O poliţistă cu origini moldo-ruse, care a fugit ‘la negru’ din Republica Moldova şi a căutat o viaţă mai bună în Italia, s-a stabilit în Ţara Oaşului şi face prăjituri în micul ei atelier. Victorina Matveev şi-a cunoscut soţul în Veneţia şi după mai multe peripeţii au hotărât să se întoarcă în satul natal al soţului, Gherţa Mică, unde, cu crengi culese din pădure şi un cuptor împrumutat, a început să facă prăjituri ce sunt căutate astăzi în mai multe judeţe şi ţări. Prima pâine a făcut-o la 6 ani, iar în acest an urmează să îşi deschidă o patiserie în Satu Mare.
Victorina are acum 39 de ani şi o poveste ce ar putea fi prezentată la orice curs motivaţional. O fire energică şi deschisă, putea oricând să fie actriţă, dar pentru că nu i s-a oferit vreun rol, destinul i-a rezervat o viaţă de film. A ajuns, astfel, personalul principal în ceea ce regizorii de la Hollywood ar numi un thriller.
Fuga în Italia
S-a născut în raionul Ştefan Vodă. Mama ei e moldoveancă şi tatăl rus. Ea făcea şcoala de poliţie din Republica Moldova, a făcut şi armata, iar după ce tatăl ei s-a îmbolnăvit şi a decedat, nu a putut să îşi continue studiile şi s-a hotărât să plece la muncă în Italia. Avea 21 de ani.
‘Cum am trecut vămile numai Dumnezeu ştie, eu eram printre cei mai tineri, luată la întrebări, dar noroc că aveam cu mine actele de la şcoală, aveam livretul de student şi dovedeam că plec într-o vacanţă în Croaţia, pe o bursă de Bravo Student. Adevărul e că din Croaţia până în Italia am mers pe jos, până în Trieste. La Trieste am ajuns la un pârâu de munte şi nu ne puteam sătura de apă, n-o să uit niciodată. Mâncare nu am avut, când se însera intram prin curţile oamenilor pe plantaţii să mâncăm măcar ceva struguri. Ne-am pornit pe 10 septembrie, de ziua mamei mele. N-o să uit niciodată că mi-a zis: ‘Ăsta e cadoul de ziua mea, tu te duci cu totul!’ I-am zis: ‘Mamă, mi-am găsit bani, eu mă duc pe jos, ‘la negru’, în Italia’. Am mers vreo 30 de zile’, spune Victorina.
Ea nu priveşte toată călătoria ei cu dramă, ci ca pe un proces care a transformat-o în ceea ce este astăzi.
‘A fost apa cea rece care m-a călit, deoarece am crescut ca într-o găoace la părinţi, am avut tot şi de toate până când dintr-o dată se rupe firul şi trebuie să te descurci. Atunci, înaintezi cum ştii, cum poţi, rupi şi cu dinţii. Cel mai mult m-a ajutat că am fost un sportiv foarte bun. Trebuia să vin cu întreceri sportive pe România la 16 ani, dar tatăl meu m-a blocat. Mi-a zis: ‘Tu ai să faci atâta sport până ai să te rupi în două şi n-ai să mai trebuieşti la nimeni! Tu ce vrei, să fii poliţistă?’ ‘Da!’ ‘Atunci, lasă sportul”, îşi aminteşte Victorina.
Călătoria pe jos din Croaţia până în Italia a marcat-o. Mergeau noaptea prin munţi, prin păduri, conduşi de o călăuză. N-a mai povestit nimănui că o femeie care era în grupul lor a alunecat, s-a lovit la cap şi a rămas acolo. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu ea, poate chiar a murit şi a fost abandonată în munţi.
