Societatea românească se va schimba în momentul în care fiecare la nivel personal îşi va asuma bunul-simţ, respectul faţă de cel de lângă el, faţă de viaţa lui privată, faţă de setul lui de convingeri, a declarat episcopul Huşilor, Preasfinţitul Părinte Ignatie.
PS Ignatie a acordat un interviu AGERPRES, cu ocazia împlinirii a cinci ani de la desemnarea sa în funcţia de episcop al Huşilor, în care vorbeşte, printre altele, despre activitatea în cadrul eparhiei. ”În momentul în care am fost ales ca episcop al Huşilor de către Sfântul Sinod, pe data de 5 octombrie 2017, m-am întors în aceeaşi zi în Irlanda, la Dublin, şi am început să mă gândesc la ceea ce aş putea să vorbesc în ziua în care voi fi întronizat. Mărturisesc că eram aproape tabula rasa despre ceea ce însemna judeţul Vaslui. (…) Am dat pe un motor de căutare Episcopia Huşilor şi am descoperit printre ierarhi oameni de o mare importanţă şi cu o mare cultură. (…) Am descoperit oameni foarte frumoşi şi care îşi trăiesc la modul cât se poate de genuin credinţa”, mărturiseşte episcopul.
Ierarhul a amintit despre anumite fapte reprobabile ale unor slujitori ai Bisericii, menţionând că în astfel de cazuri instituţia trebuie să fie prudentă, dar fermă.
În interviu, episcopul Huşilor a atras atenţia cu privire la criza spirituală pe care oamenii o trăiesc la nivel global.
AGERPRES: Se împlinesc anul acesta cinci ani de când Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române v-a ales în funcţia de episcop al Huşilor. Cum au fost pentru dumneavoastră şi pentru eparhia pe care o conduceţi aceşti cinci ani?
PS Ignatie: Fără a face un exerciţiu gratuit de smerenie, aş răspunde că Dumnezeu este cel care ştie cel mai bine ceea ce am încercat să întreprindem împreună cu preoţii, cu vieţuitorii din sfintele mănăstiri în cei cinci ani de când Biserica a considerat că este bine să vin în această zonă în calitate de episcop. Cuvintele care îmi stau acum în minte şi îşi cer dreptul de a fi spuse sunt cele legate de faptul că îmi menţin acelaşi punct de vedere. Am descoperit oameni foarte frumoşi şi care îşi trăiesc la modul cât se poate de genuin credinţa. Acesta ar fi unul dintre aspectele care m-a bucurat şi mă bucură în continuare extraordinar de mult, faptul că din interacţiunile pe care le-am avut, din slujbele pe care le-am săvârşit în judeţul Vaslui, am întâlnit oameni, cum spunem într-o exprimare, aşa, ardelenească, oameni foarte faini şi foarte vii. Nu idealizez şi nici nu încerc să fiu populist, nicidecum. Încerc să descriu realitatea pe care eu am trăit-o şi de care mă bucur foarte mult. Aceasta este una dintre cele mai minunate bucurii ale mele ca episcop în această parte a ţării: am descoperit oameni foarte frumoşi la suflet.
AGERPRES: Aţi preluat conducerea Episcopiei Huşilor într-un moment delicat. S-au aşezat lucrurile între timp?
PS Ignatie: Dintr-o perspectivă spirituală, momentele cele mai delicate din viaţa omului sunt cele mai prolifice, în sensul de repliere, de o anumită formă de autoevaluare, de reconsiderare a anumitor atitudini, a anumitor stări, care inevitabil ne aruncă în zona aceasta a discutabilului, a ceea ce sparge din integritatea morală. Nu am un termen de comparaţie, prin urmare, nu pot da un răspuns, dar cert este că, odată întronizarea, n-am simţit neapărat că ar fi fost o nelinişte, nici faptul că lucrurile s-au zguduit atât de puternic încât să fie smulse din matca lor, ci pur şi simplu eu am încercat să mă concentrez pe misiune, pe slujirea oamenilor cât m-am priceput şi cât mă inspiră Dumnezeu.
AGERPRES: V-aţi stabilit la începutul mandatului o serie de obiective, principalele fiind cele legate de implicarea în proiecte sociale şi de deschiderea către categorii sociale care sunt în general mai puţin aproape de Biserică: adolescenţii, tinerii. Cum s-au concretizat aceste lucruri?
