„În România, un altfel de terorism însîngerează de trei decenii istoria. Unul tăcut, fără gloanțe, nespectaculos, fără șanse să ajungă în topul știrilor”, spune istoricul Marius Oprea

„În Federația Rusă, o dictatură în care Biserica sprijină războiul, a început un Jihad islamic: un atac terorist însîngerează Moscova și clatină serios prestigiul lui Putin, proaspătul ales cu optzecișișapte de procente. În România, un altfel de terorism însîngerează de trei decenii istoria. Unul tăcut, fără gloanțe, nespectaculos, fără șanse să ajungă în topul știrilor. Pentru că e vorba de morți și despre memorie”, scrie, în Cotidianul, istoricul Marius Oprea.

„Poporul român a rămas deja fără o parte a memoriei sale: cea a crimelor comunismului. Avem, e drept, instituții – Instititutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. La crearea ambelor am fost implicat direct. De la Institut, pe care l-am condus din 2005, am fost dat afară de două ori: la cererea lui Băsescu în 2010 și la cererea lui Iohannis în 2020, cînd și-a instalat primul ”guvern al său”. Ambii premieri (Boc și Orban) mi-au mărturisit ulterior, fiind cu ei prieten din tinerețe, că au trebuit, fără plăcere, să execute aceste ordine. La CNSAS, cînd am reușit, alături de Ticu Dumitrescu să finalizăm și să promovăm legea la Parlament în 1999, n-am ajuns în primul ei colegiu, din cauza unui ”joc de putere” manevrat discret de Securitatea infiltrată în PNȚCD, soldată cu excluderea ”părintelui legii” din partid și a mea de pe orice listă. Așa s-au petrecut lucrurile, de atunci încoace: inclusiv după ce am salvat, la propriu, instituția – prin promovarea Ordonanței de urgență care a împiedicat, în timpul guvernului Tăriceanu (eram consilier pe probleme de securitate națională al premierului), închiderea ei la propriu – prin punerea în executare a unei decizii a Curții Constituționale care anulase legea în baza căreia CNSAS funcționa. Pur și simplu, am re-creat-o, în cîteva zile. Dar porțile ei îmi sunt în continuare închise, pînă în ziua de azi. Singura calitate în care pot intra acolo e cea de cercetător acreditat și orice candidatură a mea pentru a face parte din Colegiu a fost întodeauna obturată, pe orice căi.

Așa se întîmplă și acum, cînd s-au făcut ”listele comune” ale Coaliției pentru Colegiu, care mîine vor fi ”validate” în Comisia juridică și mai apoi votate în plen. Mai întîi, mi se reproșase, din toate părțile, că am acceptat candidatura susținută de AUR, la o precedentă vacantare a unui post. A fost preferată doamna Sulfina Barbu, și nu eu. Eu sunt, din 2002, doctor în istoria Securității. Am fost pus la zid din toate părțile și, ascultător, am renunțat de astă dată la susținerea AUR, încercînd să o obțin pe cea a ”Coaliției”. Ca întodeauna, mi s-au dat speranțe pînă în ultima clipă, cînd mi s-au transmis ”regretele”, însoțite de toate pretextele posibile.

Mă întreb, de ce nu trebuie să mă apropii de instituții care se ocupă de ”investigarea” comunismului și a Securității, unde nu pot lucra nici ca simplu angajat, deși (practic) le-am creat, și asta tocmai sub guvernări ”de dreapta” sau, mă rog, din care ”dreapta” face parte, ca acum. Și de ce numai ”extremiștii” de la AUR, care, zice-se ”au legături cu Securitatea” m-au susținut de fapt pentru un loc în Colegiu. Răspunsul, la prima vedere, ar fi că lucrurile stau invers și Securitatea ar trebui căutată tocmai altundeva. Dar cred că de fapt lucrurile sînt mai nuanțate și situația e mult mai ”personalizată”, adică e vorba aici, fără falsă modestie, mai mult de mine – decît de partide și de inflitrarea lor de către securiști. Cred că e vorba de faptul că dintodeauna am spus că ”programul” și proiectul meu cu privire la CNSAS este să readuc instituția la esența ei, enunțată și în titlu: DECONSPIRAREA SECURITĂȚII și nu cu precădere a informatorilor ei, cu atît mai mulți și cu mai mare circ, cu cît numele lor sînt de mai mare rezonanță. Securiștii au fost și sînt cvasinecunoscuți și de aceea avem senzația (uneori și dovada) că ”sînt peste tot”. Și nu aveam de gînd, în niciun caz, să mai tolerez dosirea, ori necercetarea unor dosare importante, așa cum au făcut-o atîția ani funcționari ai instituției, în cazul președintelui Traian Băsescu – Petrov: situație care a rămas fără nicio consecință pentru făptuitorii acestui abuz.

