Tradiţia spune că atunci când ultimul strămoş dac a plecat în veşnicie, şi-a pus într-o ladă de zestre cuşma, obielele şi cămeaşa dintr-o singură bucată, purtată peste cioarici, brâul din piele şi şuba sură de iarnă, iar femeia sa şi-a aşezat alături cămaşa cu mâneci încreţite şi fusta.
Urmaşii, locuitori ai ţinuturilor noastre au găsit odoarele şi pentru că erau tare frumoase, şi-au făcut altele noi aidoma cu cele din lada de zestre şi nu s-au mai despărţit de ele nici la muncile agricole, nici în somnul de noapte, nici la horele din vetrele satelor, în vreme de pace ori de restrişte. Şi aşa, portul popular s-a împletit în ceasurile de răgaz cu voia bună, cu jocurile tradiţionale, iar femeile au căutat întotdeauna să fie frumoase, să aducă noutăţi în veşmintele lor, în vreme ce băieţii şi bărbaţii căutau paşi noi de joc, alături de muzicanţii pe ale căror ritmuri trebuiau să ştie cum se rotesc ei şi fetele.
Maestrul Nicolae Stănescu, coregraf la Centrul Judeţean de Artă şi Cultură (CJAC) Timiş şi ‘ctitor’ al Ansamblului folcloric Banatul, a mărturisit, pentru AGERPRES, că nu sunt deloc uşoare rotirile picioarelor în aer sau încrucişările, ardeleana de doi, brâurile ori horele, cu trecerea fetelor pe sub mână, iar fetele şi femeile poartă întotdeauna iile potrivite cu jocul, cu principalele etape ale vieţii ori cu ciclurile agrare.
‘Întotdeauna, jocul popular şi portul tradiţional bănăţean au fost nedespărţite. Jocurile noastre populare specifice Banatului de munte sunt ardeleana de doi, ardeleana de la rugi, ardeleana măzărica, bătuta, brâul bătrân, iar hora încheia jocul. Costumul popular la băieţi şi la fete era folosit ca bucurie de a purta noutate la sărbători mari, la rugă, la Paşti, la Rusalii şi avea două caractere, costumul de vară şi de iarnă şi este legat de jocurile care fac parte din perimetrul zonei. În Valea Bistrei, de exemplu, jocurile care primează la hora satului sau jocul duminical sunt jocul de doi, ardeleana de doi sau hora, care prevestea finalul întâlnirii de la hora satului. Brâiele de băieţi erau jucate doar atunci când erau cei care tocmeau muzica şi se adunau fetele sau familiile, iar ca să nu stea, jucau diferite brâie, iedera, cosovaica, altele. Costumul pentru fată, până la măritiş, era de culoare deschisă, cu roşu şi pieptănătura era cu codiţe, iar la capăt erau prinse cu fundiţe. Ele veneau cu noutatea la sărbători, şi spuneau că ‘cineva le-a scris vârstele pentru costum’, adică desena anumite forme geometrice şi florale, frunze. În costumele femeilor măritate predominau nuanţele de ruginiu, arămiu – roşcat, vânăt (albastru), albul sau negru. Ca accesorii – fetele aveau ciupagul, poale, brâu, catrinţă sau opreg, opinci şi obiale roşii vara sau albe iarna. După nuntă, femeile purtau pe cap batic de mătase, vara, şi de lână, iarna şi aveau ia cusută. Chiar şi nevestelor le plăcea să vină cu noutăţi de cromatică a costumului, forme geometrice sau florale, aveau ia în clini, cu cipcă (dantelă) la mâneci şi la gât, poale, catrinţă lată şi opreg la spate, brâu şi ilic, iar iarna purtau şubă. Portul popular, este posibil să fi venit de la daci: căciula, cuşma, obiala, cămaşa dintr-o bucată peste pantaloni – cioarici iarna sau nădragi vara – din lână fină. Portul acesta este mai vizibil la bărbaţi’, a detaliat Nicolae Stănescu.
Maestrul coregraf spune că, pe parcurs, la jocuri a apărut o influenţă, brâul bătrân, un fel de horă în care alternau o fată şi un băiat. Erau jocuri diferite pentru tineri şi bătrâni şi era o ruşine pentru tineri să nu ştie jocul tradiţional, astfel că înşişi părinţii se îngrijeau să-i înveţe.