PS Ignatie: Întotdeauna m-am lăsat ghidat de o deviză: este absolut esenţial ca noi, slujitorii Bisericii, să fim în viul vieţii, dacă mi-e îngăduită o asemenea alăturare de termeni, în concretul vieţii, atât la nivel de comunitate, cât şi la nivel personal. Nu este nimic nou sau inedit sau ceva ieşit din comun în ceea ce încercăm să facem pe plan social în Episcopia Huşilor. În Sfânta Scriptură avem un cuvânt al lui Hristos în care noi credem şi încercăm pe cât ne stă în putinţă să ni-l asumăm. Noi nu facem altceva decât ceea ce suntem datori să facem. Avem această responsabilitate de a îngemăna rugăciunea, liturghia cu slujirea aproapelui, adică nu putem rămâne insensibili, doar într-o stare de contemplaţie, complet decuplaţi de la problemele cu care ne confruntăm.
De aceea, eu cred că în momentul în care ne spiritualizăm şi ne transparentizăm din punct de vedere spiritual, inevitabil mintea noastră, proiectele noastre, planurile noastre sunt cele care vor merge în direcţia slujirii aproapelui, înspre cei care sunt în nevoie. În general, am o atitudine destul de prudentă în ceea ce priveşte acţiunile noastre filantropice, mai ales că multe se adresează copiilor. Noi încercăm să facem cunoscut binele pe care trebuie să-l împărtăşim şi avem această datorie, dar acele persoane sunt vulnerabile şi îmi este frică să nu rămână pe viitor aceeaşi vulnerabilitate, dar cu altă nuanţă şi cu alt tip de interpretare, adică un fel de stigmat asupra acelor oameni. De aceea, întotdeauna când demarăm asemenea activităţi sunt extrem de sceptic în a le mediatiza, pentru că n-aş vrea să rămână un stigmat, o cicatrice pe chipul unui copilaş care a fost ajutat într-un moment concret.
Cu ajutorul unui om, pe care eu îl consider providenţial, părintele Vladimir Beregoi, cel care gândeşte proiectele sociale, încercăm să le frământăm, să le dăm un contur, să le punem în mişcare. Lucrăm pe mai multe planuri şi unul dintre ele (…) este cel legat de centrele sociale, centrele de zi, unde merg copii din familii defavorizate sau din familii dezmembrate, primesc o masa caldă, se bucură de atenţia unui psiholog, a unui preot şi, partea esenţială, sunt încurajaţi să nu abandoneze şcoala. Celelalte proiecte pe care le avem la nivelul Episcopiei Huşilor sunt întotdeauna legate de o anumită sărbătoare majoră din calendarul Bisericii noastre, Crăciun, Paşti. Proiectul centrelor de zi pentru care ne străduim şi nu ne este întotdeauna foarte simplu să le întreţinem din punct de vedere financiar este unul pe termen lung. Unele centre de zi funcţionează foarte bine, altele încă sunt într-o creştere, într-o permanentă formare. Avem anumite parteneriate cu autorităţile locale, dar există, din păcate, o anumită timiditate din partea anumitor entităţi.
Acesta este un proiect de anvergură pe lângă cele pe care le derulăm pe tot parcursul anului şi care au şi ele continuitate, pentru că acesta este unul dintre principiile la care ţin foarte mult, cel al continuităţii. Vrem ca aceste proiecte să aibă o longevitate, nu facem lucrurile doar dintr-o euforie sau dintr-un entuziasm de moment. Pe perioada verii avem mai multe tabere pentru copiii care nu dispun de resurse financiare pentru a merge împreună cu părinţii lor într-o vacanţă. În fiecare an, peste 1.000 de copii merg în astfel de tabere care au un rol educativ şi spiritual, copiilor fiindu-le transmise prin joc elementele esenţiale ale credinţei, dar şi o anumită pregătire civică.
Un alt proiect esenţial este proiectul caselor pentru cei nevoiaşi. Sunt foarte multe familii cu mulţi copii, care stau în spaţii improprii. Nu vom reuşi niciodată să acoperim toate nevoile, nici nu ne propunem acest lucru, însă acolo unde am simţit o nevoie stringentă de a veni în întâmpinarea unei astfel de familii, am construit câte o casă. Eu am anunţat în cuvântul de la întronizare că voi acorda o atenţie deosebită educaţiei copiilor şi tinerilor. An de an avem întâlnirea tinerilor ortodocşi, pe lângă alte activităţi la nivel local, acele cercuri ale tinerilor la nivel de parohii, nuclee în care ne propunem să aprofundăm, să fim mai conştienţi de statutul nostru de creştini şi membri ai Bisericii.