‘Nu pot să uit niciodată: a rămas acolo o femeie moartă. Eram 18 cu călăuza. Nu ştiu dacă au mai găsit-o vreodată. Era noapte, a zis călăuza s-o lăsăm acolo. Vă daţi seama: e noapte, mergi pe munte, tu nu vezi nimic, la un moment dat am auzit ‘bum’. Era înaintea mea, cu mâinile mele i-am luat capul, n-am văzut şi am simţit cum mi-a curs pe coate ceva fierbinte. Am zis: ‘Doamna Olga, doamna Olga!’. Am zis: ‘Asta e moartă!’. Şi am strigat la călăuză. Ne duceau câte cinci, apoi iar o călăuză şi tot aşa. A zis: ‘Ce să-i fac?’. Avea vreo 80 de kile, nu aveam ce să-i fac. A zis că se întorc ei şi rezolvă problema… Era exact ca în război. Când treceam căile ferate sau tunelurile, trebuia să ascultăm cu urechea pe şine să vedem dacă vine trenul. Am ajuns în Trieste şi pe cei care nu au ascultat regulamentul i-au deportat’, povesteşte Victorina, ca şi cum ar trăi din nou toată călătoria.
‘Dormeam în dulap’
Ajunşi în Italia, trebuiau să se piardă printre oameni, să nu iasă în evidenţă pentru a atrage privirile poliţiştilor.
‘La un moment dat, era un singur autobuz, care urca şi nu trebuia să îl iei pe o parte, ci pe cealaltă. Cei care n-au executat au fost luaţi în faţa noastră. Când am ajuns într-o gară, trebuia să luăm un tren de la Trieste până la Mestre, de la Mestre trebuia să luăm un tren până la Roma, unde mă aştepta cineva pe mine. Când am ajuns în gară, mi-am cumpărat un ziar franţuzesc, să par turist. Am ajuns la Roma, la un verişor de-al meu, nu aveam telefon, nu aveam nimic, m-a aşteptat toată ziua. Ei erau în azil politic şi trăiau într-o cazarmă, doar bărbaţi’, mai spune ea.
Pentru că a fost luată la întrebări în toate vămile, la intrarea în Italia, Victorina, fiind blondă, şi-a făcut şuviţe brunete. Nu putea risca să fie descoperită şi trimisă acasă după 30 de zile de drum şi 4.000 de dolari plătiţi călăuzei.
‘Să mergi pe jos, după 30-35 de zile, eram atâta de slabă că m-am pornit de acasă cu o plasă mică de haine, aveam un singur rând, şi când m-am îmbrăcat cu ele la Trieste să mă pot urca în tren ca turistul, eu nu ştiam cum să le înnod. Le pierdeam de pe mine. Verişorul din Roma nu m-a cunoscut, pentru că mi-am tras şuviţe negre. Mi-a zis că nu pot să stau la ei, în cazarmă, că nu lasă femeile să intre, dar avea nişte prieteni care trăiau într-o rulotă. Ei aveau un pat şi o măsuţă pe care mâncau. Frumos a întins femeia pat pe masa aia şi am dormit acolo cam o săptămână, până când am mers la Veneţia, la o prietenă de-a mamei care avea grijă de o băbuţă semiparalizată. Intram noaptea târziu la ea, când baba dormea, şi ieşeam dimineaţa devreme, când baba iarăşi dormea. Eu dormeam în dulap, doamna îmi aducea farfuria plină cu macaroane şi eu mâncam în dulap. Ai de capul meu… Ce să zic…’, povesteşte Victorina.
După un timp, ea i-a găsit de lucru, să înlocuiască o ucraineancă ce avea grijă de o familie de medici în vârstă până când aceasta s-a întors în vacanţă acasă. Familia respectivă nu avea copii, i-a lăsat averea ucrainencei, dar pentru că vârstnicii au prins drag de Victorina, au şi început problemele.
‘Când s-a întors şi a văzut, a zis: ‘Tu, în noaptea asta, dacă nu pleci, eu te dau pe mâna la albanezi şi o să lucrezi la stradă’. Mi-am luat punguţa cu hăinuţe şi am ieşit într-un parc. S-au adunat oameni în jurul meu şi mi-a zis cineva: ‘Eu ştiu de lucru pentru tine – curăţenie la un hotel’. Neavând documente, neavând nimic, n-am ştiut cine e şi unde mă duce. Era poliţia acolo şi i-am zis să îmi dea buletinul să merg la domnii poliţişti. Fiind poliţistă, m-am gândit cum să fiu acoperită. Într-o lună am învăţat italiană, moşul la care am stat nu m-a lăsat în pace până când n-am ştiut să vorbesc. Le-am zis poliţiştilor: ‘Dacă eu, într-o oră, nu mă întorc, persoana asta m-a luat pe mine. Dacă nu mă întorc, vă rog frumos să mă căutaţi’. I-a zis poliţistul bărbatului: ‘Dacă n-o aduci într-o oră, trimitem patrula după tine’. Aşa curaj să ai? Fără documente să te apropii de poliţist? Noroc că nu mi-a cerut nimic. Nu m-am temut. Ei nu te alungă din ţara lor dacă nu faci nimic. Te iau doar ăştia de la vamă, care patrulează prin pădure, poliţia de frontieră’, adaugă Victorina.
