MESERII UITATE Atelierul pielarului Leontin Călugăr, una dintre atracţiile turistice ale Cetăţii Oradea

Strada Breslelor din Cetatea Oradea găzduieşte atelierul pielarului Leontin Călugăr, el învăţând singur, ca autodidact, acest meşteşug care a devenit tot mai mult o raritate în ultimele decenii, de când piaţa a fost ocupată de produsele fabricate industrial. Conducerea Cetăţii Oradea îi apreciază activitatea şi atelierul ca fiind model de bună practică, un exemplu pentru alţi artizani. Fiecare produs este confecţionat manual, este unic şi poate fi personalizat, la cerere. ‘În general, eu lucrez cu piele de vită pentru că stilul în care lucrez este din piele groasă. Fac genţi, curele, portofele, rucsacuri, huse de agende… Adică merg pe principiul că lucrurile simple şi trainice nu se demodează. Cred că acesta a fost şi motivul pentru care am fost acceptat foarte uşor într-un spaţiu din Strada Breslelor, pentru că mă potrivesc cu stilul cetăţii’, a relatat Leontin Călugăr, pentru AGERPRES. În perioada estivală, când sunt turişti, spune el, multe persoane îi intră în atelier şi se bucură că au posibilitatea nu numai să aleagă din obiectele confecţionate, dar pot să şi vadă cum se fac. ‘De fapt, acesta este rostul atelierului. Şi este interesant pentru mulţi vizitatori că pot să vadă cum le confecţionez. Au venit şi câţiva copii pe care i-am ajutat să-şi facă brăţări din piele şi au fost extrem de încântaţi! Turiştii le apreciază chiar pentru acest motiv, că sunt modele simple, care nu deranjează, nu sfidează. E drept că se adresează unui sector limitat de gusturi, dar nu se găsesc în comerţ. Pentru că dacă ar fi, eu aş face altceva’, explică meşterul. Născut în Oradea, Leontin Călugăr are azi 53 de ani. Din cercetările sale asupra arborelui genealogic, se pare că ar avea şi sânge de mongol, de unde ar veni şi ‘freamătul’ pe care îl simte şi l-a simţit dintotdeauna la gândul lucrului cu pielea naturală. În familie este singurul îndrăgostit de acest meşteşug, soţia sa lucrează ca asistentă medicală, iar cei doi fii sunt pasionaţi de robotică. ‘Eu nu am învăţat oficial această meserie. Şi nici nu m-am omorât cu învăţatul. Spre surprinderea mamei mele, am luat, în 1984, examenul pentru treapta a doua de liceu. Aşa era atunci, cu examen ca să faci clasa a XI-a şi a XII-a. Am intrat la Liceul industrial 1, profil mecanic. Mama a fost extrem de surprinsă şi încântată – fiindcă nu aveam eu note foarte bune până într-a X-a, nu învăţam, dar se pare că eram totuşi capabil. Ca premiu din partea familiei, am primit bilete la Costineşti. Aveam un vecin, prieten bun, cu care am hotărât să merg la mare. Era cea mai grozavă staţiune pentru tineret. Dar nu aveam ţinută pentru litoral. Pe vremea lui Ceauşescu nu găseai mai nimic special. Atunci am găsit noi, în oraş, o movilă, o grămadă de deşeuri de piele. Pe malul Crişului erau nişte sere de flori care foloseau resturile la încălzire. Ce bucurie! Am luat de-acolo mai multe bucăţi şi am început să ne facem tichiuţe, cusute manual, grosolan, dar nouă ne păreau spectaculoase. Şi am mai făcut nişte brăţări şi troşcolete pentru agăţat în gât – care erau nişte săculeţi strânşi la gură cu un şiret din piele. Ne-am făcut garderobă! Ca să facem impresie. Vreau să vă spun că am şi avut reacţii. Pe atunci nu se găseau lucruri mai deosebite de acest fel. Au tăbărât băieţii pe noi să le facem şi lor brăţări din piele. Şi am prins drag atunci de îndeletnicirea asta’, îşi aminteşte Leontin. A venit acasă motivat şi a început să facă schiţe pentru genţi, chiar pentru pantofi – era obsedat de pantofi, subliniază el. Îşi aminteşte că a inventat atunci, pe hârtie, o talpă semirotundă, visând cu ochii deschişi la cât de comod ar fi să umbli încălţat cu pantofii aceştia. Ca să vadă mai apoi, peste ani, primii pantofi cu o asemenea talpă încovoiată şi mult mediatizată pentru efectele medicale. ‘M-am simţit un mic geniu! Oricum, mi-a dat multă încredere în ce pot să fac, să creez, să inventez’, spune el. În 1986 a terminat liceul şi a urmat armata, aproape doi ani. Între timp, acasă nu avea decât un ciocan şi câteva preducele – instrumentele cu care se fac găuri, lovind într-un capăt cu ciocanul. Au diverse forme de tăiat la capăt, iar ca să nu se uzeze capetele tăietoare trebuie să pui pielea peste o bucată de lemn sau cum se practică în prezent, o placă mai groasă, dintr-un plastic special. Povestea meşterului continuă după Revoluţie, când împreună cu un amic au hotărât să facă împreună genţi din piele. Amicul trebuia să le vândă, iar Leontin să le confecţioneze. Au închiriat un spaţiu mic, într-un beci, nimic sofisticat, dar după ce au început bine, nu a durat mai mult de patru luni şi s-au despărţit