Regizorul francez Nicolas Philibert a declarat, într-un interviu acordat AGERPRES, că filmele sale sunt atât un mod prin care încearcă să înţeleagă lumea, cât şi o formă de întâlnire cu semenii săi.
Philibert a primit, anul acesta, marele trofeu al Festivalului de la Berlin, ‘Ursul de Aur’, pentru documentarul ‘Sur L’Adamant’, un film despre un centru de zi dedicat persoanelor cu probleme psihice, aflat pe un vas, pe Sena.
În interviu, el vorbeşte despre încrederea între regizor şi persoanele care fac subiectul documentarului, despre faptul că genul pe care îl abordează este considerat de multe ori ca fiind unul ‘minor’ şi despre nevoia persoanelor cu probleme psihice de a fi tratate ‘într-un mod uman şi demn’.
‘Eu fac filme pentru că încerc să înţeleg în ce lume trăiesc, cine sunt, ce fac pe lume, ce pot face. Încerc să înţeleg legătura mea cu semenii mei, despre asta este vorba în filmele mele. Filmele pe care le fac sunt despre întâlnirea cu celălalt. Mă întâlnesc cu semenii mei pentru a-i înţelege, în acelaşi timp pentru a înţelege cine sunt eu, ce ne apropie, ce ne desparte’, a afirmat Philibert.
Nicolas Philibert a fost invitat special al festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, care i-a dedicat o retrospectivă.
AGERPRES: Documentarul dumneavoastră cel mai recent, ‘Sur l’Adamant’, prezintă o comunitate de persoane cu probleme psihice care sunt îngrijite într-un centru care este pe un vapor pe Sena. În ceea ce priveşte subiectul, cum aţi câştigat încrederea celor care sunt personaje în film? Este corect să întreb despre actul de a câştiga încrederea sau mai degrabă este vorba de a construi încrederea?
Nicolas Philibert: Este o întrebare foarte bună. Este întrebarea de bază. O mare parte din munca mea are de-a face cu asta, cu încrederea. Asta este, de fapt miza filmului: încrederea. Cum să creezi încredere. Unul dintre primele lucruri pe care le-am spus persoanelor care urmau să fie filmate a fost că fiecare poate, în mod foarte liber, să accepte sau să refuze să fie filmat. Şi dacă refuză, să nu se simtă vinovat. Nu trebuie să se simtă vinovat sau ruşinat că nu a vrut să fie filmat. Are libertatea de a spune asta direct, iar eu respect decizia. Nu am obligat pe nimeni să fie filmat. Acesta este unul din lucrurile pe care le spun. Încrederea nu este ceva ce impui. Este un lucru care trebuie să fie construit. Este nevoie de timp, depinde de context, de situaţie, de cei care sunt implicaţi. Există oameni care îţi acordă încredere destul de repede, cu alţii vezi o formă de complicitate, iar alţii au nevoie de timp. Dar (încrederea – n.r.) este fundamentul. Firea mea este să nu forţez pe nimeni. Nu sunt niciodată în rolul celui care ştie dinainte ce trebuie făcut ce trebuie spus, care are o idee preconcepută. Nu sunt în poziţia de …
AGERPRES: De putere, de demiurg?
Nicolas Philibert: Nu sunt în poziţia de demiurg, asta este clar. Nu sunt cel care ştie dinainte ce se va întâmpla, cum va arăta filmul sau cum ar trebui să fie. Ştiu doar că în filmul acesta, în ‘Sur L’Adamant’, dau cuvântul ‘pasagerilor’, persoanelor care suferă de boli psihice şi care sunt văzute cu dispreţ, condescendenţă. Eu am încercat să estompez puţin clişeele acestea, pentru că persoanele care suferă de boli psihice, care sunt în clinici de psihiatrie, sunt mereu considerate de societate ca având un potenţial violent. Uneori este cazul, dar foarte rar. Marea parte a celor care au asemenea suferinţe nu sunt periculoşi. Există o tendinţă de a prezenta aceste persoane ca fiind periculoase: nu trebuie văzute, trebuie să fie închise, etc. Aşadar, filmul a plecat de la ideea că putem vedea (aceşti oameni – n.r.) altfel, cu demnitate. În fond, munca la acest film mi-a confirmat ideea că aceste persoane sunt extrem de inteligente, foarte lucide în ceea ce priveşte tulburările lor, uneori foarte culţi, au talente artistice şi tot aşa. Când oamenii de acolo simt că vin către ei binevoitor, cred că au încredere în mine, destul de repede.
AGERPRES: Filmările au avut loc în timpul pandemiei?
Nicolas Philibert: Parţial în timpul pandemiei.
AGERPRES: Care au fost provocările atunci? Aveaţi multe persoane implicate.
