MESERII UITATE/Mureş: Torsul lânii şi a cânepii la sate a dispărut odată cu ţesăturile şi textilele moderne şi uşor de procurat

Pe fondul apariţiei ţesăturilor moderne şi a firelor textile uşor de procurat, una dintre cele mai larg răspândite îndeletniciri din ţară, torsul lânii şi a cânepii, a ajuns acum să fie practicată mai mult în spectacolele care evidenţiază tradiţiile populare şi în evenimentele organizate de muzee. Între femeile care au practicat mulţi ani la rând torsul lânii şi al cânepii se regăseşte şi Rafila Husar, de 79 de ani, din satul Caşva, comuna Gurghiu, care ne-a spus că a învăţat să toarcă încă de când era mică, la fel cum a învăţat să ţese şi să împletească. Femeia a spus că nu a mai fost nevoită să toarcă de circa 40 de ani întrucât nu se mai fac lucruri de mână şi acum totul se cumpără. ‘Încă mai am lână toarsă de atunci şi iarna mă plictisesc, aşa că mai împletesc tot felul de lucruri, numai să nu stau. Am avut lână vopsită în toate culorile şi am zis să nu o arunc, mai bine să pierd vremea împletind tot felul de lucruri prin casă. Pot să torc şi cu fusul şi cu maşina, furca e în pod, a fost a soacrei mele de când a fost fată. Tot acolo e şi războiul de ţesut. Mai demult făceam de toate, inclusiv haine la fete şi ştergare de bucătărie. Şi acum mai am ştergare ţesute, din cânepă, de atunci. Acum tinerii nu sunt interesaţi, toţi sunt cu moda. Eu nu uit, că ştiu să fac şi dantelă, şi să torc, să ţes, să cos, ştiu să lucrez cu acele, dar dacă nu mai e nevoie, nu fac. Nimeni nu se foloseşte de ele, aşa că n-are rost să mai fac. Mai demult foloseam lâna de pe picioarele oii, că restul se dădea la stat, de acea lână ne foloseam ca să facem ciorapi. Acum avem şi lână şi nu avem ce face cu ea’, a afirmat Rafila Husar. Generaţia Rafilei Husar era încă extrem de riguroasă în privinţa îndeletnicirilor pe care le avea o femeie şi a ceea ce trebuia să ştie înainte de măritiş, fiindcă era considerată o mare ruşine dacă o fată nu ştia să toarcă. Acum furcile de tors, care erau adevărate opere de artă, fiindcă bărbaţii gravau pe ele tot felul de motive populare pentru a-şi impresiona alesele, reprezintă doar exponate de muzeu. Muzeul Etnografic din Reghin deţine o colecţie impresionantă de furci de tors, considerată printre cele mai mari colecţii din ţară, având 59 de furci de tors care datează din secolul al XIX-lea. Pe baza acestei colecţii, precum şi al altor colecţii valoroase deţinute de Muzeul Etnografic, la Reghin se înregistrează o activitate permanentă de revitalizare a unor meşteşuguri uitate sau în pericol de a fi abandonate, prin intermediul unor şezători, care se organizează la fiecare trei luni. Muzeograful Jozsef Kozma a precizat că la Muzeul Etnografic din Reghin sunt furci de tors simple, rotunde, având tija în formă de suliţă, însă şi furci lungi care se fixau între podeaua casei şi tavan, precum şi cele cu talpă, specifice maghiarilor. Aceste furci, frumos ornamentate, erau făcute de tineri pentru a le oferi iubitelor cadou de logodnă şi faptul că acestea s-au păstrat atât de bine se datorează faptului că acestea, fiind un dar de logodnă, erau păstrate cu grijă şi nu erau intens folosite pentru a nu se uza. Cele mai multe furci de tors aflate în colecţia Muzeului Etnografic din Reghin provin de pe valea Gurghiului, respectiv localităţile Hodac, Ibăneşti, Dulcea sau Toaca; urmează Valea Beicii, din localităţile Şerbeni, Urisiu de Jos, Urisiu de Sus; Valea Mureşului, din Râpa de Jos, Fiţcău, Lunca Mureşului, Ideciu de Jos sau Reghin, dar şi din zona Bistriţei, din Şieuţ şi Ruştior, ori din localitatea Lumineşti, în judeţul Alba. ‘Din punctul de vedere al vechimii ca şi piesă de patrimoniu, şase piese din colecţia de furci de tors a muzeului datează din secolul al XIX-lea, una dintre ele fiind datată prin intermediul unei inscripţii în anul 1887, fiind vorba despre o piesă care provine din localitatea Şerbeni. Alte 32 de piese sunt databile în prima jumătate a secolului al XX-lea, opt dintre acestea putând fi datate cu siguranţă prin