AGERPRES: Cât de importantă este activitatea filantropică a Bisericii?
PS Ignatie: În Sfânta Scriptură, în epistola Sf. Apostol Iacov, este un cuvânt foarte frumos asupra căruia reflectez de ceva vreme. În acest cuvânt ni se spune că adevărata cucernicie, adevărata stare de credinţă a omului în Dumnezeu, este să îi cerceteze pe cei orfani şi să-i caute pe cei bătrâni. M-am gândit că noi în general prin cucernicie înţelegem doar manifestarea propriu-zisă a credinţei, să te rogi, să posteşti, să ai o stare de linişte, o relaţie profundă cu Dumnezeu, evitând latura aceasta socială şi de grijă faţă de cei care au nevoie de dragostea noastră. Cert este un lucru: esenţa misiunii Bisericii nu este filantropia, ci de a transmite o anumită viziune spirituală asupra a tot ceea ce noi trăim.
Filantropia este o parte adiacentă esenţială, însă, din păcate, societatea în care noi trăim astăzi este cea care ne evaluează nu prin dimensiunea spirituală, ci mai ales prin activităţile sau proiectele social-filantropice care sunt derulate la nivelul Bisericii. Eu am un punct de vedere vizavi de o asemenea abordare, pe care o consider total neoccidentală, pentru că tot este la modă să facem aceste referinţe şi să ne validăm prin perspectiva Occidentului. Nu suntem deloc occidentali, pentru că, în Occident, accentul cade foarte mult pe ceea ce înseamnă linişte, stare de pace, atenţia la modul în care se desfăşoară viaţa ta interioară şi partea socială este plasată undeva în zona secundară. Mie acest lucru îmi vine ca o mănuşă, această atitudine a Occidentului, unde am trăit ceva vreme. Acolo oamenii şi-au dat seama, sigur că în alte nuanţe decât cele pe care le trăim noi ca ortodocşi, că dimensiunea spirituală este una care ar trebui să primeze în viaţa omului. Papa Francisc, pe care l-am mai amintit în anumite contexte, la începutul pontificatului său, a avut o întâlnire cu cardinalii, cărora le-a spus că trebuie să avem foarte mare grijă să nu transformăm Biserica într-un ONG.
AGERPRES: Deşi aţi atras în repetate rânduri atenţia cu privire la pericolul reprezentat de faptul că suntem tot mai acaparaţi de tot ce înseamnă Internet, social-media, este nevoie de ele şi chiar Biserica pătrunde din ce în ce mai mult şi în acest spaţiu. Aţi reuşit, aşa cum v-aţi propus, să faceţi mai vizibilă activitatea în mediul online, fiindcă spuneaţi că e nevoie de o schimbare de abordare, de o modernizare?
PS Ignatie: Întotdeauna când mi se pune o astfel de întrebare trăiesc o stare de imprecizie, de incertitudine, dacă această tendinţă de a deveni cât mai vizibili în sensul bun şi curat al cuvântului este una care îşi găseşte legitimitate spirituală. Noi trebuie să menţinem acest echilibru între smerenia a ceea ce noi facem şi mărturisire, faptul de a vorbi despre faptele bune pe care noi le punem în mişcare. Există un paradox simpatic din partea celor care sunt extrem de prezenţi în mediul virtual, în sensul că, atunci când o activitate a Bisericii este mediatizată, au foarte mare grijă cei care se ocupă şi şi-au făcut o adevărată meserie din acest lucru să arunce un căluş în gura Bisericii, sub pretextul că nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta. La fel, dacă nu se fac aceste activităţi filantropice, implicarea în ceea ce presupune atenţia faţă de om la nivel spiritual, asistenţa religioasă, se întreabă unde este Biserica, de ce stagnează, care este rolul ei?
Nu ne-am propus în sensul tare al cuvântului să mediatizăm cu orice preţ activităţile pe care le derulăm la nivelul Episcopiei Huşilor, dar, în acelaşi timp, nici nu avem tendinţa de a pune sub preş ce încercăm să facem împreună pentru oameni. Eu undeva aş intui că inclusiv Sf. Apostol Pavel, care pentru noi este un model de misiune, de propovăduire a credinţei, dacă ar fi trăit în secolul XXI, s-ar fi folosit de aceste mijloace digitale pentru a răspândi cât mai mult ceea ce este frumos. Nu vreau să idolatrizez, nici să hipercreditez tot ceea ce înseamnă era mediilor, pentru că eu însumi am avut anumite poziţii critice faţă de ceea ce implică viaţa social-media. Nu este o invenţie a mea, nici o părere a mea personală, sunt foarte multe cărţi care ne atrag atenţia asupra impactului negativ pe care îl au reţelele de socializare. Cred că e nevoie de un foarte bun echilibru, de o atitudine de înţelepciune a folosirii mediilor digitale şi pe cât ne stă în putinţă să reuşim să menţinem acest raport de echilibru între smerenie şi mărturisire.
