Primul snowboarder român care a participat la Jocurile Paralimpice, Mihăiţă Papară, spune o poveste impresionantă despre voinţă şi determinare, povestea unui om care a fost doborât, dar care a avut puterea de a se ridica, de a prinde din nou aripi şi de a deveni un exemplu pentru cei din jur.
Mihăiţă Papară s-a născut în municipiul Gheorgheni, din judeţul Harghita, acolo unde a început să iubească natura şi sportul şi să aibă o relaţie specială cu iarna.
În anul 2005, era un tânăr obişnuit, cu studii juridice postuniversitare, care tocmai reuşise primul său zbor solo cu parapanta; avea 25 de ani şi o mulţime de visuri. În luna septembrie, însă, aflat la volanul maşinii firmei la care lucra, este implicat într-un cumplit accident rutier, în Pasul Creanga, între Topliţa şi Borsec, şi suferă o amputaţie traumatică la piciorul stâng, deasupra genunchiului. Din acel moment, visurile sale par că se năruie.
La 18 ani de la acel tragic eveniment, prezent la un stagiu de pregătire la centrul RideMore, de la Miercurea-Ciuc, Mihăiţă Papară a fost de acord să-şi mai spună o dată povestea şi să arate că un handicap nu te poate opri să visezi şi nici nu te împiedică să ai o viaţă de succes.
Călătoria sa, de la accident până în prezent, este una lungă, cu multe lecţii învăţate, cu momente dificile, dar şi cu oameni care l-au inspirat şi l-au încurajat să-şi depăşească limitele.
‘În 2005, când am avut accidentul, în spital mă gândeam la sinucidere, pentru că noi nu am fost educaţi să înţelegem că handicapul e o întâmplare care poate apărea oricând, oricui şi că e ceva ce poate fi depăşit. Noi nu am avut exemple, pe atunci, de poveşti care să fie foarte larg cunoscute, să poţi să înţelegi că, dacă ai avut un accident şi un handicap, poţi să-ţi continui viaţa fără probleme, să ai o viaţă de succes chiar şi în condiţiile astea, pe când în alte ţări s-a făcut educaţia asta. Noi, în blocul comunist, am fost educaţi că, dacă ai un handicap, trebuie să fii ascuns, e ruşine, să nu cumva să ieşi în lume, să nu cumva să te vadă lumea’, povesteşte Mihăiţă.
Câţiva ani mai târziu, avea să descopere diferenţele mari între sistemele de protecţie din România şi alte ţări.
‘Datorită sportului am cunoscut foarte mulţi oameni din alte ţări şi am văzut că, de exemplu, şi în Franţa, şi în Italia, şi în Belgia, există sisteme care preiau victimele de accident sau persoanele cu handicap nou dobândit, iar pentru a le oferi sprijinul financiar şi social îi condiţionează să facă şi recuperare. Adică, primeşti un ajutor lunar financiar dacă arăţi că depui eforturi să te recuperezi şi fizic, şi psihic, şi social. Dar îţi şi pun la dispoziţie consiliere psihologică, kinetoterapie, recuperare prin mişcare. În Belgia, am cunoscut mai multe persoane cu handicap asemănător cu al meu care mi-au povestit că mergeau de luni dimineaţa până vineri seara într-un centru de recuperare şi interacţionau cu alte persoane cu handicap, înţelegeau ce e aceea proteză, ce e acela proces de protezare, înţelegeau ce înseamnă să se mişte cu protezele respective, să facă sport. Sportul are o importanţă foarte mare în recuperare, pentru că te pune în situaţii de a interacţiona cu alţi oameni sau de a-ţi găsi limitele, adică să te pui într-o situaţie de dezechilibru şi să reuşeşti să-ţi controlezi şi mişcarea, şi corpul, în aşa fel încât să poţi să-ţi regăseşti echilibrul’, explică sportivul român.
Prin comparaţie, în România, victimele accidentelor sau ale bolilor nu beneficiază de un astfel de sistem şi sunt lăsate în voia sorţii.
‘În România nu există sistemul acesta. În ţară, nu ai parte de consiliere psihologică. Sunt extrem de rare cazurile în care părinţii înţeleg importanţa unui psiholog şi apelează la el, pentru că e o traumă atât pentru persoana cu handicap, cât şi pentru cei din jurul acesteia. Handicapul nu afectează doar victima unui accident sau a unei boli, ci şi pe cei din jurul ei. Şi familia va fi direct afectată – şi părinţii, şi copiii, şi fraţii, toţi cei care stau în vecinătatea sa’, precizează Mihăiţă Papară.
Povestea sa cu sportul de performanţă şi această călătorie plină de provocări încep târziu, la câţiva ani după accident, când, într-o vacanţă la schi în Italia, era unul dintre puţinii din grup care nu se afla pe pârtie, motiv pentru care decide să încerce să ia lecţii cu un instructor specializat. S-a oprit la snowboarding pentru că îi era mai confortabil să stea cu placa în picioare, întrucât ambele picioare îi erau prinse.
Întâmplarea face ca instructorul să îi dea contactul lui Gregory Leperdi, un italian cu un handicap asemănător, care a făcut snowboarding, dar şi hochei în scaun cu rotile, fiind un pionier în domeniul practicării sportului de către persoane cu dizabilităţi.
Acesta se află printre primele persoane din lume care au făcut snowboarding cu amputaţie deasupra genunchiului, iar pentru Mihăiţă el ‘rămâne un imens model’.
Gregory Leperdi lucra cu un inventator din Grenoble, Franţa, care voia să testeze ‘nişte mecanisme’, în fapt o proteză cu un amortizor în gleznă şi unul în genunchi, motiv pentru care l-au invitat pe Mihai în staţiunea Les 2 Alpes, pentru a le încerca.
