim gândurile fiinţelor scumpe. Vestea sosirii sale înveseli toată lumea şi odaia în care era găzduit cel mai ales dintre oaspeţi strălucea. Odată Caragiale se hotărăsc să îşi reînceapă scrisul. El încunoştinţă pe Vlahuţă, rugându-l să-i cumpere o masă mică de brad. (…) Caragiale sosi din Berlin şi se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri şi călimara se răsturnă, pătând scândura netedă şi albă. Atunci maestrul se sculă repede şi n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: ‘Toate meseriile necurate lasă pete’ şi s-a iscălit. De atunci, ‘masa lui Caragiale’ a rămas celebră. Toţi oamenii de seamă care au fost ospătaţi mai târziu în casa lui Vlahuţă au lăsat câte ceva pe masa aceasta; unii scriitori câteva rânduri, alţii numai iscălitură, pictorii o schiţă, Şt. O. Iosif a scris ‘Şi soarele are pete şi cu toate acestea e tot soare’. Goga a lăsat o gândire: ‘Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt picăturile de sânge pe câmpul unei lupte’. Sunt o mulţime de însemnări pe masă aceasta. Bunul prieten a lui Caragiale, poetul Vlahuţă, o păstrează cu sfinţenie sub un clopot de cleştar. Masa aceea va rămâne ca o amintire scumpă a marelui dispărut’.
‘Masa lui Caragiale’ se pare că ar fi fost distrusă în 1916, de trupele germane, dar astăzi în muzeu există o copie a originalului, pe care au fost reproduse, pe cât posibil, pata de cerneală a lui Caragiale şi semnăturile prietenilor lui Vlahuţă. De asemenea, în camera de lucru se află şi o copie a scrisorii lui Caragiale către Vlahuţă, prin care acesta îşi anunţa vizita şi ruga gazdele să îi facă rost de o masă de scris.
Scriitorul a trăit la Dragosloveni momente de linişte şi foarte multe dintre creaţiile sale au fost scrise aici. Plănuia să se retragă aici, aşa cum a scris în mai multe rânduri prietenilor, dar venirea Primului Război Mondial i-a zădărnicit planurile. S-a retras din faţa trupelor germane încărcând într-un car, care se păstrează şi astăzi la muzeu în varianta originală, zecile de tablouri ale lui Grigorescu şi numeroase obiecte de artă, reuşind să salveze astfel o adevărată istorie.
S-a reîntors la Dragosloveni în 1918, dar, bolnav fiind, a murit un an mai târziu, iar soţia, care i-a păstrat o pioasă amintire, a transformat casa într-o şcoală de fete şi loc de întâlnire pentru scriitorii vremii.
‘Întors în această casă în 1918, a găsit-o devastată. Multe obiecte s-au distrus, iar poetul era tare bolnav şi un an mai târziu s-a stins din viaţă şi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, în ciuda dorinţei sale de a fi înmormântat în cimitirul de la Dragosloveni. După moartea sa, doamna Vlahuţă a rămas aici, în această casă, şi a înfiinţat, în 1926, un aşezământ de cultură în memoria soţului, de fapt o şcoală pentru fetele din zonă şi loc de întâlnire pentru scriitori. Iar fetele care veneau aici învăţau o meserie şi erau pregătite pentru viaţă. Ani la rând în această casă s-au desfăşurat ediţiile salonului literar, ca un act meritoriu de cultură în memoria poetului Alexandru Vlahuţă. Din 1958, s-a deschis această casă publicului vizitator ca şi muzeu memorial’, afirmă Valentina Porumb.
Preluată de comunişti după Al Doilea Război Mondial, casa va fi renovată cu sprijinul autorităţilor vremii şi transformată în Muzeu memorial.