AGERPRES: Unul dintre momentele importante ale ultimilor ani în Episcopia Huşilor este legat de demersul privind deshumarea rămăşiţelor episcopului martir Grigore Leu, concretizat ulterior în stabilirea unui adevăr istoric foarte important pentru eparhie şi nu numai. Ce a însemnat pentru Episcopia Huşilor acest lucru?
PS Ignatie: În momentul în care am fost ales ca episcop al Huşilor de către Sfântul Sinod, pe data de 5 octombrie 2017, m-am întors în aceeaşi zi în Irlanda, la Dublin, şi am început să mă gândesc la ceea ce aş putea să vorbesc în ziua în care voi fi întronizat. Mărturisesc că eram aproape tabula rasa despre ceea ce însemna judeţul Vaslui. Nici măcar aspectele sensibile care erau deja prezente în societatea românească nu m-au atras. Eram în Occident, complet absorbit de tot ce înseamnă slujirea acolo şi mintea mea nu mai era conectată la ce se petrecea în ţară. Am dat pe un motor de căutare Episcopia Huşilor şi am descoperit printre ierarhi oameni de o mare importanţă şi cu o mare cultură.
Am studiat istoria Bisericii în seminar sau în facultate, am rămas cu impresia că Episcopia Huşilor este una dintre episcopiile istorice şi cu o relevanţă deosebită din punct de vedere spiritual şi mai ales din punct de vedere cultural, însă lucrurile erau destul de vagi şi neconturate în capul meu. Prin şirul de ierarhi am descoperit numele lui Grigore Leu. A fost cel asupra căruia cred că Dumnezeu m-a împins într-un fel. Am scormonit puţin în biografie şi mi-a plăcut opoziţia lui faţă de regimul comunist, faţă de această mare pacoste a secolului XX, care a distrus destine, vieţi ale oamenilor. Inima mea s-a legat de acest episcop, pe care mi l-am şi luat drept model, lucru pe care l-am afirmat în cuvântul de la întronizare. Venind la Huşi, am studiat o biografie a episcopului Grigore Leu şi acolo am aflat că există suspiciunea că ar fi fost otrăvit în urma unei întâlniri, a unei audienţe care i-a fost acordată de către Petru Groza. Acest lucru se petrecea în 1949, în februarie. La câteva zile după acea întâlnire, conform mărturiilor găsite în acea carte, episcopul Grigore Leu s-a simţit foarte rău, ca la 1 martie 1949 să plece în lumea veşniciei.
În anul 2018, profitând şi de o colaborare şi de o prietenie de suflet cu cel care era pe vremea respectivă preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, părintele Radu Preda, un om de mare calibru intelectual şi spiritual, m-am consultat cu dânsul şi am demarat procedurile legale în ceea ce priveşte lămurirea acestei suspiciuni asupra felului în care a survenit moartea episcopului Grigore Leu. A fost declanşată procedura de urmărire penală, din partea Institutului, în colaborare cu Parchetul Militar, care îl avea atunci la conducere pe domnul Gheorghe Cosneanu, şi în septembrie 2018, am reuşit să fie prelevate mai multe probe din trupul episcopului Grigore Leu, care este înmormântat sub streaşina Catedralei episcopale.
Tot acest demers a fost destul de anevoios, nu a fost foarte simplu, a durat aproape trei ani aşteptarea unui răspuns concret. În 2021, a fost emisă o ordonanţă de către Parchetul Militar, în care a fost menţionat faptul că episcopul a fost otrăvit, descoperindu-se în urma analizelor medicale un grad foarte mare de toxicitate. Pentru Biserică, eu cred că are o mare relevanţă acest lucru, în sensul că se mai diminuează din această prejudecată care este extrem de uşor vânturată în spaţiul public, conform căreia unii dintre slujitorii săi ar fi pactat cu regimul comunist. Eu zic că este un mare câştig pentru Biserică, în sensul că au fost şi sunt în viaţa ei oameni care au avut această coloană vertebrală, această fibră morală de a se opune faţă de tot ce constituie degradare, uzurpare a valorilor spirituale şi în fond şi la urma urmei a demnităţii umane.
