„Nu am votat cu câștigătorul niciuneia din alegerile prezidențiale de până acum. Nu l-am votat, evident, pe dl. Ion Iliescu, nici în 1990, nici în 1992 și nici măcar în anul 2000 (căci nu dumnealui, ci dl. Vadim Tudor era, de fapt, “răul cel mai mic”)”, scrie, în Cotidianul, Marian Munteanu, fostul lider al mişcării studenţeşti anticomuniste din anii 1990.
„Nu i-am votat nici pe președinții “de dreapta” – d-nii Constantinescu, Băsescu, Iohannis. Eram sigur că vor continua neabătut politicile economice și cultural-educaționale perdante, impuse din afară prin lovitura de stat din 1989. Ceea ce au și făcut.
Nu am avut nicio clipă sentimentul că vreunul dintre mai vechii prezidențiabili (nu mă refer la toți, ci la cei cu susținere și, deci, cu șanse de a fi aleși) ar fi putut realiza ceva cât de cât remarcabil. Fac excepție de la această tristă constantă, din motive diferite, d-nii Adrian Năstase și Crin Antonescu – însă pe care, cum s-a văzut, partidul-stat i-a lichidat politic fără menajamente.
Activitatea mea de susținere a intereselor noastre naționale a avut o vizibilitate publică relativ restrânsă. Au avut acces la datele ei mai cu seamă prietenii și colaboratorii apropiați, precum și o serie de factori instituționali, aflați în diverse poziții politice în statul român.
Nu m-am implicat în campanii prezidențiale. Când mi s-a cerut părerea, am comunicat ce am avut de spus, însă doar candidaților sau anturajului lor apropiat. Până în acest an nu am transmis îndemnuri publice explicite în favoarea vreunui candidat anume. Știu că republica trebuie să aibă un președinte, dar am socotit că el poate fi ales și fără implicarea mea. Felul în care văd eu lucrurile (mai ales din punctul de vedere al politicilor educaționale și culturale) este prea diferit de curentele dominante în România, iar oamenii dispuși să acționeze în acel mod au fost, întotdeauna, mult prea puțini.
Pe dl. George Simion l-am susținut public din două motive: în preajma lui sunt destul de mulți patrioți autentici iar el mi s-a părut un tânăr curajos, harnic, capabil să învețe și dornic să-și slujească țara, cu toate riscurile ce decurg de aici (despre factorii perturbatori, capcane sau greșeli voi vorbi, poate, cu alt prilej).
Ați observat, probabil, că, după ce foștii președinți și-au încheiat mandatele, nu doar alegătorii, ci mai ales cei care îi susținuseră s-au întors împotrivă, adesea cu agresivitate, de parcă nu ar fi avut nicio responsabilitate în promovarea lor. Dincolo de individualitatea fiecăruia, președinții (liderii, în general) sunt, de fapt, expresia vizibilă a unor grupuri. Ei pot fi instalați în funcție doar prin intervenția unor ampli factori instituționali, și abia ulterior, prin votul milioanelor de alegători (mai atenți sau mai naivi, după caz).
Ce a fost, a fost. Statul român va pune în funcție, în aceste zile, un nou președinte. După fiecare scrutin electoral mi-am dorit ca eu să fi fost cel care s-a înșelat. Îmi doresc același lucru și acum. Mai ales că urmează o perioadă cumplit de grea și periculoasă pentru România. Iar aiuritoarea „temă” a alegerilor (aia cu „Europa” versus “Rusia”) își va vădi adevărata așezare în terenul realităților concrete (ca să nu zic răsturnate sau… “sinergice”).
Trăiesc de o viață în comunism (cam tot acolo suntem, și azi), așa că am avut timp suficient să mă obișnuiesc cu răul. Dar, cum spuneau, cândva, românii vechi, în tot răul e și un bine. Așa că îi urez succes dlui președinte Dan! À bon entendeur, salut! Pace tuturor!”, scrie Munteanu.
Articolul Marian Munteanu: „Trăiesc de o viață în comunism, cam tot acolo suntem și azi” apare prima dată în Ecopolitic.
Sursa: Ecopolitic.ro
