Clădirea care adăposteşte în prezent Teatrul Odeon din Bucureşti a fost construită în perioada 1906 – 1911 pe locul în care erau ‘nişte case domneşti, nişte curţi cu case alandala’, un spaţiu unde domnitorul Şuţu, după ce îi arsese Palatul Regal, se mutase cu chirie.
Actriţa Dorina Lazăr, managerul de la Odeon, şi actorul Gabriel Pintilei au fost gazdele AGERPRES şi au relatat povestea teatrului.
‘Clădirea asta absolut minunată pe care o vedeţi a fost construită în 1911 după proiectele arhitectului Grigore Cerchez, cel care, dacă nu mă înşel, a proiectat şi clădirea CEC şi multe alte clădiri absolut minunate. A fost inaugurată în 24 decembrie cu un spectacol la care a participat, în loja 10 – care a rămas de atunci loja oficială – Prinţul Ferdinand şi Principesa Maria, cei care aveau să devină Regii României. Totul se petrecea în 1911. A avut loc un spectacol alcătuit din mai multe bucăţi. A fost un fragment din ‘Der FreiSchütz’ de Weber în operă, a mai fost o scenetă închipuită de Victor Eftimiu în care apăreau şi Eminescu şi Aristiţa Romanescu, a fost şi o poezie recitată / închinată Principesei Maria. De-a lungul timpului, s-au perindat o mulţime de trupe pe aici şi a devenit, pe rând, teatrul care a găzduit diverse companii particulare. Printre altele, la Sala Studio de jos, a funcţionat teatrul Dinei Cocea. Dina Cocea a apucat anul 1948 având acolo trupa, atunci când s-a făcut naţionalizarea şi s-a închis teatrul’, îşi începe povestea Dorina Lazăr.
Pe locul pe care, între anii 1906 şi 1911, s-a construit clădirea care urma să găzduiască Teatrul Odeon, la începutul anilor 1800 erau ‘nişte curţi cu case alandala’, care, la un moment dat, au devenit reşedinţă regală pentru domnitorul Şuţu.
‘Înainte de a se construi Teatrul Odeon, pe locurile acestea erau nişte case domneşti, erau nişte curţi cu case alandala, curţile domneşti. Vorbim de 1812, chiar pe locul Teatrului Odeon, cu deschidere către Podul Mogoşoaia cu Calea Victoriei. Există şi o istorie interesantă cu ce se întâmplă aici, chiar pe locul unde stăm noi. Domnitorul Şuţu – îi arsese Palatul Regal şi se mutase cu chirie în aceste case. Clădirile aparţineau altcuiva şi domnitorul plătea chirie. Pe la 1812 locuia aici, în casele astea şi, la un moment dat, a fost otrăvit de propriul medic. Ca să poată fiul lui să continue, să intre la domnie în locul tatălui, trebuia aprobare de la turci. Şi în această situaţie trebuia să nu se afle că a murit domnitorul, pentru că dura să ajungă până la turci şi să se întoarcă cu o sanie cu pânze. Călătoria, pe timpul iernii, era făcută cu o sanie cu pânze trasă de cai. În timpul acesta, ca să nu se prindă bucureştenii că domnitorul este mort, îl scoteau o oră în geam la balcon, la etajul unu, ca să îl vadă că e viu’, povesteşte Gabriel Pintilei.
Dar, a continuat Pintilei istorioara, bucureştenii şi-au dat seama după puţine zile că domnitorul este mort, fiindcă ‘nu ieşirea fum pe coşurile caselor’. ‘Bineînţeles că nu făceau foc din motive lesne de înţeles şi imediat şi-au dat seama că ceva nu este în regulă. A transpirat, ca să zic aşa, toată treaba şi nu s-a mai reuşit să se aştepte revenirea fiului în ţară. Aşa că l-au înmormântat cu pompă şi a venit altcineva. Asta se întâmpla fix pe aceste locuri unde este acum Teatrul Odeon’, afirmă actorul.
Construcţia clădirii care adăposteşte Teatrul Odeon a început în 1906 şi a durat cinci ani, rezultând ‘o bijuterie arhitectonică din punct de vedere tehnic’.
Spaţiul a găzduit iniţial o companie particulară, iar primul spectacol a fost prezentat în ziua de Crăciun a anului 1911.