Prin urmare, la Huşi avem în curtea Catedralei un episcop martir, cel care a avut curajul de a se opune acestui diavol roşu al comunismului, care n-a fost benefic nici pentru Biserică, nici pentru viaţa spirituală, dar nici pentru societate.
AGERPRES: Cei cinci ani de la preluarea funcţiei de episcop al Huşilor nu au fost lipsiţi de provocări. Poate cea mai importantă şi cu implicaţii profunde a fost pandemia de COVID-19, care a destabilizat societatea şi a dus la situaţii pe care nu le-am mai fi crezut posibile la acest moment. Cum aţi perceput acele schimbări, cum aţi văzut în acea perioadă preoţii şi credincioşii şi mai ales cum a reuşit Biserica să depăşească acel moment dificil?
PS Ignatie: Înainte de a răspunde, aş vrea să demontez un mit care planează asupra mea, că aş fi fost unul dintre cei care au contestat pandemia sau existenţa virusului. Sunt unele persoane care au un fel de alergie legat de orice poziţionare a Bisericii cu privire la aspectele vieţii sociale. Cei mai mulţi au reuşit să perceapă mesajul pe care l-am avut în perioada de pandemie legat de modul de percepţie a tot ce se întâmpla în acea perioadă extrem de dificilă şi delicată pentru oricare dintre noi. Nu am contestat pandemia, nu am contestat în niciun fel măsurile de protecţie sanitară pe care personal le-am considerat benefice, chiar dacă în anumite puncte unele dintre ele au fost exagerate şi poate insuficient studiate pentru a fi aruncate în spaţiul public.
Din punct de vedere spiritual, a fost o mare suferinţă, pentru că nu i-am avut pe oameni la biserică şi noi simţeam şi suferinţa care venea din partea lor. Oamenilor le-a lipsit foarte mult faptul că n-au putut participa la slujbe. Pe tot parcursul pandemiei, aşa cum ar trebui să gândească toţi cei care încearcă să-şi trăiască în cel mai autentic mod credinţa, am căutat să găsesc o interpretare, un sens spiritual a ceea ce se petrecea în jurul nostru. Unii dintre semenii noştri, din păcate, au capitulat din punct de vedere psihic pentru că au fost extrem de concentraţi doar pe partea negativă a tot ce implica pandemia. Nu este o acuză, dimpotrivă, fiecare reacţionează într-un fel unic şi personal în faţa unui pericol. Din punct de vedere spiritual ar trebui să avem acest exerciţiu de a reuşi să convertim toate situaţiile delicate şi provocatoare pentru noi, în ceva care să ne fie benefic, ceva din care să vedem un rost şi să descoperim că am învăţat ceva.
Pentru mine personal, momentul în care am fost nevoiţi să slujim prima Liturghie în afara bisericilor a fost cel care m-a trimis la unul dintre textele fundamentale şi arhicunoscute în teologia ortodoxă, în care ni se spune că omul la nivel personal este ca o mică biserică. Preotul este mintea lui, altarul este inima lui. Noi suntem chemaţi ca prin preotul care este mintea noastră să aşezăm gândurile cele mai frumoase de rugăciune pe altarul inimii noastre şi, în felul acesta, tot trupul nostru devine ca o biserică. Extinzând această imagine la nivelul vieţii din jurul nostru şi având în mintea mea un text al Sfântului Maxim Mărturisitorul, care ne spune că întregul univers este ca o biserică, am stat şi m-am gândit, la Bogeşti, într-un mic sat de lângă Vaslui, nu uit asta niciodată, că nu trebuie să fim trişti, că nu trebuie să ne lamentăm atât de mult că am fost nevoiţi să stăm izolaţi din pricina acestui virus nanometric ce ne-a tulburat vieţile, ci trebuie să ne gândim că suntem în biserica cea mare a universului, a cosmosului. Şi atunci am zis – cerul este ca un fel de altar pentru noi, iar pământul pe care noi slujim liturghia este un fel de naos, partea principală a bisericii unde stau credincioşii. Şi m-am întrebat care ar putea să fie icoanele şi mi-am spus că sufletele credincioşilor.