De la ucenicia pe lângă ‘mafioţi’ la şefă de bucătărie
Disperată, ajunsă la proprietarul hotelului, Victorina a promis de toate, doar să nu doarmă pe stradă.
‘I-am zis că ştiu să fac de toate, să mă ia în probă. Mi-a zis: ‘Ce ştii tu să faci? Că eşti cât o păpuşă’. Le-am zis să mă ia în probă o lună şi dacă nu le place, să nu-mi plătească niciun euro. M-au luat de curiozitate, să vadă dacă e chiar aşa. Dar eu eram obligată să spun, pentru că nu aveam nici ce mânca, nici unde dormi. Eram cu plăsuca în mână, nu aveam nimic altceva’, continuă ea.
După un timp, avea să descopere că hotelul era deţinut de nişte persoane care nu respectau întocmai legea, din moment ce au acceptat-o şi pe ea fără niciun act.
‘Erau nişte mafioţi, vai de capul meu… Am zis că dacă toată Italia e aşa, eu îmi ies din minţi! Veneau albanezii cu nişte maşini… zici că erau avioane. Moşul era şchiop, umbla cu cârja şi veneau cu pungi. Mi-a zis să duc o pungă la etajul 3 şi mă gândeam ce e în ele. Era aur furat şi veneau cu ele numai când ploua. Când ploua, aşa se spunea, e timpul aurului. Ai de capul meu, ce mafioţi! Din toate peripeţiile astea, ies de acolo, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi găsesc de lucru în Mestre, dormitorul Veneţiei. Eram iarăşi fără documente, eram plătită foarte slab, abia îmi ajungeau banii să îmi spăl uniforma de ospătar-bucătar, că acolo eram ce trebuia, eram bun la toate’, spune uşurată Victorina.
Ea a început să lucreze în bucătărie la pizzeria mafioţilor, unde a prins un pic de experienţă, iar pe urmă şi-a găsit de lucru la un restaurant din Mestre unde a muncit patru ani, după care a muncit într-o patiserie iar ulterior a ajuns la un restaurant din Veneţia, unde a fost bine plătită şi unde a rămas ultimii şapte ani. Acolo, după ani de muncă, a devenit şefă în bucătărie, având 40 de persoane în subordine.
‘Ca să fii responsabil, nu e musai să fii dur. Trebuie să fii cel mai bravo, să fii foarte priceput în ceea ce faci şi să fii foarte înţelegător. Trebuie să ştii cum să te comporţi cu fiecare, să stea ca la iepure. Într-o mână să ai morcovul şi în cealaltă bastonul. O dată îţi dau, o dată te îmblânzesc’, spune Victorina amuzată.
O bucătărie în lumea bună
Restaurantul la care a lucrat e situat lângă teatrul La Fenice, unde vin celebrităţi, care au şi mâncat din preparatele Victorinei. Fiind ocupată cu bucătăria, nu a avut timp să le urmărească pe toate, dar îşi aminteşte de Angelina Jolie, Brad Pitt şi Monica Bellucci.