Nicolas Philibert: A fost destul de complicat, filmările au durat mai mult decât era prevăzut, pentru că, din cauza COVID-19 trebuia să ne oprim, să revenim. Era şi problema purtării măştilor sanitare. Era complicat să filmăm într-un spaţiu din zona sănătăţii publice. L’Adamant nu este spaţiu privat, face parte din sistemul public de îngrijire psihiatrică, deci purtarea măştilor era un lucru obligatoriu. Îngrijitorii respectau acest lucru, pacienţii mai mult sau mai puţin. M-am descurcat astfel încât măştile să nu fie foarte prezente. Filmările au avut loc timp de şapte luni.
AGERPRES: Implicarea dumneavoastră politică, în calitate de artist, este evidentă. Întrebarea este dacă dumneavoastră credeţi că această implicare politică trebuie să fie directă sau într-o manieră poetică?
Nicolas Philibert: Rezonez la întrebarea dumneavoastră şi rareori este exprimată atât de clar. Răspunsul este deja cuprins în întrebare. Aveţi dreptate spunând că, probabil implicarea mea politică nu este frontală. Nu sunt un regizor care face filme denunţătoare. ‘L’Adamant’ nu este un film care acuză, ci mai degrabă, este un film care prezintă, care arată o tehnică a psihiatriei actuale, care are multe probleme, o psihiatrie umană, a demnităţii, care încearcă, în prezent, să vadă pacienţii ca pe nişte fiinţe umane, o psihiatrie care nu restrânge pacienţii la simptomele lor, ci încearcă să le dea demnitate, a unor persoane capabile să aibă dorinţe, talente, interese şi toate acestea. Este vorba de o psihiatrie care încearcă să ajute oamenii, să se reconecteze la lume. Deseori, cei care vin pe vas sunt oameni blocaţi în ei înşişi, care nu mai au dorinţe, perspective şi care trebuie să fie ajutaţi în acest sens. Este nevoie de eforturi pentru a-i face să arate interes faţă de lume, de alţi oameni şi chiar faţă de ei înşişi. Arăt un loc care rezistă curentului care distruge psihiatria de azi, această viziune neoliberală curentă, care distruge sistemele de sănătate. Sistemele de sănătate din prezent sunt subminate de democraţii. Un schizofrenic nu trebuie să coste (sistemul sanitar – n.r.) prea mult. Psihiatria este distrusă azi de managementul neoliberal, cu presiunile economice. Vorbim de o lipsă de paturi, de o lipsă de îngrijitori. Mulţi infirmieri de la psihiatrie renunţă la meseria lor, pentru că nu mai pot să îşi practice meseria cu demnitate. Dacă sunteţi îngrijitor la psihiatrie, nu mai aveţi timp să ascultaţi pacienţii, să petreceţi timp cu ei, aveţi nevoie de timp, de răbdare, de imaginaţie. Psihiatria nu înseamnă doar să dai nişte medicamente şi să trimiţi oamenii acasă în trei zile. Este nevoie de timp, să asculţi oamenii, să găseşti soluţii, să fii motivat. Când oamenii aceştia nu mai pot să îşi facă meseria aşa cum vor sunt descurajaţi şi îşi dau demisia. În acest moment, domeniul psihiatriei nu este foarte atrăgător.
AGERPRES: Vorbiţi de Franţa sau de lumea întreagă?
Nicolas Philibert: Cred că este o chestiune generală. Este vorba de Franţa, dar, cum am mers cu filmul în multe ţări, este valabil şi acolo, pentru că vorbim de aceeaşi viziune economică, de aceeaşi logică economică. Să revin la întrebarea dumneavoastră, aş fi putut face un film mai politic la modul direct, pentru a arăta aceste lucruri. Eu am ales o altă cale, să arăt un loc unde se încearcă un tip de psihiatrie umană şi demnă şi cred că şi acest gest este politic, dar într-un mod ocolit. Faptul că dau cuvântul – nu îmi place expresia asta -, faptul că fac să fie ascultaţi – nu dau eu cuvântul cuiva – aceasta este munca mea: să încerc să îi fac pe cei pe care îi filmez să îmi dăruiască ceva – o părticică din povestea lor, modul lor de a vedea lucrurile, gândurile lor, pentru a arăta acest lucru spectatorilor. Să îi fac auziţi pe aceşti oameni este un gest politic în sine.
AGERPRES: Se spune că trăim într-o lume a corectitudinii politice. Cum vedeţi această situaţie în calitate de creator, de creator cu mesaje politice? Corectitudinea politică afectează arta într-o măsură?
Nicolas Philibert: Încerc să fiu cât se poate de autentic şi de asta îmi pasă.
AGERPRES: Iar corectitudinea politică nu contează?
Nicolas Philibert: Nu este unul din lucrurile care mă preocupă, nu! Am făcut un film numit ‘Le pays des sourds’ ( ‘Tărâmul surzilor’ – n.r.). În prezent, trebuie să înlocuieşti ‘surzi’ cu ‘persoane cu deficienţe de auz’. Nu mai zicem orbi, zicem ‘persoane cu deficienţe de vedere’. Nu trebuie să ne punem piedici în a spune lucrurilor pe nume. Când vezi o pisică îi spui ‘pisică’.
