Cu ocazia sărbătoririi Zilei Unirii Principatelor Române, profesorul Ioan-Aurel Pop, a explicat, pentru r3media.ro, de ce acest eveniment este unul de seamă în istoria poporului român.
Istoricul a descris cum Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I și elita vremii au reușit să unească cele două țări românești, folosindu-se de curaj și inteligență. „Cuza și diplomația lui au ridicat politicos vocea și capul, dar nu s-au mai ploconit nici în fața sultanului și nici a mai-marilor celorlalte imperii pline de cerbicie, Imperiul Habsburgic, Imperiul Britanic, Imperiul Țarist”, scrie profesorul Pop, conform r3media.ro.
Academicianul arată cum Unirea lui Cuza a venit ca urmare a unei tradiții: Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara și Mihai Viteazul au încercat, într-o măsură mai mică sau mai mare, să unească țările române.
Iată textul integral:
„Unirea ca patrimoniu național
Sărbătoarea națională a unirii din 1859 ne lasă indiferenți pe unii dintre noi, iar pe alții îi determină să ridice o serie de nedumeriri: La 24 ianuarie ne-am unit într-adevăr? În ce fel, din moment ce românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Basarabia, Dobrogea rămâneau în afară? Cine a făcut această unire parțială? Este bună data aleasă, cea de 24 ianuarie, spre a sărbători formarea României? Marile Puteri ne-au făcut unirea? Este ziua unirii de la 24 ianuarie tot o parte a mitologiei naționale? Evident, se mai pun și multe alte întrebări.
Românii, ca mai toate popoarele, au avut parte de multe uniri și dezuniri. Mai mult, acestea din urmă ne-au caracterizat istoria. Și cum, în anumite perioade din secolul al XIX-lea încoace și, cu precădere, sub comunism, s-au scos în lumină mai mult „permanența, unitatea și continuitatea” poporului român, s-a găsit după 1989 ocazia revanșei. Firește, era nevoie de o îndreptare a lucrurilor, fiindcă românii nu fuseseră niște clarvăzători care să se gândească numai la binele comunității lor etnice, la prosperitatea poporului lor, la unirea Țărilor Române etc. Această revenire la normalitate a fost însă obturată pe alocuri de o cădere în cealaltă extremă, punându-se sub semnul întrebării ori negându-se de-a dreptul orice preocupare de unitate, orice convingere de apartenență la poporul român, orice grăunte de sentiment etnic de-a lungul timpului. De aceea, alături de Sărbătoarea Națională de la 1 Decembrie, de Imnul Național, de Stema României, de Drapelul Național, de faptele voievozilor medievali etc., au ajuns în atenția negaționiștilor, a deconstructiviștilor, a vânătorilor de mituri și chiar a dacopaților și data unirii înfăptuite sub Alexandru Ioan Cuza.
Mai întâi s-a spus că data de 24 ianuarie nu este semnificativă, că nu reprezintă nimic, că dubla alegere nu a însemnat o realizare concretă privind unirea sau o unire efectivă. Firește, ziua aceea nu a avut decât tot 24 de ore, ca orice zi, iar la finalul ei, în afară de faptul că Moldova și Țara Românească (ciuntite de imperiile vecine) aveau aceeași persoană ca domn, nu se petrecuse o minune. Dubla alegere nu realiza și nu garanta unirea. Dar 24 ianuarie s-a dovedit a fi un început de drum la capătul căruia s-a aflat România edificată. Fără ceea ce s-a împlinit la 24 ianuarie, este greu de imaginat unirea efectivă. De la 24 ianuarie 1859 până la 11 februarie 1866, domnul unirii nu a contenit să se lupte ca să facă România unită.
