Ana este psiholog şi vine din Ucraina, mai precis din Odesa, iar evenimentele care au avut loc în ultima perioadă în ţara ei i-au schimbat viaţa. Acum ceva timp era o femeie refugiată ca mulţi alţi ucraineni care au fost nevoiţi să îşi părăsească în grabă casa, ţara. A vrut să fugă în Germania, pentru a fi sigură că măcar ea şi fiica ei scapă de război.
Odată trecută graniţa României a luat o altă decizie. A rămas la Iaşi. De aici zilnic face naveta, ajutată de voluntari, până în tabăra de refugiaţi de la Sculeni. Acum şi ea este unul dintre voluntarii care îi întâmpină pe refugiaţi cu un zâmbet cald, o vorbă bună, un ceai sau cafea, alimente. Spre deosebire de ceilalţi voluntari români sau basarabeni, e singura care trece de propria sa suferinţă încercând să aline suferinţele celorlalţi refugiaţi aflaţi în tranzit prin Iaşi, prin România, spre alte destinaţii din Europa.
‘La două ore după ce Odesa a început să fie bombardată am strâns hainele şi am plecat cu toţii de acasă. Am stat 10 zile în Ucraina, după care am decis ca eu şi fiica mea să plecăm mai departe, iar soţul şi fiul să rămână şi să îşi facă datoria faţă de ţară’, ne povesteşte Ana.
La început drumul a fost mult mai lung, mai anevoios şi obositor decât s-ar fi aşteptat, dar odată ajunse în România lucrurile s-au schimbat.
‘Drumul a fost foarte greu pentru că, spre exemplu, am făcut 5 kilometri în 14 ore, iar în Republica Moldova am stat foarte mult la rând la vamă. Am ştiut unde plecăm. Ne-am pregătit, aşa că am luat multe haine de iarnă… Când am trecut la punctul de trecere Palanca era o tabără mare. M-am apropiat de voluntari cu speranţa că voi putea dormi măcar un pic. Era foarte frig. Voluntarii au căutat un loc, dar nu au găsit niciunul pentru că erau foarte multe mame cu bebeluşi mici. Fiica mea are doar 6 ani. Aşa că am decis să dormim în maşină. A fost foarte foarte frig şi a început să ningă. Ne-am speriat foarte tare. Aceasta a fost cea mai groaznică noapte din viaţa ei. Eram în câmp, ningea şi era foarte, foarte rece. Am avut emoţii şi eram îngrijorată pentru ca nu cumva fiica mea de 6 ani să se îmbolnăvească’, ne spune Ana.
Experienţa nopţii petrecute în câmp pe viscol şi ninsoare a fost foarte traumatizantă pentru mamă şi fiică. Şi acum fata are coşmaruri şi se trezeşte din somn speriată. Cu toate acestea, căldura cu care au fost primite de ieşeni a determinat-o pe Ana să îşi schimbe planurile.
‘Am intenţia de a rămâne aici. Am decis să aştept în România până la terminarea războiului din Ucraina. Nu vreau să plec mai departe, deşi planul era să ajung în Germania, pentru că rudele mele plecaseră acolo înaintea noastră cu 3 zile. Când am ajuns aici şi am văzut căldura cu care am fost primită, dar şi că alţi ucraineni au nevoie de ajutor, am decis să rămân. Mă simt în siguranţă şi vreau să îi ajut pe ceilalţi. Nimeni nu ştie cât durează acest război. Înţeleg că pentru a mă întreţine pe mine şi fiica mea este necesar să lucrez. Ar fi bine să găsesc de lucru’, afirmă Ana.
Îi pare rău că nu a învăţat limba engleză până acum. Impedimentul lingvistic pare să dispară cu ajutorul tehnologiei. Înainte de a părăsi Ucraina, fiul său, în vârstă de 19 ani, i-a descărcat o aplicaţie pe telefon pentru a se descurca să înţeleagă ceea ce spun ceilalţi, oriunde ar ajunge.
‘Am fiul care lucrează în IT. El mi-a spus că există o aplicaţie cu traducere din mai multe limbi, inclusiv din română. Pot folosi aplicaţia atunci când e nevoie. Oamenii de aici chiar dacă nu ştiu ucraineana încearcă să mă ajute. Îmi pare rău că nu am învăţat engleza. Iubesc foarte mult meseria de psiholog, dar înţeleg că nu pot profesa în orice ţară. Mentalitatea ucraineană este altfel’, declară Ana.