Noi deja am format biserica din univers ca o replica a celei de zid şi lucrurile s-au aşezat foarte frumos în sufletul meu şi am împărtăşit acest gând credincioşilor, spunând că prin slujirea liturghiei în afara lăcaşurilor de cult, întreaga Românie a devenit ca o biserică. Eu în felul acesta am perceput pandemia şi ca o realitate care ne-a pus în situaţia de a ne regândi modul de a ne trăi credinţa, fără să renunţăm la ceea ce ţine de esenţa ei, dar în acelaşi timp să găsim şi resursele interioare necesare de a converti ceva ce pare năucitor, într-un lucru ce are un sens, un rol, un beneficiu în creşterea spirituală. Eu am mai gândit pandemia şi ca pe o formă de respiraţie a Pământului, un prilej de odihnă dat planetei când ne-am retras în casele noastre.
AGERPRES: O altă situaţie care a generat schimbări majore în societate a fost conflictul din Ucraina. Pe lângă implicarea imediată a Episcopiei Huşilor, prin Asociaţia ‘Filantropia Ortodoxă’, în ajutorarea refugiaţilor, aţi fost una dintre vocile care au condamnat public războiul şi mai cu seamă atitudinea patriarhului Kiril. Ar sta în puterea mai-marilor Bisericii ruse stoparea acestui conflict?
PS Ignatie: E dificil să dau un asemenea răspuns pentru că nu cunosc atât de bine toată ţesătura şi tot ce implică acest război şi această invazie a unor fraţi asupra altor fraţi. În cazul acesta este vorba de credinţă şi pe mine acest lucru mă interesează, partea spirituală, faptul că două popoare ortodoxe au intrat într-un conflict care nu ştiu când se va termina. Cert este că orice om de bună credinţă şi cu o anumită doză de onestitate spirituală nu poate fi în favoarea războiului. Este o foarte mare dramă, nu sunt pure conspiraţii sau exagerări în ceea ce priveşte drama multor oameni din Ucraina.
În judeţul Vaslui şi poate nu este elegant să afirm acest lucru, am fost prima instituţie care a venit în întâmpinarea celor care au fost nevoiţi să-şi părăsească agoniseala lor, casa lor, copiii lor şi să fugă din calea războiului şi a morţii. Ne rugăm lui Dumnezeu ca să se termine cât mai repede acest război şi să nu mai fim martorii unor personaje care legitimează şi susţin războiul, conferindu-i conotaţii spirituale. Asemenea abordare o consider personal inadecvată şi într-un total contrast cu perceptele, cu valorile Evangheliei în care noi credem ca şi creştini. Hristos este cel care ne îndeamnă să ne asumăm iubirea faţă de aproape şi să căutăm pe cât ne stă în putinţă să o punem în lucrare. Războiul este una dintre cele mai perfide şi mai malefice invenţii ale diavolului, nu ale lui Dumnezeu, pentru că sunt atâtea vieţi distruse. Am avut o anumită atitudine faţă de patriarhul Kiril, nu mi-o reconsider, rămâne aceeaşi, cu acest amendament, fără a acorda circumstanţe atenuante în niciun fel poziţiilor publice pe care le-a avut, că nu este simplu să stai în preajma unui dictator. Simplu, în sensul în care te gândeşti la propria ta viaţă. E uşor să fim eroi fără să fim implicaţi în tot ceea ce presupune acest mecanism al războiului. Cred că singura atitudine legitimă în faţa unor asemenea situaţii este tăcerea şi rugăciunea, nicidecum justificarea războiului din perspectivă spirituală.
AGERPRES: Având experienţa misiunii pastorale în Vest, când aţi fost aproape de românii din Diaspora şi observând anumite direcţii în care societatea occidentală se îndrepta, aţi anticipat cumva faptul că şi în România Biserica se va confrunta cu o lipsă de încredere. Consideraţi acum că este aceasta o problemă importantă a Bisericii?