‘Vin toate celebrităţile, de la cele italieneşti la cele din Hollywood. I-am văzut pe toţi. Am gătit cu drag şi spor. În perioada când vin pretenţioşi, dar să nu îi numim pretenţioşi, ci persoane care ştiu să mănânce, trebuie să le ghiceşti gusturile, sunt oameni ieşiţi în lume care au mâncat de pe mâna celor mai buni bucătari. Atunci testăm ca totul să fie la nivel maxim, cu un pas în faţa tuturor. Ne lăsau ciubuc mai mare decât salariul pe o lună. Îmi aduc aminte ultimul eveniment cu Monica Bellucci: a lăsat ciubuc pentru tot personalul, eram 99 de angajaţi, câte un salariu pe lună. Atât e de frumoasă femeia asta, s-o vezi în original… E o femeie simplă, nemachiată, în sensul că nu e împopoţonată şi totuşi are o vârstă. Gabriel Garko a dat mâna cu noi toţi. Ne-au rămas pozele acolo pe pereţi. A fost Angelina Jolie când era pereche cu Brad Pitt, au fost amândoi, a fost invitată şi Madonna, Lady Gaga, ea era bucuroasă, jumătate e italiancă – jumătate americană. Au fost şi regizori pe care noi nu îi ştim pe nume, dar mari regizori’, afirmă Victorina.
În Veneţia, Victorina l-a cunoscut pe cel ce avea să îi devină soţ. Un bărbat originar din comuna Gherţa Mică, plecat şi el la muncă în Italia. S-au căsătorit iar după câţiva ani Victorina a născut un băiat, Ştefan.
‘Când m-am întors la muncă, proprietarul a fost deschis. Mi-a zis: ‘Uite, am 99 de angajaţi, de niciunul nu mi-e frică, numai de tine’. ‘De ce?’ ‘Că ai să ieşi de la mine şi ai să-ţi deschizi ceva al tău şi ai să mă baţi pe mine’. Zic: ‘Doamne, dacă o să ies, o să plec probabil cu totul, dar n-o să fac ce faceţi dumneavoastră’. Asta mi-a inspirat foarte multă încredere. Lucram mult cu risotto, paste, fructe de mare, dar făcute de ‘dragă, Doamne!’, cu homar, creveţi, vongole, cozze, sunt multe tipologii. Homar a la Catalana, arici de mare, e foarte greu a-i curăţa, poţi să îi mănânci şi cruzi, pentru că e în tradiţia lor’, îşi aminteşte Victorina.
Jaful care a întrerupt un vis
Când băiatul a avut 3 ani şi jumătate, Victorina a rămas însărcinată cu fetiţa. Era o sarcină mai complicată şi – ca şi cum problemele nu ar fi fost destule – s-a trezit cu casa spartă şi cu banii furaţi.
‘Era 31 ianuarie 2015, ultima zi de coriandri, se plimba lumea. Am zis să scoatem copilul la plimbare. 40 de minute să fi fost. Pe când ne întoarcem, toată casa spartă, geamul rabatat. Aprind becul, intru în coridor, fac la stânga în dormitor şi văd haine aruncate pe jos. Când am văzut, am strigat: ‘Este cineva în casă!’. În acel moment a sărit de la balcon şi a plecat. M-am dus să văd ce lucruri de valoare au dus, nu m-am gândit la bani. Mă uit, matrasul (salteaua – n.r.) nostru tăiat, matrasul pruncului tăiat. Au găsit bănuţii noştri… Ce am avut şi de la nuntă şi ce am putut strânge, că am vrut să ne cumpărăm casă în Italia. Ne-am trezit cu 1 euro de fier, chirie de plătit şi copil de hrănit, eu mai am de născut. Am zis că nasc, mai am patru luni, găsesc cine ne-a furat şi venim acasă’, povesteşte ea.
Le-au furat 26.000 de euro, bani pe care plănuiau să îi folosească pentru o căsuţă în Italia. Între timp, mai construiau o casă în Gherţa Mică, dar nu au finalizat-o. Spiritul de poliţistă nu i-a dat pace şi Victorina a început să îi caute pe cei care le-au spart casa. A şi găsit doi tineri georgieni care au mai comis furturi, dar nu au crezut-o poliţiştii.