‘Arhitectul este Grigore Cerchez. Stilul în care s-a realizat construcţia este eclectic. La vremea respectivă era, şi cred că şi acum, o bijuterie arhitectonică, dar din punct de vedere tehnic era ceva nemaivăzut în România. Avea apă caldă, apă rece, robinet, avea canalizare, avea curent electric şi piesa de bază, bineînţeles, tavanul glisant. Mai avea ceva – şi este şi în continuare funcţional – încălzirea se făcea prin trepte, nişte mici grilaje prin care ieşea căldura pe la picioare, să se încălzească doamnele când vin la teatru şi domnii bineînţeles. În sală sunt calorifere montate în spatele stucaturii de jur împrejurul sălii şi căldura vine de la nivelul corpului’, a precizat actorul.
O altă ‘bijuterie’ a Teatrului Odeon, unică în Europa Centrală şi de Est, este tavanul glisant al Sălii Majestic.
‘Tavanul se poate da complet la o parte. Are un motor, din câte ştiu e un motor nemţesc, care funcţionează destul de bine din anul 1911, cu mici reparaţii, dar iată că funcţionează şi în ziua de astăzi. Rar l-am dat la o parte complet, fiindcă durează să gliseze până în capăt şi să se întoarcă. În jur de 10 minute şi alte 10 minute să se întoarcă. (…) Am avut tavanul deschis chiar şi într-un spectacol, în ‘Cartofi prăjiţi, cu orice’, în care, la final, treceau avioanele, pe sus era sunet de avioane şi se deschidea tavanul. Lumea în sală nu ştia de unde vine frigul, că era iarnă, şi de fapt realizau cu uimire că se deschidea tavanul, se vedeau stelele. Era deja finalul spectacolului, în jur de ora 21,30, şi rămâneau cu gurile că căscate. Era un moment foarte, foarte frumos. Nu ştiu să mai existe în Europa Centrală şi de Est un tavan glisant, dar ştiu sigur că există câteva în Europa’, spune cu mândrie Pintilei, menţionând că tavanul glisant, ‘dacă rulează destul de mult’, poate fi văzut de trecătorii de pe Calea Victoriei.
Au existat încă de la inaugurare două săli – Sala Mare şi Sala de jos pentru ‘variete, cabaret’, un spaţiu care nu avea scaune în sensul cunoscut al sălilor de teatru, ci era, mai de grabă, în sensul de restaurant, ‘cum sunt unele companii particulare în ziua de astăzi, în baruri şi se joacă teatru’.
Potrivit lui Pintilei, nici Sala Mare nu arăta aşa este în prezent. Primele loje, cele aflate în stânga şi în dreapta scenei, nu existau şi nici ultimul balcon nu exista, acesta fiind construit ulterior, prin anii ’50 – ’60 când s-a dorit mărirea capacităţii sălii. Tot în acea perioadă s-a acoperit şi spaţiul din faţa scenei, în care iniţial era găzduită orchestra care cânta în timpul spectacolelor.
Teatrul Odeon s-a numit iniţial Teatrul Muncitoresc CFR Giuleşti şi a fost fondat în 1946 în sala de la Podul Grant – Sala Giuleşti.
Sala din Calea Victoriei se numea Sala Comedia. După bombardamentele din 1944 – 1945, în care sediul Teatrului Naţional a fost avariat, aceasta a fost preluată de TNB până în 1974.
‘În 1974, doamna Deleanu, directoarea de atunci, a reuşit să obţină această sală pentru Teatru Muncitoresc CFR Giuleşti, care a devenit teatru de centrul Capitalei, a devenit un teatru important. Se numeşte Teatru Odeon din anul 1990, cred că imediat după Revoluţie, sub directoratul domnului Vlad Mugur’, reaminteşte actorul.
Intrăm apoi în spatele scenei…
‘În spatele scenei avem, bineînţeles, buzunarele, foarte mari. Multă lume crede că ceea ce este în stânga şi în dreapta scenei se numeşte culise. Nu, culisele sunt unde sunt cabinele actorilor. Aceste ‘culise’ se numesc, de fapt, buzunare, iar aceste pânze negre care sunt pe lateral se numesc pantalon. Logic, cumva, pantalonii au buzunare. În aceste buzunare noi scoatem decorul, aici stăm şi aşteptăm intrarea când ne vine rândul să intrăm în scenă, suntem pregătiţi, îmbrăcaţi, costumaţi, emoţionaţi şi intrăm. Alt lucru, amuzant, pe care nu foarte multă lume îl ştie: atunci când eşti actor şi stai pe scenă şi te uiţi la sală, în stânga se numeşte curte şi în dreapta se numeşte grădină, pentru că atunci când regizorul este în sală şi îţi spune du-te la stânga sau la dreapta, ca să nu existe discuţii precum stânga mea sau stânga ta, dreapta mea sau dreapta ta, care stânga, pentru că din sală e altă perspectivă. Şi, din câte ştim noi, din câte am aflat şi din câte am analizat, s-ar părea că porneşte chiar de la Versailles această poveste. Ludovic al XIV-lea avea o trupă de teatru stabilă acolo şi ca să nu existe această dilemă acolo, în stânga, cum te uiţi la sală, era curtea, în dreapta grădina şi am întâlnit această denumire în multe ţări din Europa şi chiar din Statele Unite, tot curte şi grădină se foloseşte’, explică Pintilei.