din cauza banilor. ‘Tot timpul aveam în suflet, cum să spun, freamătul acela, dorinţa de a face. Mai ales că aveam o vecină care a lucrat în piele. Mă furnica ideea să încep odată. Mulţi ani am fost decorator la Magazinul universal Crişul, pe vremuri cel mai mare mall din Oradea, şi la o firmă. Pentru că am vrut apoi să-mi o fac o casă, am intrat în construcţii, mecanic maşini şi utilaje era meseria mea, unde am învăţat să-mi pun gresie şi faianţă şi să-mi fac propria casă pe care am şi construit-o. A durat mai mult, dar am făcut-o. Copiii au intrat la facultate, sunt acum mari. Atunci i-am zis soţiei că, gata, nu mai vreau să lucrez în construcţii. Mă apuc să fac genţi. Prima întrebare, vă imaginaţi, a fost: ‘Cum o să trăim din asta?’ O să vedem, i-am spus. O să fie cumva, dar vreau să-mi fac hobby-ul! Lucram acasă, în curte, într-un fel de garaj. La început a fost mai greu, dar ne bazam pe salariul soţiei şi încet, încet, am ajuns să putem spune că se poate trăi şi din acest meşteşug’, îşi deapănă el amintirile. Deoarece modelele genţilor sunt simple, clasice, însăşi cusătura face parte din design, din estetica obiectului. ‘Pielea de vită cu care lucrez, fiind mai densă şi cu o grosime mai mare, o cos cu o aţă groasă, foarte tare – nici nu se poate rupe cu mâna! – şi atunci trebuie controlat foarte bine cusutul. Am lucrat mulţi ani pe maşina asta de cusut Singer, dar pentru curele am acum o maşină mai specială, care face o cusătură lungă şi dreaptă. Nu m-am băgat la şei pentru cai, de exemplu, pentru că este mult mai complicat, sunt meserii speciale. De curând, mi-am cumpărat nişte maşini mai performante’, relatează artizanul. Un pielar are nevoie, în atelierul său, de preducele, o placă pentru a proteja preduceaua, un ciocan, un cater pentru tăiat pielea, şabloane sau mai bine nişte pahare din sticlă pentru a decupa forme rotunjite la colţuri şi desigur, o maşină de cusut piele. Mai are maşina de cusut curele, dar şi una de subţiat pielea în anumite părţi ale ei. Alături, pe o masă de lucru, se mai află un polizor cu disc de lemn cu care finisează marginile. ‘Iar pe nicovala aceasta simplă pot să capsez foarte bine. În rest sunt foarte multe accesorii, metalice, tic-tuc-urile cum numim noi închizătorile, capse de tot felul şi mărimile, butoni rapizi, moş-şi-babă, catarame, carabine pentru curele’, a completat el dotările din atelier. Materia primă, pieile gata prelucrate şi vopsite în diferite culori, se achiziţionează din ţară, deoarece mai există câteva firme, nu foarte mari, care au depozite. Din fericire, mai sunt şi câteva tăbăcării care funcţionează, astfel încât această meserie artizanală mai are şanse să supravieţuiască. Timpul său liber, din afara atelierului, include florile şi grădinăritul, punerea compoturilor şi făcutul de zacuscă, dar mai ales vizitele prin pieţele de vechituri în căutarea şi salvarea de la uitare a unor genţi vintage sau piese metalice vechi, dar frumoase, pe care le foloseşte apoi ca decoraţiuni pentru genţi. Aşa se face că în atelier se pot admira o geantă veche de doctor, una de preceptor, o alta de doamnă cu gusturi alese… În opinia directoarei Muzeului Oraşului Oradea, Angela Lupşea, care administrează Cetatea Oradea, ar fi important ca artizanii să îşi găsească locul lor în Cetate, în număr cât mai mare şi să fie cât mai activi în prezentarea către public a meseriilor lor. ‘Modul în care este structurat atelierul de pielărie şi prezintă acest meşteşug este un exemplu de bună practică, pentru că vizitatorul vede efectiv cum se creează produsul, dar îl vede şi ca produs finit. Poate să întrebe, poate să-l accesorizeze, să-l modifice la dorinţă. Acesta este specificul meseriaşului, că nu face nimic în serie. El face unicate şi poate să le personalizeze’, a declarat, pentru AGERPRES, Angela Lupşea. Aceasta a mai adăugat că este important să fie dezvoltat domeniul creaţiilor unicat, să fie susţinuţi meşterii, prin comenzi şi apreciere. ‘Suntem obişnuiţi doar cu produse în lohn, în serie, lumea nu mai vine să-şi comande o curea, o geantă, pentru că toate se găsesc în magazine, făcute în serie. Dar tocmai ca să susţii o breaslă ar fi necesar să porţi asemenea obiecte, unicat, care dau o notă aparte. Leontin Călugăr şi-a extins partea de confecţionare, s-a reinventat şi produce şi podoabe, obiectele le ştanţează, le pictează manual chiar. Ar putea să producă şi accesorii din piele cu însemne specifice, de exemplu, care s-ar potrivi foarte bine la Muzeul Francmasoneriei. Oricum, dorim să promovăm artizani de valoare în Cetatea Oradea, pentru ca meseriile lor să dăinuie cât mai mult’, a conchis directoarea Angela Lupşea. AGERPRES / (A – autor: Eugenia Paşca, editor: Marius Frăţilă)