‘Cu un copil la mână şi o burtoacă la gură, eu i-am identificat, i-am dat pe mâna legii. Probabil erau legaţi cu furtul ăsta cu poliţia, pentru că nu au venit nici să ne ia măsurătorile. Le-am spus cam câte persoane au fost şi cât de înalte au fost, pentru că au ajuns la nişte genţi pe dulap. Eu, ca să ajung, trebuie să pun un picior pe o masă şi una pe un scaun ca să urc. Nu erau urme pe scaun, cu siguranţă că nu s-au descălţat. Le-am spus cam cine sunt hoţii şi mi-au spus că nu sunt autorizată să fac chestia asta. Umblau la anume ore, la amiază, erau georgieni şi umblau cu biciclete micuţe şi aveau căşti. Întotdeauna înconjurau prada. De faţa mea au vrut să îl fure pe unul cu chioşcuri, comunicau între ei, mergeau încet, am văzut legătura între ei. În altă zi era un magazin de bomboane, cineva a descărcat mărfuri şi a lăsat borseta înăuntru. Ăsta cu bicicleta pune piciorul pe rampă, întinde mâna, eu i-am văzut de pe stradă, în faţa mea era o bancă şi prin sticlă am reuşit să fac video cu ei, să se vadă ce fac. Când m-am dus la poliţie: ‘Da’ de unde eşti tu atât de deşteaptă, că nici nu eşti autorizată?’ Eu sunt una care am pătimit, eu sunt victimă. Dacă eu n-am niciun drept, o să depun cerere la bancă să vă dea ce s-a întâmplat şi cine l-a jefuit. Mi-a fost ciudă când am văzut. Unde e dreptatea? Când am văzut că nu e dreptate, am zis soţului: ‘Nu mai vreau să-i văd. Hai acasă!’. Zice: Unde să mergi, că e în roşu casa? Lasă că mă descurc’. El a mai rămas trei ani să ne ţină pe noi’, spune Victorina, care e supărată şi astăzi pe poliţiştii din Veneţia.
Când ai patul tău, ligheanul tău
A venit în Gherţa Mică, într-un sat unde practic nu cunoştea multă lume, dar erau părinţii soţului şi rudenii. Victorina s-a făcut cunoscută în scurt timp şi cât de repede a putut s-a apucat de treabă. La început cu un cuptor împrumutat, în care făcea foc cu lemnele culese din pădurea de lângă casa lor.
‘Acasă, când cu sapa, când cu hârşeul, cu ciocan, topor. Nu mă puteam băga nici cu maşina în curte, că era deal. Efectiv, ca şi cum m-aş fi dus la pădure. După trei luni, împrumut un cuptor, pe datorie, culeg crengi din pădure şi încet am început să mă descurc. Nu avem nici curent şi m-am apucat să fac produse tradiţionale, dar cu tentă de gust italienesc. Marea majoritate a gusturilor de acolo le-am luat. Prima dată am avut comenzi pentru 36 de persoane, pe urmă 100 şi ceva şi mai mult. După aia am reuşit să ne stabilim acasă, a venit şi soţul. A fost foarte greu. În primele luni scoteam apă din fântână ca soldaţii, fără cric, fără motor. Dar era frumos, dormeai în patul tău şi te spălai în ligheanul tău. Era frumos că nu trânteam uşile, pentru că nu le aveam. Aveam o pătură în uşă. Mobilierul îl aveam cumpărat din Italia, dar în interior nu veneau uşile pentru că nu intrau bani…’, spune ea.
Adaptarea în România nu i-a fost deloc uşoară. Accentul a trădat-o că nu este una de-a locului şi a îngrijorat-o şi ruptura definitivă faţă de locurile părinteşti.
‘Mie mi-a fost greu să vorbesc româneşte. Am vorbit moldoveneşte rusificat, ruseşte, italieneşte, vii în România şi şchiopătezi. Ca un copil mic, doar că ştiai să mergi şi să te fereşti de pericole. Nu mi-a fost atât de greu a mă înţelege cu oamenii cum mi-a fost în a-i cunoaşte. Când eram în Italia spuneam că mai am un pic şi plec acasă la mama, că acolo-s toţi şi cimitirul ţi-e aproape, că până la urma-urmei te gândeşti şi unde îţi laşi oasele. După ce m-am căsătorit şi am venit în România, eu mi-am văzut o poartă închisă, poarta de întoarcere acasă. Am înghiţit nişte noduri şi îmi spuneam: ‘Până acum ai fost fata lui Steopa Bosu, aşa îi spunea lui tata, acum nu mai sunt fata lui nimeni şi dacă merg la magazin şi nu îmi ajunge un leu…’.
