Un tânăr din Deva care nu-şi poate folosi mâinile şi picioarele a terminat Facultatea de Drept din Sibiu şi a primit nota 10 la examenul de licenţă, el plănuind acum să-şi continue studiile cu un program de master.
Potrivit Direcţiei de Asistenţă Socială (DAS) Deva, Carol are 23 de ani şi este una dintre cele 800 de persoane cu dizabilităţi aflate în evidenţa instituţiei menţionate.
‘Vorbeşte fluent două limbi străine şi a fost cel mai bun din clasă la limba română. De două săptămâni, a absolvit Facultatea de Drept din Sibiu. Şi-a luat licenţa cu nota 10, iar acum se gândeşte la master. Numele lui este cel mai lung cuvânt pe care l-a scris vreodată şi fără ajutorul cuiva, n-ar putea merge decât de-a buşilea’, se arată într-un comunicat al DAS Deva, publicat marţi pe pagina oficială a Primăriei Deva.
Povestea lui Carol este una despre ambiţie, sacrificiu şi demnitate, a unui tânăr care nu s-a dat bătut în faţa unui diagnostic. Un om care ne dă tuturor o lecţie despre puterea de-a lupta, când nimeni nu-ţi dă nicio şansă.
Carol a venit pe lume mai repede ca alţi copii, iar medicii le-au spus părinţilor să se pregătească pentru ‘ce-i mai rău’.
‘Cinci ani, n-am fost înregistrat ca persoană cu dizabilităţi. Părinţii mei au refuzat categoric, sperând să fiu doar un copil care se dezvoltă mai greu’, povesteşte tânărul.
Pentru el, surprizele au venit odată cu grădiniţa, când a fost silit să-nfrunte realitatea. ‘Toţi copiii puteau alerga, iar eu – nu. Atunci am văzut diferenţa. Mai ales când colegii au început să mă evite, iar unii fugeau de-a dreptul, după ce li s-a spus acasă că aş putea fi contagios. N-a fost uşor să înţeleg ce se petrece în jurul meu. Dar cu timpul, m-am obişnuit. Când trăieşti într-o lume care arată altfel decât tine, înveţi să ignori răutăţile’, spune Carol, citat de DAS Deva.
Partea bună este că, la grădiniţă, a învăţat să mănânce singur. ‘Chiar dacă nu-mi puteam controla mâinile, n-am avut de ales. Educatoarea mi-a spus franc: Ori mănânci singur, ori mori de foame!’.
Carol a învăţat la Colegiul Naţional Decebal din Deva, la clasele cu predare în limba germană maternă şi spune că n-a avut o viaţă diferită de cea a colegilor lui. Şi-a făcut prieteni, a călătorit, a fost la petreceri, şi-a sărbătorit majoratul. Toate acestea, alături de exerciţiile de recuperare pe care le făcea zilnic.
Apoi a mers la facultate, unde, în primul an de studiu, nimeni nu credea că va ajunge mai departe.
‘Cei mai mulţi dintre colegi interacţionau pentru prima dată cu o persoană cu dizabilităţi. La fel şi profesorii. Erau surprinşi că răspundeam la seminarii sau că-mi alegeam anumite cursuri opţionale. Până într-o zi, când profesorul de Retorică ne-a propus să susţinem un discurs. M-am oferit eu. Le-am vorbit colegilor despre persoanele cu dizabilităţi şi despre curajul de a accepta ceea ce nu poţi schimba. Am vorbit despre puterea de-a ne respecta şi de-a ne iubi aşa cum suntem. La final, toată clasa plângea – inclusiv profesorul’, povesteşte Carol.
Tânărul este convins că lumea ar arăta altfel dacă ne-am deschide minţile şi-am învăţa să construim punţi în locul barierelor pe care le ridicăm între noi.
De două săptămâni, a absolvit Facultatea de Drept. Şi-a luat licenţa cu nota 10. Pentru că nu poate ţine pixul între degete, i-a fost imposibil să susţină vreun examen scris. ‘A fost unul dintre motivele pentru care mergeam la şcoală cu mama. Pot învăţa orice, dar nu pot să scriu. Unii profesori au fost de acord să susţin examenele oral. Alţii, nu. Atunci, mă aşezam cu mama în ultima bancă – să-i pot dicta ce învăţasem, iar ea să scrie’, rememorează Carol.
Din pricina bolii, tânărul s-a maturizat înaintea altora. A citit mult, se exprimă corect şi-şi alege cu grijă fiecare cuvânt. Vorbeşte deschis inclusiv despre boala lui: o afectare a nervilor care transmit semnale dinspre creier spre coloana vertebrală şi spre muşchii mâinilor şi picioarelor. Povesteşte şi despre anii în care şi-a împărţit vacanţele între clinici de recuperare şi intervenţii chirurgicale.
‘Din păcate, corpul meu nu s-a împrietenit cu tratamentele. Dar mi-am propus să continui exerciţiile de recuperare. Vreau să fac tot ce pot ca să mă desprind de părinţi. De 23 de ani, n-am făcut un pas fără ei. La urma urmei, toţi avem dreptul la o viaţă normală – şi eu, şi ei. Le sunt recunoscător că m-au susţinut în fiecare zi – la propriu şi la figurat. Poate că de-asta am şi ales să fac o facultate de Drept. Ca să dau o şansă şi altor copii sau tineri cu dizabilităţi, ai căror părinţi nu-i pot ajuta, să lupte pentru drepturile lor sau – şi mai grav – îi abandonează’, mai spune Carol, neclintit în voinţa de a-şi depăşi limitele.