‘Primul care s-a preocupat de acest proiect, încă din anul 1957, a fost directorul general Marin Mihalache de la Muzeul Regiunii Galaţi, care a transmis către Comitetul Executiv al Sfatului Popular Regional Galaţi, chiar în atenţia tovarăşului presedinte, următoarele: ‘În comuna Suvorov, satul Dragosloveni, raionul Focşani, se găseşte casa în care a trăit şi creat, în ultima perioadă a vieţii, scriitorul Alexandru Vlahuţă. Din constatările noastre, făcute la faţa locului, reiese că această clădire nu s-a bucurat până în prezent de grija organelor locale. Este prost întreţinută, cu uşile, ferestrele şi gardul în mare parte distruse, murdară în interior. Pentru remedierea celor constatate s-au stabilit măsuri de reparare a clădirii şi a împrejmuirilor pe baza celor 10.000 de lei prevăzuţi în bugetul Secţiunii culturale raionale Focşani şi contribuţia benevolă a locuitorilor din comună. Executarea lucrărilor se face sub directa conducere şi îndrumare a Sfatului Popular Comunal, căruia îi aparţine clădirea. Întrucât se apropie centenarul naşterii scriitorului, este necesar ca Sfatul Popular Regional, prin secţiunea culturală, să asigure fondurile necesare organizării Muzeului Memorial ‘Alexandru Vlahuţă’. (…) Organizarea muzeului e necesar să se facă în acest an, urmând ca în anul viitor să fie organizată sărbătoarea centenarului Vlahuţă. Cu organizarea muzeului suntem de părere să se ocupe Muzeul raional de istorie din Focşani. Vă rugăm a studia cele de mai sus şi a ne comunica măsurile luate’ ‘, spune Florin Dîrdală, cercetător la Arhivele Judeţene Vrancea.
Răspunsul autorităţilor nu a întârziat, astfel că, la 28 septembrie 1958, la câteva zile de la centenarul naşterii scriitorului, în casa în care acesta şi-a petrecut ultimii ani din viaţă s-a deschis Muzeul Memorial ‘Alexandru Vlahuţă’, fiind alocaţi bani atât pentru refacerea casei, cât şi pentru achiziţionarea unor piese muzeistice.
Împrejmuită încă de vii şi de o livadă de vişini, cireşi şi pruni, la umbra unor stejari seculari, casa îşi întâmpină astăzi oaspeţii cochetă, cu o arhitectură parcă nespecifică locurilor, pentru că foarte puţine case din localitate mai păstrează amprenta timpurilor în care au fost ridicate.
Fiecare cameră a muzeului are o destinaţie anume. Una dintre ele este camera de documentare, unde găsim fotografii şi imagini cu familia şi prietenii scriitorului, câteva dintre cărţile pe care ni le-a lăsat, în special vestita lucrare ‘România Pitorească’, care, la vremea aceea, era considerată un Atlas Geografic în formă literară. Tot în această cameră se găsesc şi câteva obiecte personale, inclusiv o scrisoare a lui Vlahuţă cu sfaturi către fiica sa, Margareta: ‘Ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi ‘Uitaţi-vă la mine!’. Dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: ‘Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti’. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată’.
O altă cameră adăposteşte mobilier original şi obiecte care au aparţinut familiei Vlahuţă, inclusiv măsuţa unde toţi membrii familiei se aşezau, pentru ca în odaia alăturată să găsim piese de etnografie, un război de ţesut şi câteva obiecte lucrate de fetele care au învăţat aici între 1926 şi 1948. Din dormitorul scriitorului, locul tihnei şi al regăsirii de sine cu piese de mobilier foarte vechi, se ajunge într-o cămăruţă unde acesta îşi aduna gândurile, loc de rugăciune, cu icoane de la 1880 şi o carte de rugăciuni la fel de veche.
Locuitorii din zonă sunt mândri că pe aici au trecut mari personalităţi ale literaturii română şi nu numai. Vlahuţă a fost foarte apreciat de oamenii din sat, care îl vedeau ca pe un om modest, cu o etică vestimentară aparte, un model pentru aceste locuri. Pe localnici i-a învăţat să stropească viile, iar tradiţia spune că i-a ajutat să ridice şcoala din localitate, care se mai păstrează şi astăzi, şi tot prin sârguinţa lui s-a construit şoseaua care leagă satul de Gara Gugeşti, acolo unde Vlahuţă îşi întâmpina prietenii care veneau cu trenul.
Casa poartă astăzi amprenta timpurilor în care a fost ridicată, a proprietarilor de renume care au locuit aici şi a celor care i-au trecut pragul. În ultimii ani, muzeul a fost parte a unor proiecte educaţionale cu şcolile din judeţ, dar şi din Bucureşti şi din ţară. A fost inclus într-un tur ciclist organizat de Noaptea Muzeelor, precum şi într-un tur virtual 3D în cadrul proiectului ‘Muzee de la sat’ şi îşi aşteaptă vizitatorii, fizic sau online, să redescopere parte din viaţa celui care ne-a lăsat, poate, cea mai frumoasă declaraţie despre România: ‘Într-o ţară aşa de frumoasă, cu un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: ‘Sunt român!”.
Grăbiţi-vă însă! Muzeul Memorial ‘Alexandru Vlahuţă’ va intra curând într-un amplu proiect de restaurare şi consolidare, motiv pentru care va fi închis pentru o vreme.