Poliţistă cu diplomă
La început, lucrurile au mers destul de greu. A reuşit între timp să îşi finalizeze studiile, să devină poliţistă cu diplomă şi licenţiată în drept şi a vrut să se angajeze la Poliţie în Satu Mare.
‘Am încercat să mă angajez la Poliţie, dar a ajuns la urechile mele că am fost catalogată ca spioană. Le-am spus că niciodată în viaţa voastră să nu vă aud cu aşa ceva, pentru că ar trebui să aduceţi probe. Am bătut la alte uşi să mă angajez. Ba că eşti ofiţer de poliţie, diploma ţi-e prea mare. Ba că nu sunt posturi, ba că nu ştiu ce, până când m-am supărat eu atât de tare şi am zis ce să mai fac. Stăteam la televizor şi mă uitam la televizor la ‘Chefi la Cuţite’, când am văzut nişte moime ce au gătit şi au luat nu ştiu ce… Păi, dacă mă duc eu acolo, ţi-l mănânc cu dinţii, mă! Ştiu mai multe ca ea. Am luat telefonul şi am sunat şi m-am înscris’, mărturiseşte Victorina.
Participarea la emisiune i-a dat curaj, i-a creat o notorietate şi de atunci lucrurile au luat altă întorsătură. A impresionat încă de la început cu un produs complicat în formă de copac.
‘Până atunci, am crezut că sunt o bucătărească normală, care ştie să gătească şi sofisticat, şi tradiţional, şi de toate. Am început să gătesc de acasă, am văzut-o pe bunica cum coace pâinea, pe mama făcând prăjituri. Nu se cumpărau, se făceau în casă. Era mirosul ăla, simţeai că vine sărbătoarea, săreai în sus de bucurie că mami face prăjituri. Sunt unele reţete care nu merg vara, merg numai iarna. Mie nu mi s-a părut wow ce ştiu, am zis că ştiu mai multe ca ăla care a ajuns până la televizor şi am zis că mă duc şi eu, să îmi verific statusul, să văd pe ce scară sunt. Urmăream emisiunea de numai. Pe lângă şcoală, trebuie să fii precis, corect, întotdeauna sub control, în sensul să mergi pe articole, ca să fii poliţist. Dar şi poliţiştii mai au câte un hobby, câţi cântă la tobă, câţi sunt saxofonişti. Eu am avut hobby-ul de micuţă. Când aveam 6 ani, bunica şi-a rupt mâinile. Mulgea vaca şi i-a dat cu piciorul şi i-a rupt amândouă mânuţele. Atunci am intrat eu în rol, dar nu că am fost obligată sau supusă muncii, ci am vrut să îi fiu de ajutor. I-am zis numaidecât să îmi spui cum se face aluatul, cum se face focul în cuptor, la lemn. Avem 6 ani când am făcut prima pâine’, îşi aminteşte ea.
Vestea i s-a dus repede în ţară şi au venit după comenzi oameni din Hunedoara, Maramureş şi alte zone, dar s-au interesat şi oameni din Canada cum pot obţine prăjituri sau măcar reţete de la Victorina. I s-a propus să deschidă localuri în Canada sau Belgia, dar ea a ales Satu Mare.
‘Nu lepăd România nici să mă baţi. Îmi este atât de drag cântecul păsărilor, verdele pădurii, liniştea care mi-o dăruie. Am avut trei visuri importante în viaţa mea şi le-am desluşit după ce am ajuns aici şi am zis că aici trebuie să stau, pentru că Satu Mare are nevoie de mine’, spune mândră.
Fără falsă modestie, ea se crede ‘cel mai bravo’ cofetar din Satu Mare până în Cluj. Doar să nu o enerveze nimeni, că îi bate pe toţi până-n Bucureşti.