S-a mai spus că Alexandru Cuza a greșit prea mult, că s-a înconjurat și de oameni nepotriviți, chiar veroși, că a dus o viață sentimentală prea zbuciumată, că a voit să conducă autoritar și multe altele. Toate, acestea luate separat și tratate la realele lor dimensiuni sunt adevărate. Dar ele trebuie puse în cumpănă cu faptele bune. Fostul fruntaș de la 1848 nu fost crescut în familie ca viitor domnitor și nici nu a apucat să urmeze vreo școală de maniere princiare. Cuza a avut multe sarcini, dar trei au fost mari: recunoașterea dublei alegeri; desăvârșirea unirii politice, administrative, economice, militare, culturale; marile reforme democratice. Pe acestea le-a înfăptuit. Alte obiective (moneda națională, banca națională, autocefalia bisericii României etc.) ale sale au rămas deocamdată vise. Cu oameni potriviți, din generația de la 1848, s-a obținut repede recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, fiindcă românii încălcaseră intenționat prevederile Convenției de la Paris (din 1858), care ne trasa, după voia marilor puteri, să avem doi domni, două guverne, două parlamente, două capitale etc. Mai era, prin urmare, de înfăptuit o sarcină grea: desăvârșirea unirii, pe care Europa civilizată, generoasă și puternică nu ne-o aprobase. Cuza și diplomația lui au ridicat politicos vocea și capul, dar nu s-au mai ploconit nici în fața sultanului și nici a mai-marilor celorlalte imperii pline de cerbicie, Imperiul Habsburgic, Imperiul Britanic, Imperiul Țarist. Este drept că am avut și prieteni sau măcar simpatizanți interesați între unele dintre puterile Europei. Astfel, cu forțe interne și cu sprijin extern, au fost unificate repede justiția, armata, sistemul monetar, administrația, împărțirea teritorială; s-au stabilit o singură capitală, un singur guvern, un singur parlament. La finele anului 1862, toate acestea erau, în linii mari, făcute. A urmat etapa marilor reforme democratice și naționale: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară (făcută prin legea rurală), reforma învățământului (prin legea instrucțiunii publice), Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (in fapt, un act cu valoare constituțională), legea electorală.
În 1863, Adunarea Țării a votat, cu majoritate covârșitoare, secularizarea averilor mănăstirești (cu 93 de voturi contra 3). Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național, ale cărui venituri se scurgeau până atunci mai mult în afara țării. Firește, s-a creat și un mare prejudiciu la adresa Bisericii, care nu mai avea posibilități să-și întrețină slujitorii (preoți, călugări, personal auxiliar) și nici să se dezvolte în conformitate cu necesitățile societății. Ca urmare, statul s-a angajat să participe cu o cotă-parte la susținerea activității preoților. Credința și Biserica fuseseră pentru români îndreptar, alinare și stimul în marile sale încercări, atunci când era nevoie de unitate și solidaritate.
Prin Legea rurală din 1864, aproape o jumătate de milion de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol sau cu locuri de casă și de grădină, în suprafață totală de circa 1,5 milioane de hectare. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Reforma agrară din 1864 a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile vechi față de stăpâni și a reprezentat unul dintre cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX-lea. În timpul domniei lui Cuza au fost concepute Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, dar mai ales s-a introdus obligativitatea și gratuitatea învățământului primar de patru clase; educația cuprindea învățământul primar, secundar și superior. Tot atunci au fost înființate primele universități moderne din țară, cea dintâi la Iași (1860), botezată ulterior cu numele domnului ctitor, și următoarea la București (1864). Alte legi și reforme aveau să întregească tabloul: legea contabilității, legea consiliilor județene, crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.
În 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat unei companii engleze dreptul de construire a liniei ferate București-Filaret-Giurgiu, terminate în 1869, a inaugurat Spitalul „Noul Pantelimon”, sau „Colentina” (început în 1858), a pus bazele serviciului poștal modern (unind poșta și telegraful), a adoptat Calendarul Gregorian în serviciile poștale, a introdus uniformele în cadrul Poștei Române. Tot atunci, s-a trecut la serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate, precum și la organizarea serviciului de poștă rurală care asigura legătura între comune. În 1865, au apărut primele mărci poștale circulate, având inscripția Poșta Română. Domnul a creat și primul serviciu de informații românesc.
Fie și numai această rapidă enumerare este edificatoare pentru intensitatea unei domnii de șapte ani. Firește că 24 ianuarie este un sfârșit și un început în același timp. Dubla alegere nu a venit din nimic. Cronica veche a Țării Românești îl consemnează pe Ștefan cel Mare, căsătorit de la un timp cu munteanca Maria Voichița, drept domn al Valahiei sudice pe o durată de 17 ani. Iar fiul celor doi, numit cu tâlc Bogdan-Vlad, luate din tradiția dinastică moldoveană, respectiv munteană, urma să domnească asupra ambelor țări. Mai devreme, în 1447, la Târgoviște, Iancu de Hunedoara de proclamase voievod al Țării Românești. Tot Ștefan cel Mare – cel încuscrit cu urmașul Drăgoșeșilor – urma să fie numit de Maximilian de Habsburg guvernator al Transilvaniei. Vine apoi unirea lui Mihai Viteazul, minimalizată și ea de unii, dar care a adus decizii capitale în viața românilor transilvani, „mânați de încrederea că aveau un domn din neamul lor”: ridicarea preoților ortodocși din starea de iobăgie, dreptul la pășunat al turmelor din satele românești, oficializarea limbii române alături de maghiară și germană. Pe lângă aceasta, titlul de domn al celor trei țări care aveau să formeze România, stema unică, planul unei dinastii unice sunt mărturii ale „pohtei” Măriei Sale de a reface Dacia nord-dunăreană. Nicolae Bălcescu îl prezintă pe Mihai în erou național al „secolului naționalităților”, vrând să dea un impuls pentru unitate. Alexandru Cuza era ca un al doilea Mihai, era întruchiparea eroului de la 1600.
