Curtea Constituţională a României consideră că sintagma ‘împrejurări care privesc existenţa infracţiunii’ din Codul de procedură penală oferă organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, determinând prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii.
Pe 17 februarie, CCR a admis două sesizări invocate în dosare aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti şi al Curţii de Apel Galaţi, constatând că este neconstituţională sintagma ‘cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii’ din cuprinsul dispoziţiilor articolului 52 alineatul (3) din Codul de procedură penală.
Judecătorii constituţionali notează în motivare că legea nu cuprinde o definiţie a noţiunii de ‘împrejurări care privesc existenţa infracţiunii’ şi nici criterii care să permită distincţia între împrejurările care privesc existenţa infracţiunii şi restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale.
‘Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziţiei procesual penale analizate. Astfel, în funcţie de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin.(3) din Codul de procedură penală, expresia anterior menţionată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii’, se precizează în document.
Pentru aceste motive, spune instanţa constituţională, norma procesual penală analizată determină prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii, substanţial diferite, în privinţa recunoaşterii autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în faţa organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale.
‘Aceste soluţii variază de la aplicarea directă de către instanţele penale a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituţie – rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţelor internaţionale – până la soluţia procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanţa penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict’, se menţionează în motivare.
Însă, arată CCR, această din urmă soluţie presupune, per se, încălcarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, ‘cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice’.
‘În acest sens, având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, exigenţe însuşite de instanţa de contencios constituţional în
jurisprudenţa sa, Curtea reţine că sintagma ‘cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii’ din cuprinsul dispoziţiilor art.52 alin.(3) din Codul de procedură penală dă posibilitatea instanţei penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe şi, astfel, să se transforme într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii. Pe această cale, instanţa penală poate pronunţa soluţii opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorităţii de lucru judecat, care constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie’, explică judecătorii.
Curtea Constituţională a constatat că sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, sfera incidenţei acesteia neputând fi determinată, în mod corect şi uniform, de către instanţele de judecată, cu prilejul soluţionării cauzelor penale, şi, cu atât mai puţin, de ceilalţi destinatari ai legii, chiar şi în condiţiile în care aceştia ar beneficia de consultanţă de specialitate.