‘Cei care nu ştiau bine jocul se aşezau în mijlocul mulţimii, să nu fie văzuţi. Cei în vârstă veneau cu scăunelul de acasă şi priveau şi se ţesea frumuseţea povestirii: uite ce frumos joacă! Era un fel de teatru benefic al vocii satului. După ce părinţii nu s-au mai implicat în învăţarea de către copii a jocurilor populare, prin anii ’60, unii dascăli au avut pasiune pentru dans, tradiţiile şi întâmplările din viaţa satului. Astfel, a apărut o formă de oameni care insistau, împreună cu preotul satului, pentru că toate evenimentele tradiţionale sunt legate de ce se întâmplă în biserică. În fiecare sat era un fel de instructor neautorizat, dar care se pricepea şi îi învăţa pe tineri. Anii au trecut, şcolile au devenit o formă tot mai puternică de influenţă asupra tinerilor să înveţe jocurile populare, pentru că s-au creat anumite concursuri. Şi fiecare comună, sat, căuta să aibă o formaţie de dansuri. În special în Banat era nelipsit căluşarul bănăţean, jucat doar de băieţi, la Paşti, înaintea bisericii şi la deschiderea rugii satului sau la Festivalul căluşarului bănăţean, în diferite localităţi. Mai avem în Banat jocuri tradiţionale care fac parte din ciclul agrar, cum sunt Paparudele, o formă de chemare a ploii. Şi chiar se vedeau rezultatele a doua zi, pentru că veneau norul cu ploaie. Erau copii de până la 10 ani îmbrăcaţi în crenguţe de tei ori salcă şi porneau pe uliţele satului şi era dominat de fete. Oamenii aruncau pe ei cu cănuţe de apă’, a adăugat maestrul coregraf.
Ansamblul Banatul, la care soţii Brînduşa şi Nicolae Stănescu activează încă de la înfiinţare, în 1970, este unul profesionist şi s-a format din Doina Banatul din Caraş Severin şi Ansamblul Sârb. A fost întotdeauna cel mai bun şi a cucerit de fiecare dată primul loc pe podium, în ţară şi străinătate. Dar pentru performanţă se cere muncă zilnică.
‘Eu şi soţia mea, Brânduşa, suntem din prima zi de activitate şi au trecut aproape 55 de ani de când suntem aici. Înainte de 1990, erau vreo 12 ansambluri profesioniste care concurau şi Ansamblul Banatul ocupa întotdeauna locul I. Pentru că avea întotdeauna partea de melodie şi de coregrafie cu cel mai ridicat grad de dificultate, zona etnografică a Banatului a avut întotdeauna partea melodică şi de coregrafie cu grad foarte mare de dificultate şi specialiştii apreciază foarte mult acest lucru. Până la scenă este satul; pe scenă este tot satul, dar într-o formă artistic profesionistă, care nu se îndepărtează de tradiţional. Noi muncim câte patru ore pe zi, iar acasă, alte patru ore se pune mâna pe o carte şi se informează. Avem la sediu ora de pregătire fizică, studiul clasic, vocabularul clasic al dansului pe care dansatorii trebuie să-l stăpânească. Apoi, pe stagiune avem pe partea de coregrafie noutăţile care trebuie să apară şi se axează pe suite pe zona de câmpie sau de munte. Este obligatoriu ca repertoriul ansamblului să fie foarte bogat în ceea ce priveşte zona etnofolclorică, dar nu neglijăm nici partea etnofolclorică a altor zone, pentru că noi reprezentăm România în străinătate’, a precizat maestrul Stănescu.
De 10 ani, Ansamblul Banatul are peste 24 de momente coregrafice bănăţene şi din cele mai mari zone etnofolclorice ale ţării. Maestrul coregraf spune că nu se poate vorbi despre ‘cel mai valoros premiu al Ansamblului’, întrucât nu prea există festivaluri pentru profesionişti, în străinătate, cu astfel de premii. În anii ’70, în ţara noastră era concursul ‘Cântarea României’, la care Ansamblul Banatul a luat de fiecare dată locul I.
‘În 1972-1973, timp de două luni am fost într-un turneu, un lot restrâns cu 25 de oameni, cu dirijorul Gelu Stan şi coregraful Miroslav Tatarici. Turneul a cuprins Asia, partea siberiană a Rusiei, Mongolia, Republica Democrată Coreeană, China. A fost un succes. Am plecat cu un anumit program pe care trebuia să-l prezentăm acolo. Am făcut un efort să schimbăm costumele la fiecare dans. În 1974 am fost în Cuba, Italia, Republica Democrată Germania şi în tot blocul socialist. Nu a rămas niciodată niciun coleg dincolo. Nimeni nu s-a pierdut de grup’, îşi aminteşte coregraful CJAC Timiş.
Ansamblul are cea mai scăzută medie de vârstă din ţară la instituţiile profesioniste, sub 25 de ani. Sunt şi cinci dansatori balerini cu studii superioare terminate, inclusiv studii de master la Bucureşti, la Târgu Mureş şi în Republica Moldova, la Academia de Arte.
‘Majoritatea dintre ei au formaţii de amatori. Noi, cei care apunem, ducem lipsă de tineri care să ducă mai departe jocul tradiţional. Sunt puţini în zona Banatului’, a încheiat maestrul Nicolae Stănescu.