Firește, comentatorii la modă ai „mitologiei naționale”, cei care resping noțiunea de adevăr (relativ, așa cum este adevărul omenesc), „progresiștii”, neomarxiștii, cei care vor „anularea culturii” nu prididesc în a ne aminti cât de „primejdioasă” ar fi pentru „noua lume globală” și pentru omul robotizat cultivarea istoriei noastre, organizarea de ceremonii aniversare, comemorative, de amintire a eroilor. Acestea nu ar fi decât un instrument al „naționalismului”, înțeles ca sentiment egoist, pus exclusiv în serviciul propriei națiuni. Or, la 24 ianuarie, sărbătorim agregarea românilor și formarea României moderne, ceea ce pentru unii – „toboșari ai vremurilor noi” – este deranjant, din moment ce, în viziunea acestora, România ar trebui dizolvată, ștearsă, anulată. Și, totuși, românii vor continua să se gândească la înaintașii vrednici, aceia care le-au construit țara și le-au dat un loc între națiunile Europei.
Firește, unirea nu a fost un act ideal. Ea nu a fost dorită de toată lumea și mai ales de o parte a elitei sociale și culturale moldovene, care se credea și se vedea marginalizată. Cuza, moldoveanul, a avut mare grijă să echilibreze lucrurile, dar nemulțumirile unei minorități din boierime și intelectualitate au continuat mult timp. Era și teama de înnoire la mijloc, dar mai ales o nostalgie după o glorie care nu se mai afla decât în anumite manuale și tratate de istorie. Moldova, singură și fără sprijin, fusese grav ciuntită: cam două treimi din țară era ocupată de țarii ruși și de împărații habsburgi, iar partea rămasă era privită de Europa civilizată drept turcească. Doar unirea putea face și reface puterea și putea salva țara. De altminteri, avem cuvânt să susținem că cei mai înfocați unioniști au fost unii dintre moldoveni. Erau și voci care spuneau că fără marile puteri nu vom putea face nimic și că trebuia să ascultăm orbește de ele. Am ascultat până la un punct, dar am știut să ne luăm și în propriile mâini soarta. Ziua de 24 ianuarie este un astfel de moment „de lucrare a poporului asupra lui însuși”, când am aplicat politica faptului împlinit. Ziua aceasta nu a fost întâmplătoare: ea este clădită din trecut și ne-a îndreptat spre viitor. Marile puteri nu prevăzuseră oficial dubla alegere, fiindcă documentul numit Convenția de la Paris (1858) cerea alegerea a doi domni, unul în Moldova și altul în Țara Românească. Dubla alegere a fost începutul unirii depline și reale, care a putut asigura aplicarea, până la 1918, a programului Revoluției Române de la 1848-1849.
A pune în cauză o dată istorică fundamentală și a comenta malițios o înfăptuire deosebită este foarte ușor, fiindcă „analiști” de pripas avem destui. Este mai greu de cunoscut și de apreciat trecutul cu o anumită cumpătare, cu dorința de adevăr (omenește posibil) și cu încredere în puterea de discernământ a înaintașilor. Românii nu au făcut doar minuni în trecutul lor, deoarece trecutul este viață trăită, iar viața este cu de toate, bune și rele. Dar la 24 ianuarie 1859, românii, prin elita lor reprezentativă de atunci, și-au luat soarta în propriile mâini și au început construirea edificiului nostru național numit România. Era un stat modern, cu toate avânturile și înapoierile sale, plasat între statele moderne ale Europei și cu un loc bine definit în peisajul vechiului continent”.
Articolul Preşedintele Academiei Române, Ioan -Aurel Pop: Unirea Principatelor a fost posibilă pentru că Al. I. Cuza şi diplomaţia sa au ridicat capul din pământ, nu s-au mai ploconit în faţa niciunei puteri din acea vreme apare prima dată în Ecopolitic.