PS Ignatie: Am afirmat în nenumărate rânduri că eu vin din viitor în prezent, cu privire la această tendinţă galopantă, extrem de perfidă a ceea ce se numeşte generic secularizare şi care dinamitează valorile în care noi credem. Una dintre consecinţele secularizării este cea în care viaţa Bisericii nu mai constituie o normă, nu mai este o referinţă, totul trebuie periferizat, iar ceea ce e legat de credinţă să devină o simplă opinie printre multe alte opinii. Acest lucru nu ar fi o foarte mare problemă şi regândesc puţin strategia în ceea ce priveşte abordarea secularizării care poate fi înţeleasă în două dimensiuni, ca o slăbire a influenţei Bisericii în spaţiul public şi a doua dimensiune este cea din interior, când constatăm că raportarea la credinţă nu mai este una de asumare, de metabolizare a tot ceea ce presupune ea, ci de direcţie în zona folclorizării credinţei, a unei raportări care se reduce doar la ceea ce ţine de cutume, de rituri, cu alte cuvinte transformarea credinţei într-un simplu ritual, aspect foarte nociv pentru viaţa Bisericii. Cu privire la acest lucru ar trebui să fim extrem de atenţi şi în acest punct atrag atenţia că este vital să conştientizăm că la nivelul societăţii, şi nu vreau să generalizez, raportarea faţă de credinţă este una ritualică.
Noi avem tendinţa de a da vina pe celălalt când vorbim despre secularizare, însă ar trebui şi acest lucru reconsiderat, trebuie să recâştigăm acest exerciţiu al autocriticii, al autoevaluării, să vedem unde ne poziţionăm şi care sunt punctele din toată această cetate a credinţei care sunt fisurate şi oricând pot constitui o breşă foarte serioasă în autenticitatea credinţei. E important să dăm un răspuns adecvat provocărilor care vin în special dinspre zona progresistă, neomarxistă, dar esenţial este să ne concentrăm în interiorul Bisericii pe metabolizarea credinţei, ca în felul acesta noi să devenim nu atât cei care transformă credinţa într-o ideologie, cât viaţa noastră să fie cea care dă o mărturie despre ceea ce noi trăim. Mult mai uşor schimbi viaţa unui om când ceea ce spui tu este dublat de experienţă, devii mult mai convingător când nu există acel hiatus între cuvântul tău şi fapta ta.
AGERPRES: Încă întâlnim anumite derapaje şi din partea unor slujitori din cadrul Bisericii. Consideraţi că este Biserica suficient de fermă în a condamna astfel de situaţii când ele se confirmă?
PS Ignatie: Aici aş încerca să nuanţez răspunsul, sunt într-adevăr derapaje, care nu ne fac cinste din punct de vedere moral. Biserica în anumite circumstanţe este judecată ca fiind mai lentă sau că are o atitudine de stagnare în ceea ce priveşte un răspuns ferm faţă de o situaţie care nu o ajută în niciun fel. Aici ar trebui să ne gândim că tendinţa unui om al Bisericii este de a nu arunca în prima secundă cu piatra în cel care a greşit. Dacă ne vom gândi că suntem simple mormane de carne biologică, atunci vom trata lucrurile ca atare, indiferent de circumstanţe, când există asemenea deraieri de la tot ce presupune viaţa spirituală, aruncăm piatra şi pur şi simplu îl decimăm pe cel care a greşit.
Dacă răspunsurile nu vin mereu atât de repede pe cât alţii ar aştepta, acest lucru nu înseamnă punerea sub preş a unor lucruri discutabile şi care smintesc cu adevărat societatea în care trăim. Mai mult decât atât, sunt situaţii complicate asupra cărora Biserica nu se poate pronunţa, fiindcă nu dispune de instrumentarul necesar pentru a constata că în anumite situaţii a fost vorba de o agresiune sexuală sau de o situaţie care umileşte şi fărâmiţează demnitatea unui om.
De aceea, cred că atitudinea Bisericii ar trebui să fie un melanj între prudenţă şi foarte multă fermitate când lucrurile sunt clare şi nu există dubiu. Ne este mult mai simplu ca fire umană să aruncăm cu piatra, să condamnăm şi să pulverizăm existenţa unui om, fără să ştim dacă este vinovat sau dacă trebuie să ţinem cont de anumite circumstanţe. Când lipseşte fermitatea şi este prea multă prudenţă este echivalent cu punerea sub preş a aspectelor care nu ne convin. Când există prea multă fermitate, fără prudenţa necesară, cred că s-ar putea să greşim şi să strivim viaţa unor oameni fără să avem toate datele necesare.
AGERPRES: Lucrurile care s-au petrecut în ultimii ani au generat o criză care a cuprins mai multe aspecte ale vieţii noastre. Într-o declaraţie recentă, spuneaţi că de fapt orice criză are la bază chestiuni mult mai profunde. Vorbeaţi de un ‘faliment al societăţii moderne’. La ce vă refereaţi mai exact?