AGERPRES: Când aţi primit marele premiu al Festivalului de Film de la Berlin, aţi mărturisit că vă emoţionează profund faptul că documentarul este considerat a fi cinema. De ce? Există această discuţie: Documentarul este considerat ce? Jurnalism?
Nicolas Philibert: Documentarul este deseori desconsiderat. Este de prea multe ori asimilat jurnalismului şi pentru mulţi oameni, din industria cinematografiei inclusiv, este văzut ca un gen minor. Pentru mulţi, nu este cinema în adevăratul sens al cuvântului. Este o subcategorie, cinematografia înseamnă ficţiune. Este documentarul cinematografie? Nu mereu. Există documentare care transmit informaţii, sunt tangenţiale cu reportajul şi care au un format pe măsură. În prezent, vedem în zona documentarului, ca şi în domeniul ficţiunii, autori cu scenarii, demersuri, stiluri, ‘gramatici’ diferite, stiluri diferite, viziuni unice. Cred că documentarul este la fel de inventiv şi de vast ca şi ficţiunea. Dar pentru asta este nevoie de timp. Când s-a născut cinematografia, a fost şi ficţiune şi documentar în acelaşi timp. Primul film.
AGERPRES: Trenurile în gară …
Nicolas Philibert: Nu, asta a fost după, primul film a fost cu muncitorii ieşind din fabrica Lumiere. Acest prim film este de domeniul documentarului. Doar că fraţii Lumiere au vrut ca porţile fabricii să se închidă în cadru, dar cadrul fusese făcut înainte. Aşa că această scenă a fost refăcută. Aşadar, această dublă a devenit instant ficţiune – li s-a cerut muncitorilor să se întoarcă şi să iasă din nou din fabrică. Eu spun mereu că documentarul este o manieră diferită de a face film de ficţiune. Din momentul în care alegi să pui camera video undeva, interpretezi realitatea şi poate că o şi schimbi. Când povesteşti ce ai trăit, transformi realitatea. Mereu este vorba de reinventare. Aşadar, o poveste care se doreşte a fi documentară deja are o nuanţă de interpretare. Deci, suntem la graniţa cu ficţiunea. Totul este ficţiune, într-un fel.
AGERPRES: În filmele dumneavoastră sunt foarte multe personaje fragile. În prezent, fragilitatea este văzută ca o slăbiciune. Cum abordaţi asta în film?
Nicolas Philibert: Da, trăim într-o lume care din ce în ce mai mult pare că are două viteze. Există cei care se descurcă şi cei pe care îi zdrobeşte. Este vorba de cei care sunt marginalizaţi, excluşi. Este tot mai frapant în marile capitale europene, faptul că există mulţi oameni fără adăpost, care nu au un loc de muncă. Vedem oameni care muncesc şi locuiesc în propriile automobile. Unde locuiesc eu, sunt oameni care dorm în maşină. Au un loc de muncă, dar nu câştigă destul şi pentru o locuinţă. Parisul este un oraş foarte scump. Există mii de studenţi care nu îşi permit decât o masă pe zi. Costul vieţii cotidiene este mare, este greu şi da, trăim într-o lume cu două viteze.
AGERPRES: Şi credeţi că acest lucru se va schimba? Că fragilitatea va deveni un punct forte al generaţiilor viitoare?
Nicolas Philibert: Nu pot să prevăd lucruri, este greu să prevăd. Sunt oameni care pretind că pot face asta. Eu nu sunt sociolog. Încerc să înţeleg prezentul pe care îl trăim şi nu este uşor. De fapt, eu fac filme pentru că încerc să înţeleg în ce lume trăiesc, cine sunt, ce fac pe lume, ce pot face. Încerc să înţeleg legătura mea cu semenii mei. Despre asta este vorba în filmele mele. Filmele pe care le fac sunt despre întâlnirea cu celălalt. Mă întâlnesc cu semenii mei pentru a-i înţelege, în acelaşi timp pentru a înţelege cine sunt eu, ce ne apropie, ce ne desparte. Dar viitorul nu îl pot prezice. Viitorul ne surprinde mereu.
AGERPRES: Aveţi un documentar cunoscut numit ‘Etre et avoir’ (‘A fi şi a avea’ – n.r.). Dacă îmi permiteţi un joc de cuvinte, credeţi că, în acest moment, oamenii pun accent pe ‘a fi’ sau pe ‘a avea’?
Nicolas Philibert: Nu pot răspunde pe scurt la o asemenea întrebare. În mod evident, trăim într-o lume care valorifică ideea de a avea. Este suficientă o privire asupra nouă înşine pentru a vedea eforturile care sunt făcute pentru ca noi să cheltuim. Sunt atâtea situaţii în care noi pur şi simplu scoatem cardul de credit. Societatea noastră se bazează în mare parte pe achiziţia de bunuri utile, dar şi de multe lucruri inutile. Cheltuim mult pentru nimic, pentru o imagine, o imagine de sine.