intermediul aceloraşi inscripţii în anii: 1912, 1914 (2 piese), 1920, 1943, 1946, 1948, 1950. Celelalte 16 piese care formează colecţia menţionată sunt databile în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, dintre acestea trei prezintă inscripţii care le datează în anii 1958, 1959, 1965’, a spus muzeograful. Furcile de la muzeul din Reghin sunt din brad, fag şi paltin, iar lemnul de tei este folosit la confecţionarea tălpilor la furcile specifice maghiarilor. Studiile făcute la Muzeul din Reghin arată că aceste obiecte au o calitate artistică deosebită şi că fie că sunt furci de tors româneşti sau maghiare, toate sunt bogat ornamentate, de cele mai multe ori motivele decorative fiind dispuse pe mai multe registre care acoperă o suprafaţă mai mare sau mai mică a tijei sau a tălpii. Potrivit muzeografilor de la Reghin, torsul era o îndeletnicire firească a femeilor din mediul rural, fiind în acelaşi timp atât o artă, cât şi un rezultat al practicării meşteşugurilor casnice şi ritualice. Muzeografii susţin că meşteşugurile casnice începeau cu prelucrarea materiilor prime pentru confecţionarea hainelor, prelucrarea cânepii, inului şi lânii, finalizate cu torsul, ţesutul şi cusutul. ‘Fusul de mână este unul dintre cele mai vechi obiecte folosite pentru răsucirea firului de lână, mătase sau bumbac, foarte des utilizat în gospodăriile ţărăneşti. Necesitatea de a pune fibrele într-un element continuu, s-a concretizat prin toarcere. Torsul este procesul prin care fibrele, distribuite pe lungimea lor, se trag continuu dintr-un mănunchi, suprapuse parţial sau total şi se răsucesc pentru a forma firul. Pentru a toarce sunt necesare două instrumente, folosite în susţinerea fibrelor şi la răsucirea şi bobinarea firului tors. Furca este un băţ în jurul căreia se poziţiona mănunchiul de fibre pregătite pentru toarcere, facilitând întreaga operaţiune prin eliberarea mâinii care ţinea mănunchiul. Furcile erau de diferite dimensiuni şi forme, furci simple şi furci sculptate. Metoda cea mai simplă şi cu siguranţă cea mai veche de a forma firul, este de a răsuci mănunchiul fibrelor între palme, sau între una din palme şi un alt suport. Tocălia, instrument făcut dintr-o creangă de copac, cu o ramură perpendiculară pe mijloc, s-a folosit în Transilvania până la începutul sec al XX-lea, fiind preluat ulterior de către ciobani şi folosit la răsucirea sforilor şi aţelor. Druga sau răsuca, o altă unealtă cu o considerabilă vechime, a urmat tocăliei şi s-a folosit la toarcerea firlor trase din mănunchi sau din caierul aşezat pe furcă. Roata de tors a fost introdusă destul de târziu iar în industria casnică transilvăneană nu a avut prioritate înaintea instrumentelor tradiţionale’, susţin muzeografii, citând din studiul ‘Textile tradiţionale din Transilvania’ realizat de Florica Zaharia. Potrivit studiului, direcţia şi unghiul de răsucire în timpul torsului erau extrem de importante, fiind în strânsă legătură cu tipul de fibră şi destinaţia firului. ‘Răsucirea firului prin toarcere se poate face în două direcţii, S şi Z, adică toarcere îndrugată şi toarcere răsucită. Răsucit se torceau fibrele de lână lungi, în fire intens torsionate, folosindu-se ca bătătură la ţesutul păretarelor, a lepedeelor, a catrinţelor, a brâurilor. Firul este subţire, cu diametru egal şi rezistent. Răsucirea firelor în direcţia acelor ceasornicului se execută prin împingerea degetului mare şi preluarea cu arătătorul, în timp ce fusul este ţinut între degetul mijlociu şi inelar. Îndrugat, se torceau firele de lână scurte în fire puţin răsucite, destinate în special bătăturii şi croşetatului. Poziţia fusului este aproape orizontală, orientat cu vârful de jos spre exterior. Toarcerea firului se face prin continua mişcare a fusului în direcţie contrară mişcării acelor ceasornicului, executată prin împingerea fusului cu degetul mic şi preluarea cu celelalte patru degete’, se mai arată în studiul aflat la Muzeul Etnografic ‘Anton Badea’ din Reghin. AGERPRES / (A – autor: Dorina Matiş, editor: Marius Frăţilă)