PS Ignatie: Aveam în vedere faptul că suntem pur şi simplu bombardaţi şi acaparaţi până la asfixiere de faptul că trăim o criză sanitară, o criză economică, o criză de natură alimentară, energetică, neluând în seamă criza spirituală care de fapt este cea care generează toate aceste tipuri de criză, fie la nivel planetar, societal sau personal. Întâi criza este în om şi de acolo cred eu că se răsfrânge şi asupra societăţii. Eu dacă trăiesc la nivelul vieţii mele personale o formă de criză spirituală, care poate fi tradusă ca o schizofrenie spirituală, desigur nu în sensul clinic al cuvântului, e o ruptură în mine, e o fragmentare pe care o resimt permanent, aceasta se repercutează asupra societăţii, asupra cercului de prieteni, asupra locului de muncă. Modul meu de a gândi este cel care influenţează în mod inevitabil societatea în care trăiesc. Cu atât mai mult se cere maximă responsabilitate în momentul în care acced în funcţiile publice oameni care nu sunt rezolvaţi din punct de vedere spiritual. Eu cred că aici trebuie lucrat mai mult, la nivel de lideri, pentru că ei sunt cei care la nivel macro influenţează viaţa societăţii în care trăim. Întâi trebuie să ne rezolvăm pe noi înşine, să intrăm în noi înşine, să ne facem o mică revizie tehnică. Nu e foarte simplu când te întâlneşti cu tine însuţi. Noi căutăm să fugim, să evadăm, pentru a nu avea loc o asemenea confruntare cu propriul nostru sine, pe care îl putem descoperi ca fiind unul hidos, deformat şi desfigurat.
AGERPRES: Există premise ca societatea să găsească drumul bun?
PS Ignatie: Aş aduce în discuţie o chestiune aparent nesemnificativă, dar de care eu personal sunt convins. Societatea românească se va schimba în momentul în care fiecare la nivel personal îşi va asuma bunul-simţ, respectul faţă de cel de lângă el, faţă de experienţa pe care a acumulat-o, faţă de viaţa lui privată, faţă de setul lui de convingeri. În Occident, cât timp am trăit acolo, am constatat că cel puţin la nivelul relaţiilor dintre oameni există minimul acesta de bun-simţ, de respect, chiar şi atunci când celălalt poate are un alt punct de vedere faţă de cel pe care tu îl împărtăşeşti.
Se rămâne întotdeauna în zona unui respect nu neapărat minimal, nu violentezi, nu pătrunzi mai mult în viaţa privată a celui de lângă tine, chiar dacă el îţi este antipatic şi nu este de aceeaşi părere cu tine. Eu cred că unul dintre ingredientele schimbării societăţii porneşte de la bun-simţ.
Un exemplu banal, în România, în trafic, cel care este foarte supărat şi consideră că are dreptul să te pună la punct e chiar vinovatul, nu cel care încearcă să-i spună că într-o anumită situaţie nu a acţionat cum se cuvine. Vă relatez o situaţie pe care am mai adus-o în discuţie. La un moment dat, eram în Anglia, în Aeroportul Gatwick, şi cineva din România a insistat foarte mult să se întâlnească cu mine. Această persoană lucra pe un TIR şi i-am spus să caute undeva un loc de parcare în preajma aeroportului şi ne putem vedea câteva momente înainte de a-mi face toate procedurile de îmbarcare. Persoana respectivă mi-a spus că nu are unde să parcheze, dar ar putea să vină până la primul sens giratoriu înainte de a se ajunge în faţa aeroportului. Am acceptat, fără să-mi dau seama că lucrurile pot fi complicate. Am văzut acea persoană că a oprit în sensul giratoriu şi s-a făcut o coadă imensă de maşini. Eu eram pe trotuar şi mi-am făcut un întreg scenariu, câţi dintre cei care sunt acolo îşi vor pierde zborul, sunt în întârziere, nu vor ajunge la timp, câţi dintre ei ne vor înjura, câţi dintre ei vor coborî din maşini şi ne vor lua la bătaie.
Absolut nimic din tot scenariul pe care mi l-am făcut în minte nu s-a petrecut. Nu m-am simţit confortabil, dar întâlnirea a avut loc preţ de câteva momente, într-o linişte extraordinară, fără niciun claxon. De aceea, eu cred în acest lucru. Unul dintre defectele pe care noi îl avem în societatea românească este că nu am reuşit să ne activăm, n-am reuşit să devină un adevărat reflex în toate circumstanţele vieţii noastre cotidiene bunul-simţ.