El susţine că foarte multe din denumirile din spatele scenei provin din lumea marinarilor, ‘din lumea piraţilor’.
‘Toate denumirile din teatru în multe ţări din lume vin din lumea marinarilor, din lumea piraţilor. Ei sunt cei care erau angajaţi pe la 1700 – 1800. Erau cei care lucrau ca mânuitori decor şi pentru că ei nu ştiau altceva decât denumirile de pe nave au adus acele denumiri şi chiar sisteme care se folosesc şi în ziua de azi’, a arătat ghidul nostru.
Teatrul Odeon, aflat într-o clădire de patrimoniu, nu beneficiază de spaţii foarte generoase, iar actorii suferă şi ei din acest motiv, în cabine stând câte patru, cinci sau chiar opt actori, în funcţie de cât de mare este distribuţia spectacolului care se joacă.
‘Avem două cabine jos, la parter, şi mai este un etaj în culise, în ‘hol actori’, cum îi spunem noi, trei cabine, cu câte patru, şase sau chiar opt locuri. Numai când sunt spectacole, cum este, de exemplu, ‘Cabaret’, cu orchestră live, mai pot fi probleme cu spaţiile, dar la urma urmei e un teatru vechi, nu se pot face modificări, e un teatru de patrimoniu, ne descurcăm. La o adică, se improvizează mici cabine, cu mese, cu lumini şi în buzunare în timpul spectacolului şi te poţi schimba acolo, se pot pune paravane, dar cu câte avem e suficient. Mai sunt cabine şi la Sala Studio, bineînţeles, normal, acolo, în apropiere. Şi acolo sunt trei cabine cu câte şase locuri’, a declarat Pintilei.
Funcţionând într-o clădire veche, Teatrul Odeon nu are multe spaţii nici pentru depozitarea decorurilor.
‘Noi am avut acolo nişte spaţii de depozitare la Teatrul Giuleşti, dar acum Teatrul Giuleşti nu ne mai aparţine. După mulţi ani, doamna Dorina (Lazăr – n.r.) a reuşit să obţină un spaţiu pe Matei Voievod. Este un spaţiu vechi, de demult, dinainte de ’89. Acum, acolo tocmai s-a tras curent, s-a tras apă, s-a organizat. Magazia noastră de aici este destul de mică şi din acest motiv uneori se mai depozitau decoruri inclusiv în buzunare şi în spate. (…) Acum, cu această sală ne vom degaja puţin, vom respira teatru’, a mai spus Gabriel Pintilei.
Sala Mică sau Sala Studio a Teatrului Odeon a fost redeschisă în 2010, după o pauză de aproximativ 60 de ani.
‘A fost redeschisă în anul 2010 şi este o sală modulară, adică este formată din practicabile cu înălţimi variabile şi scaunele pot fi mutate oriunde. Spectatorii pot sta în orice punct al sălii, scena poate fi în orice punct al sălii, aşa a fost gândită de la bun început, nu este ca sala de sus cu scaune fixe. (…) Totul este restaurat la sala de jos, este total diferită ca stil de Sala Mare. Pentru că este şi în subteran, s-a dorit să nu fie la fel ca Sala Mare, să fie o lume în oglindă, să se păstreze aspectul de industrial, de subteran. Este un spaţiu în care se joacă spectacole mai avangardiste, spectacole curajoase. Sunt invitaţi tineri regizori acolo, spectacole cu decor mai puţin. Este, ca să-i spunem aşa, un spaţiu pentru cercetare, pentru inovaţie. De asemenea, în foaierul sălii au loc expoziţii, aniversări. Tot în foaierul sălii sunt busturi ale unor personalităţi ale Teatrului Odeon – doamna Elena Deleanu, domnul Ştefan Mihăilescu-Brăila, domnul Ştefan Bănică’, a arătat actorul.