‘Eu, azi, mă consider cel mai bravo cofetar-patiser cred că de aici până la Cluj şi să nu mă enerveze ăia de la Cluj că o să le demonstrez şi lor că pot şi mai mult. Cu desertul meu s-a câştigat sezonul ‘Chefi la cuţite’. N-o să uit niciodată când Patrizia Paglieri, cofetara şi publicitara de la deserturi, a zis: ‘Vreau să cunosc cine e doamna asta care a făcut asemenea desert, că îmi vine să mă bag în el, atâta e de bun. Numai să îmi explice ce a putut pune în el atât de bun’. Este o reţetă pe care o au toţi cofetarii, numai că trebuie să ştii cum. Toţi cofetarii au aceleaşi reţete, cu aceleaşi gramaje, dar dacă tu nu ai studiat produsul, sunt momente când trebuie să te opreşti din bătut frişca şi asta nu ţi-o spune niciun cofetar. Dacă un pic ai pierdut-o, nu mai ai un bun amestec cu ciocolata semi-călduţă şi dacă ciocolata e un pic trecută peste căldură, nu mai merge în amestec, nu se mai primeşte mousse-ul. Ingredientele sunt tot alea, pe toată faţa pământului’, a explicat ea.
Toată viaţa ei a purtat cu ea spiritul corectitudinii. Dacă ar exista Poliţia Prăjiturilor, ea ar fi cu siguranţă şefă: ‘Nu vă supăraţi, stimaţi colegi patiseri, puneţi mai mult suflet şi mai puţină frişcă, vă rog frumos!’.
‘De caracter mă simt poliţistă – precizie, perfecţie şi atâta tot -, dar în suflet, în ceea ce vreau să aduc în fiecare casă, bucurie. Lumea de ce se bucură? De un dulce, îi lipseşte ceva. Am mâncat bine, dar îmi mai trebuie un dulce şi atunci eşti fericit şi împlinit ca om după ce ai mâncat un dulce. Mă consider mai mult un cofetar-patiser şi sufleteşte. Trebuie să nu te uiţi la oră. Dacă e o muncă, e un chin. Dacă e o artă, tu nu te mai uiţi că abia a răsărit soarele şi apoi dacă a fost soarele azi. Nu îţi dai seama când ai trecut orele… Un cofetar poate să facă oricând pe un bucătar, dar un bucătar niciodată pe un cofetar’, mărturiseşte Victorina.
E căutată pentru prăjituri tradiţionale
Acum, în apropierea sărbătorilor, oamenii încep să comande iar prăjituri. În câteva ore de la anunţ a primit zeci de comenzi. Sunt preferate cele tradiţionale, dar, dacă se poate, cu puţină adaptare la modern.
‘Lumea preferă prăjiturile tradiţionale. Dar totuşi, cei care vin acasă din Franţa, spre exemplu, preferă lucrurile franţuzeşti, duc lipsă. Marea majoritate a comenzilor sunt la nunţi, botezuri, evenimente. Mi se cere top de top. Cea mai mare nuntă a fost de 1.700 de persoane, în Târşolţ. Au fost foarte multe fursecuri, pe mese trebuia să fie nişte trubochki, nişte conuri ruseşti, nucuşoare umplute, coşuleţe, cornuleţe şi prăjiturele asortate’.
Deşi te-ai aştepta ca un cofetar să prefere un desert sofisticat, desertul favorit al Victorinei este croissantul. Dar nu orice fel de croissant. Şi îi şi ceartă pe ceilalţi cofetari când vine vorba de aşa ceva.
‘Desertul meu favorit e croissantul. Dacă dimineaţa mi l-ai luat, pe mine m-ai enervat toată ziua. Nu poţi să spui că e banal pentru că îl ridici la stele. Ori îl faci la aperitiv cu ce vrei, ori la dulce îl umpli cu creme de vanilie, cu picuri de vanilie. Al doilea desert este o reţetă proprie, o să îl dau doar pe drepturi de autor, este un mini tortuleţ cu care am fost la ‘Chefi la cuţite’ şi s-au întrebat ce fel de aluat e că a fost gata mărul deodată cu aluatul. Sunt mini tortuleţe pe bază de făină de migdale, făină normală, unt, miere de albină, scorţişoară şi ingredientele de coacere. În el vine caramelizat un măr cu unt şi miere şi apoi încorporat şi pus la copt. Faci un sos de caramel sau de vanilie. Uăi, cu aia te bagi în dulap şi o mănânci să nu te vadă nimeni, cum făceam eu cu farfuria de macaroane…’, se amuză Victorina.