Mă gîndesc că probabil mi s-a tras și de la morți: cînd am dezgropat partizani uciși de gloanțele Securității, chiar dacă era vorba de oameni care se predaseră acesteia ori erau scoși din temnițele ei după ce au fost prinși, ori au fost împușcați țărani nevinovați, care doar că au refuzat să-și cedeze pămîntul la ”colectiv” în acțiuni ale poliției politice comuniste la fel de teroriste și sîngeroase ca atacul de la Moscova (numai că în acest caz era vorba de un ”terorism de stat”), mi s-a reproșat inclusiv că fac, de fapt”, ”apologie legionară”, pentru că nu-știu-care din morții dezgropați de mine făcuse parte din Mișcare. De parcă morții poartă pe oasele lor zvastică, seceră și ciocan, sau Steaua lui David!

Acum, singura cale care-mi mai rămîne – căci mă apropii și eu de 60 de ani – e să rămîn cu cercetarea printre cei morți, căci viii sunt ocupați cu ”liste”. Am început amenajarea osuarului de la Mînăstirea Dervent, unde așez osemintele tuturor morților găsiți pe parcursul a șapte ani de săpături, în cimitirul lagărului de la Periprava. Am planificat pentru această vară, cu ajutorul Fundației Doina Cornea și cu sprijinul promis al Arhiepiscopiei Dunării de Jos și a Înaltului Casian săpături ample în fostul lagăr de la Salcia și din alte puncte din Balta Brăilei. Cu ajutorul lui Dumnezeu și al donatorilor, oameni simpli, îi vom scoate și morții de acolo la iveală și le vom pune o cruce la căpătîi.

Iar eu am pus cruce definitiv oricărei speranțe că Statul va sprijini vreodată, cu adevărat, scoaterea la iveală a victimelor, a osemintelor lor și descoperirea, măcar pentru istorie, a criminalilor (căci justiția, a făcut-o și o face pentru ei doar Dumnezeu). După ce inițial a făcut, la începutul anului, o ofertă de sprijinire a Fundației ”Doina Cornea”, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, ”instituție aflată în subordinea și coordonarea Primului Ministru”, aflînd că e vorba de săpături în Balta Brăilei, pentru a scoate la iveală morții de acolo, a răspuns, scurt, că nu are de fapt bani. Probabil că pentru așa ceva nu are, căci fondurile ”investigatorilor” au fost majorate, în bugetul anului următor.

Așa stînd lucurile, nu pot decît să constat cum sunt uciși, a doua oară, morții comunismului. Cum sunt lăsați de stat, după ce au fost uciși tot de stat, să zacă în continuare în morminte fără cruce. Cum am transportat de la IML București osemintele celor morți în lagărul de la Periprava, ambalați în cutii pe care scria, cu litere de-o șchioapă, ”Deșeuri biologice”. Pentru stat, morții comunismului sînt chiar mai mult decît un balast. Sînt efectiv un deșeu deranjant, despre care trebuie să se tacă – pentru că osemintele sunt dovada fizică, de necontestat, a crimei. Un schelet nu e un colocviu, ci o viață răpită, pentru care cineva ar trebui să plătească. Măcar în fața istoriei. De aceea, scheletele trebuie deci, în viziunea statului, ”să rămînă în dulap”.

Cît despre mine, că tot am îndrăznit să-i scot la iveală și îndrăznesc să continui să o fac, nu trebuie să-mi purtați de grijă: am trăit, grație scrisului și contractelor de drepturi de autor, îndeosebi cu ajutorul Mediafax, din 2020 încoace. Iar de acum, o să am și ”carte de muncă”: cu smerenia lui înnăscută, părintele arhimandrit Andrei, mi-a oferit slujba de ghid la Mînăstirea Dervent, unde am dus și așezat morții, pe care eu, ca și pelerinii ce vin să-i vadă îi socotesc ”sfinții martiri de la Periprava”. Părintele mi-a spus, sfios, și că nu-mi poate da mai mult decît salariul minim pe economie. Cu smerenie, am acceptat”, scrie Marius Oprea.

Articolul „În România, un altfel de terorism însîngerează de trei decenii istoria. Unul tăcut, fără gloanțe, nespectaculos, fără șanse să ajungă în topul știrilor”, spune istoricul Marius Oprea apare prima dată în Ecopolitic.