Din istoria spaţiului nu lipsesc ‘legendele’, una dintre acestea fiind şi despre tunelul care pleacă de la Sala Mică şi merge până la Palatul Regal.
‘În foaierul Sălii Mici sunt trei bolţi care dau într-un zid. Legenda spune că prin bolta mare ar fi în perete un chepeng şi ar fi un tunel care trece pe sub fântâna din faţa Teatrului Odeon, unde este statuia lui Mustafa Kemal Atatürk, şi s-ar duce tunelul acesta până la Palatul Regal. Legenda spune că ar fi fost construită din start aşa pentru că regele dorea să vină la teatru dar să nu fie foarte expus şi atunci se spune că acolo erau nişte perdele foarte groase care mascau intrarea. Oamenii lui veneau din timp, se amestecau printre spectatori şi el apărea printre oameni. Nimeni nu ştie cum apare, cum dispare. Tot legenda spune că, mai târziu, Carol al II-lea a folosit acel traseu şi pentru întâlniri amoroase’, povesteşte ghidul nostru.
Un alt ‘spaţiu secret’ se află la jumătatea scărilor care urcă la primul etaj al clădirii, în spatele unei oglinzi.
‘În spatele acelei oglinzi este o cameră secretă, cum îi stă bine unei instituţii, unei clădiri mai bătrâne de 100 de ani. În 1911, când s-a dat în folosinţă, la etaj, acolo unde sunt acum birourile, era un restaurant de lux şi această cameră, care acum este ascunsă în spatele oglinzii, era folosită la momentul respectiv ca o sală intermediară, prin care se scoteau mâncărurile de pe platou şi se puneau pe farfurii. Pentru că restaurantul nu era în teatru, restaurantul era undeva pe strada Academiei, în spate, şi se trecea strada cu platourile. Se urca pe o scăriţă interioară, se ajungea în această cameră şi acolo se făcea transferul pe farfurii şi se intra cu platourile pregătite. Tot la etajul unu erau şi mesele cu ieşire către balcon pentru trabuc, pentru ţigară. Acest restaurant a dispărut prin 1916’, menţionează Gabriel Pintilei.
Printre personalităţile lumii teatrale care au jucat sau au montat spectacole pe scena Teatrului Odeon se numără Elena Deleanu, care a condus instituţia timp de 36 de ani, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Sebastian Papaiani, Radu Panamarenco, Florin Zamfirescu, Dinu Cernescu, Alexandru Dabija, Mihai Măniuţiu, Alexandru Hausvater, Ioan Batinaş.
‘Cel mai important pe care eu l-am prins a fost Sică Alexandrescu, cel care a fost şi directorul Teatrului Naţional. Eu sunt un om foarte fericit, generaţia mea a fost foarte fericită. A prins în Institut mari actori ca profesori şi care erau aici pe scenă. Era Finteşteanu, era Dina Cocea, era Aura Buzescu, era Beate Fredanov, regizorul Moni Ghelerter, Costache Antoniu, regizorul George Dem. Login. Aici, pe scena asta, am văzut un spectacol – ‘Orfeu în infern’ al lui Tennessee Williams – cu Irina Răchiţeanu şi cu Florin Piersic. Soţul bătrân al Irinei Răchiţeanu era actorul Aurel Ghiţescu. În spate era o pasarelă cu scări care coborau, el era bolnav, personajul lui era un bătrân bolnav, apărea în cărucior cu rotile pe acea pasarelă, avea loc o scenă între el şi Irina Răchiţeanu, după care el voia să coboare, nu putea, se împiedica în cărucior, se rostogolea şi murea. Şi într-o seară la spectacol chiar aşa s-a întâmplat. El s-a rostogolit şi a murit’, povesteşte Dorina Lazăr.
Ea spune că la Teatrul Odeon există o energie foarte bună, lucru remarcat şi de trupele din străinătate.
‘Toate sufletele care au trecut pe aici au lăsat ceva pe scenă. E o energie, un duh, un duh al scenei. Au venit foarte multe trupe din străinătate şi au jucat aici. Şi era o trupă din Thailanda, cred, care mi-a spus: ‘Dorina, la voi pe scenă este o energie specială, binevoitoare, primitoare”, afirmă actriţa Dorina Lazăr.