Spre deosebire de mulţi cofetari, Victorina ştie diferenţa dintre dulce şi zahăr şi cunoaşte problemele pe care le aduce ‘drogul secolului’. În noua ei patiserie va pune mare accent pe cantităţi.
‘Îmi doresc ca omul să spună că a mâncat un dulce extrem de bun, dar nu extrem de dulce. Când tu bagi extrem de dulce, bagi în oameni atâtea boli că nu îţi poţi imagina. Bagi numai dulce şi în rest nu se mai simte nimic. Trebuie să fie proporţionate foarte bine toate, ca să fie produsul final bun. Victorina e întotdeauna plină de mari surprize. O să dau drumul la o mega patiserie, mega pentru mine, că va fi o mini patiserie. Nu vreau să lucrez în cantităţi industriale. Vreau să fac zi de zi produsele pe care le doreşte lumea, să le ia lumea calde. Probabil doar pe Bucureşti mai este aşa ceva. Am fost şi la Strasbourg la cursuri, am făcut schimb de reţete’, spune Victorina cu entuziasm.
Chiar dacă ruşii nu sunt priviţi cu ochi buni în aceste zile, după conflictul din Ucraina, Victorina nu vrea să îşi ascundă originile. Recunoaşte că nici tatăl ei n-ar fi atât de mândru de ce se întâmplă.
‘Când vezi ce se întâmplă în România, când eşti stabilită aici cu familia, nu îţi mai bate inima pentru ruşi. Pe mine mă iubeşte lumea pentru cine sunt eu, de unde vin. Că sunt şi mulţi veniţi din casele de orfelinate şi reuşesc să devină doctori, nu mai sunt catalogaţi cine au fost şi cum au crescut, ci sunt catalogaţi cum sunt. Eu sunt caz fericit, nu pot să răspund de acţiunile celuilalt, nu am nicio atribuţie, probabil nici tatăl meu nu ar fi atât de mândru şi orgolios văzând ce se întâmplă azi. Cine e serios şi cu mintea lui îşi dă seama. Nu vreau să ascund, vreau ca lumea să înţeleagă că te va trata pe măsura ta de comportament. Oamenii buni au loc peste tot’, subliniază ea.
Secretele bucătăriilor românească şi moldovenească
A avut ocazia să guste produse din mai multe culturi şi spune că de departe cea mai bună este bucătăria românească.
‘Bucătăria moldovenească este gustul dorul şi mirosul mamei de casă, cea italienească – mirosul mării, vacanţei. Bucătăria românească pot să o numesc o explozie de gusturi şi o multinaţională de gusturi, pentru că atât de bine a evoluat România pe plan profesional, cred că România bate Italia. Italienii au pizza, pasta. Dar România are sarmale şi răcituri. Ei se bucură de pastele lor şi ierburile lor, mănâncă tot ce mişcă şi pizza. Dar la noi, femeia face şi plăcinte, şi cozonac. De aceea, eu mă bucur că voi avea reţete moldoveneşti, româneşti, italieneşti, o să am o mini bijuterie de local, care va încorpora toate naţiunile. Nu există să vină unul din Franţa, Italia sau România şi să nu găsească cei îi place’, mai spune Victorina.
Dincolo de partea practică şi concretă a bucătăriei, Victorina acordă o mare importanţă mesajelor care i se transmit şi îşi urmează viaţa după unele visuri sau semne. De parcă ar fi un personaj dintr-o carte de-a lui Dostoievski. Sau poate mai are o şansă fie eroină într-o carte, dacă îl va întâlni pe scriitorul rus Evgheni Vodolazkin. Până atunci, rămâne cu numele ei de persoană victorioasă, învingătoare.
‘Nu e nimeni pe pământul ăsta mai tare ca tine însuţi, pentru că eşti unicul care când ai coborât ştii să te ridici şi când te-ai ridicat eşti cel mai mândru şi cel mai orgolios că poţi, pentru că ai vrut’, încheie Victorina.
