Nicolae Drăgulin şi-a dorit să fie actor. În 1975 şi 1976 a picat examenele de intrare la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Acum, la aproape 70 de ani, este student în anul I la UNATC şi spune că actoria este un domeniu în care a simţit că trebuie să fie.
Într-o sală a UNATC, cu mese, scaune, un pat, un dulap cu veselă şi mici obiecte care pot deveni, la nevoie, instrumente de percuţie, fotografii alb-negru cu constelaţii, atârnate pe un perete de cărămidă, 16 studenţi îşi fac încălzirea. Se plimbă în ritm alert, dictat de profesorul lor, George Ivaşcu. La un semn, se încolonează după înălţime, ordinea alfabetică a numelor sau după vârstă.
În momentul în care se grupează în ordinea crescătoare a vârstei, coloana începe cu o studentă subţirică, de 19 ani. Cel care închide coloana este Nicolae Drăgulin. ’69 plus, dar par mai tânăr cu vreo trei săptămâni’, glumeşte el, când trebuie să îşi spună vârsta. Când se prezintă, adaugă porecla sa: ‘Bunelu” – cum îi spun cei trei nepoţi, copiii fiicei sale care trăieşte în Marea Britanie.
‘Am vrut să fiu actor din secolul trecut, dar nu s-a putut atunci, n-am intrat atunci când am dat. În perioada respectivă – nu e nicio scuză – era crunt atunci, pentru că erau câteva locuri, 3-4 la băieţi, 3-4 la fete, dar asta este ultima mea şansă. Fiind vorba despre timp … mă gândesc la un fumător. Eu sunt la chiştoc şi din chiştoc trebuie să tragi adânc, tare, că eşti pe final’, spune Drăgulin, care adaugă că ‘teatrul e un microb’.
‘Cine a fost atins de chestia asta ştie despre ce vorbesc. Se poate oricând, pur şi simplu, nu e prea târziu sau prea devreme’ – asta crede Nicolae Drăgulin, care are deopotrivă carnet de student şi cupon de pensionar.
Dar Bunelu’ nu este singurul din grupa de anul I care nu a intrat din prima încercare la actorie. Mai mult de jumătate au intrat din a doua sau a treia încercare. De ce au continuat? ‘Nu putem trăi fără, e medicamentul nostru’, susţine unul dintre studenţi.
George Ivaşcu: Mă interesează omul, sentimentul cu care el vine, gândul şi povestea lui
George Ivaşcu, profesorul grupei de anul I, afirmă că vrea să îi convingă pe tineri că ‘un om egal un om’ şi că vrea să vadă personalitatea artistului, chiar dacă nu a spus perfect replica.
‘Noi studiem omul. Omul, nu Prinţul Danemarcei. Drept care, (în) această compoziţie unică, din punctul meu de vedere, în istoria şcolii noastre, împrumută unul de la celălalt experienţă umană. Nicolae vine cu o experienţă umană. (…) A avut un curaj pe care eu nu l-aş fi avut. Şi o spun cu admiraţie’, mărturiseşte Ivaşcu.
Astfel, grupa pe care o coordonează seamănă mai mult cu o familie. ‘Într-o familie ai nevoie şi de Romeo şi Julieta, dar ai nevoie şi de părinţi. Şi cred că aici, în formula asta, aşa cum am gândit-o, seamănă mai mult cu o trupă de teatru. Adică acolo ai şi actori vârstnici, dar obligatoriu ai şi tinerii debutanţi. E ceva firesc schimbul ăsta de generaţii şi cred că ăsta este norocul acestei grupe’, a explicat profesorul Ivaşcu.
Personalitatea şi încrederea în sine reprezintă ceea ce Ivaşcu vrea să găsească în studenţi, inclusiv la admitere: ‘Mă interesează sentimentul cu care el vine, mă interesează gândul şi povestea lui’.
Vulnerabilitatea, adaugă el, este ‘bijuteria cea mai de preţ a unui artist, aceea de a fi uman, pentru că noi vorbim despre oameni’.
Alegerea teatrului – o poveste despre vulnerabilitate şi despre a-l susţine pe cel de lângă tine
Colegii lui Nicolae Drăgulin spun că au învăţat, în primul an de actorie, să fie vulnerabili, să nu le fie teamă de greşeli, să găsească încrederea în ei înşişi, nu în ceilalţi şi unii au fost uimiţi că s-au întâlnit cu o echipă care îi va susţine oricând.
În sala de la UNATC, studenţii fac exerciţiile primare pentru un actor, A-B-urile, care le dau, după cum explică profesorul lor, corporalitatea şi volubilitatea necesare pe scenă şi instrumentele cu care să simtă energia partenerilor lor.
Interpretează, înlocuindu-se, la un semn, un mic fragment din ‘Steaua fără nume’ a lui Mihail Sebastian, ‘cântă’ o ploaie de vară la instrumente pe care le apucă aleatoriu din scenă, îşi ghidează interpretarea prin aplauze, dar exerciţiul care umple spaţiul de râsete şi chicoteli este cel în care sunt puşi să se aşeze în două coloane, pentru a forma, în oglindă, grupuri statuare. Cei din prima coloană închid ochii, iar cei din a doua, se contorsionează în diverse poziţii. După ce au deschis ochii, cei din prima coloană trebuie să copieze poziţia celui care le-a fost desemnat partener.
‘Primesc infuzie de tinereţe, energie, de talent nu mai vorbesc… Şi au un ritm anume pe care eu trebuie să îl preiau, fără discuţie, pe mine mă ajută foarte tare echipa asta, care m-a adoptat, căci eu sunt juniorul’, spune Nicolae Drăgulin.
Pentru el, dragostea pentru teatru a venit natural. ‘Am dat la actorie pentru că aşa am simţit’, mărturiseşte, cu modestie, Drăgulin. Povesteşte că a avut o copilărie scoasă din ‘Moromeţii’: ‘Eu am crescut la ţară, am alergat pe islaz, hrănit cu mămăligă şi lapte. Ştiu ce înseamnă … cam atmosfera din ‘Moromeţii”.
Un profesor de Limba Română a fost cel care l-a făcut să iubească recitarea de versuri. ‘Chiar de mic copil fiind, am prins perioada în care erau acele difuzoare la ţară, nu era lumină electrică, ascultam teatru radiofonic. Şi atunci m-am îndrăgostit de teatrul radiofonic’, îşi aminteşte Bunelu’.
După ce nu a intrat la Teatru, în anii ’70, Nicolae Drăgulin a rămas în Ploieşti, unde a fost consilier juridic. Spune că după ce a ieşit la pensie, în iulie, anul trecut a suferit o operaţie de triplu by-pass. După intervenţie, încurajat de fiul său, Ioanid, a decis să meargă la examenul de admitere la UNATC. ‘Cu ocazia asta am zis că, dacă dă Dumnezeu şi iese totul în regulă, dau la Actorie. Pe 15 iulie am avut operaţia de by-pass’, mărturiseşte el. În septembrie era programată admiterea la UNATC.
Pentru că este din Ploieşti, Nicolae Drăgulin locuieşte într-un cămin studenţesc în Bucureşti. ‘Te adaptezi acolo unde se cere. Dacă trebuie să faci lucrul ăsta, îl faci’, spune încrezător Bunelu’.