Un lucru este clar: ”Indiferent cât va dura acest război şi când se va sfârşi el, am de gând să ne întoarcem în Ucraina, chiar dacă între timp casa va fi bombardată. Dar dacă Ucraina o să devină parte din Rusia nu mai am pentru ce să mă întorc’, spune femeia, în timp ce lacrimile îi inundă faţa.
Are deja câteva zile de când vine în tabăra organizată în apropierea punctului de trecere a frontierei Sculeni. Pe aici intră zilnic câteva sute de ucraineni care se refugiază din calea războiului. Ne vorbeşte despre semenii săi care trec graniţa.
‘Sunt trei categorii de oameni. Din prima categorie fac parte oamenii care trăiau foarte bine în Ucraina, care au bani, au rude sau cunoscuţi în străinătate. Aşadar ştiu unde să ajungă, iau banii cu ei şi pleacă. Din această primă categorie nu stau mai mult de o zi, două. Sunt oameni din Nikolaev, Kiev, Odesa, Harkov. Sunt mulţi care au plecat din Harkov, aflat la 70 de km de frontiera cu Rusia. Au parcurs un drum foarte lung pe teritoriul Ucrainei şi ulterior au decis să plece în străinătate. Sunt şi oameni care au plecat din locuri mai sigure din Ucraina, dar au venit aici şi aşteaptă până se termină războiul. Cei din această categorie sunt obosiţi din cauza drumului lung, sunt speriaţi, se sperie şi mai tare când află noutăţi sau de ceea ce află de la ştiri, şi se bucură să întâlnească aici persoane care le vorbesc în limba ucraineană şi îi susţin. De unde vin ei nu au fost bombardamente. Totuşi au trebuit să se ascundă în subsoluri de teama iminenţei unor atacuri, ceea ce e foarte greu şi traumatizant. A treia categorie, oameni săraci sau cu puţini bani au plecat din Ucraina pentru a nu fi bombardaţi. Odată ajunşi pe teritoriul României s-au simţit în siguranţă şi au început să plângă de stres, oboseală, de disperare. Cu toţii cred că războiul se va termina şi se vor putea reîntoarce acasă. Cu toţii cred în gloria Ucrainei’, arată Ana.
Despre cum se vede războiul prin ochii unui psiholog… ‘Pentru mine acesta este un război de mentalitate care a început cu mult timp în urmă. Rusia a vrut să ocupe de mult timp Ucraina. Dar dacă ne uităm din punct de vedere istoric, Odesa şi Kievul au fost construite cu mult înainte de Moscova, care era o mlaştină. Moscova a devenit mare, mai importantă. Se comportă ca un frate mai mare care vrea să ia totul’, consideră Ana.
‘Am fost la Moscova şi am văzut că este o luptă între oamenii care vor să devină liberi, care vor să lucreze ca oameni liberi, să preia responsabilităţi, să schimbe mentalitatea. Există şi oameni care nu vor să îşi asume responsabilitatea. Ei cred în ţar, un domn care să le spună unde sunt hârtiile, ce trebuie făcut. (…) Ei aşa cred că trebuie trăit şi că şi alţii trebuie să trăiască la fel ca în Rusia, că trebuie să tacă şi să facă ceea ce spun cei de sus. Această psihologie a rămas. Au trecut 21-22 de zile de război. Nu s-a schimbat nimic. Dar majoritatea populaţiei ruse crede că se procedează corect. Până acum (ruşii – n.r) nu au voie să spună că e război, ci este o operaţiune militară’, susţine Ana.
Ea este conştientă că niciodată nu va putea uita aceste momente. ‘Niciodată nu se poate uita aşa ceva. Nici noaptea în care am stat singură în câmp. Fiica mea are coşmaruri în somn şi întreabă speriată unde suntem… O parte din oameni vor putea trece, iar alţii vor fi foarte traumatizaţi’, declară Ana.
Discuţia se întrerupe brusc. Tocmai s-a aflat că la graniţă este o refugiată din Ucraina, mamă a patru copii. Doi de 3 şi 4 ani, alţi doi de 13 şi 15 ani. Toţi voluntarii din centrul aflat în apropierea punctului de trecere a frontierei Sculeni încep să se mobilizeze. Fiecare îşi ştie atribuţiile, fiecare ştie cum şi când să intervină. Ana îşi cere politicoasă scuze şi pleacă să îi întâmpine.
‘Contează foarte mult să fii întâmpinat de cineva care îţi zâmbeşte şi vorbeşte aceeaşi limbă ca tine. E o mamă singură cu patru copii. Nu i-a fost uşor nici în viaţă, nici pe drum’, ne spune Ana, în timp ce părăseşte grăbită cortul.