‘Am mers în luna iulie 2012, am stat o săptămână. A fost greu, a fost foarte complicat, pentru că de luni până joi am căzut de nenumărate ori, nu am reuşit să găsim nişte reglaje potrivite pentru mine (la proteză – n.r.). Dar joi a fost un moment de cotitură, am coborât pârtia de 2.000 de metri fără să cad. Am zis ok, iată, e posibil’, povesteşte snowboarderul.
Acea coborâre de 2.000 metri şi sentimentul extraordinar de libertate pe care l-a simţit l-au determinat ca în 2014 să se apuce serios de sport, inspirat fiind şi de alţi sportivi cu dizabilităţi pe care i-a întâlnit.
Cea care l-a încurajat, dar care i-a şi vorbit despre dificultăţi, cu precădere despre cele financiare, a fost Sally Wood Lamont, preşedinta Comitetului Paralimpic Român.
La vremea aceea, bugetul Comitetului Paralimpic Român era de 50.000 de euro, în vreme ce Croaţia avea un buget de un milion de euro, iar Marea Britanie, doar pentru sporturile de iarnă, avea alocată suma de 25 de milioane de lire.
‘Acesta este nivelul de finanţare a sportului în Europa: noi cu 50.000, ei cu un milion sau 25 de milioane. Chiar şi în condiţiile astea, doamna Sally Wood Lamont are meritul de a fi sprijinit persoane cu handicap care chiar au vrut să facă performanţă şi s-a luptat foarte mult să găsească finanţare şi să găsească soluţii pentru a putea sportivii cu handicap să reprezinte România la competiţii internaţionale’, precizează Mihăiţă Papară.
Şi acum există dificultăţi financiare, după ce sportivii cu dizabilităţi au fost trecuţi de la Comitetul Paralimpic la federaţiile de specialitate, motiv pentru care se caută, în continuare, soluţii pentru participarea la antrenamente şi concursuri.
Primele competiţii la care a participat Mihăiţă Papară au fost în anul 2014, atunci când s-a lovit de multiple greutăţi, pentru că nu avea echipamentul necesar, nu era pregătit suficient, nu avea unde să se antreneze în ţară şi nici de unde să îşi ia informaţiile tehnice.
În 2015 i-a contactat pe Dan Marcu şi Cristi Dogaru, care organizează de mulţi ani tabere de iniţiere şi de pregătire în snowboarding şi care s-au oferit să-l ajute.
În prima tabără, în Austria, a întâlnit şi alţi snowboarderi din România, precum Kinda Géza, Iszlai Gergő sau Reisz Zoltán, toţi deschişi să îi acorde sprijinul.
‘Dan Marcu a devenit foarte repede unul dintre principalii susţinători ai mei. M-a ajutat enorm la fiecare antrenament şi competiţie la care am participat. Împreună, am reuşit să mergem la două ediţii ale Jocurilor Paralimpice’, a mărturisit sportivul român.
La prima sa competiţie, în 2014, o etapă de Cupă Mondială, s-a clasat pe ultimul loc, din 12 sportivi, şi fiind foarte supărat, a fost ajutat de colegii săi din Franţa să pună lucrurile în perspectivă şi să înţeleagă că se află în compania celor mai buni sportivi din lume, care făcuseră sport de performanţă înainte de amputaţie sau care activau de mult timp în domeniu, în contextul în care el abia se obişnuia cu proteza şi cu snowboardul.
‘Mi-au zis: ok, uită-te şi tu, pe podium sunt oameni care au făcut snowboard 20 de ani înainte de amputaţie şi mai au şi vreo cinci ani de utilizare de proteză de sport şi după aia au urcat pe podiumul acesta. Mi-au tot arătat: acesta a fost super sportiv, celălalt e super antrenor, celălalt a făcut nu ştiu ce activităţi sportive asemănătoare cu snowboardul. În plus de asta, tu eşti 12 din 12 la o Cupă Mondială, nu eşti ultimul din 30.000! Au îndulcit cumva pastila, dar ca situaţie de contrast, în momentul în care am urcat şi eu pe podium, s-a schimbat în bine starea de spirit pentru că e una să stai la coada clasamentului şi alta să fii pe podium şi să primeşti medalia’, recunoaşte Mihăiţă Papară.
Îşi aminteşte că, la început, ‘era o victorie fantastică’ să termine o cursă fără accidentare, fără să fie descalificat, era un succes să înregistreze un timp oficial în dreptul României, pentru că se întâmpla să cadă pe pârtie şi apoi să se ridice şi să continue. La scurt timp, însă, a început să aspire la mai mult, să vrea să fie cel mai bun.
După anul 2018 a început să colaboreze şi cu Cristian Piciorea, de la Sinaia, iar acum este antrenat de Andrei Şubran, din Azuga, fost component al lotului naţional de snowboard, cu vastă experienţă în domeniu.
Mihăiţă Papară a câştigat prima medalie în anul 2020, fapt care i-a adus satisfacţii extraordinare, între timp având şi alte clasări pe podium la competiţii importante şi încheind sezonul 2020-2021 pe locul trei în clasamentul general mondial.
Sportivul din Gheorgheni a trăit şi visul olimpic, participând la două ediţii ale Jocurilor Paralimpice de Iarnă, în Coreea de Sud, în anul 2018, şi în China, în 2022.
Chiar dacă vorbeşte cu emoţie despre aceste experienţe, nu este mulţumit de rezultatele obţinute – locul 11 în Coreea de Sud şi locul 14 în China – şi priveşte cu încredere spre ediţia din 2026 a Jocurilor Paralimpice, care va avea loc în Italia, chiar acolo unde a început povestea sa de dragoste cu snowboardul.
‘Medalia olimpică e idealul palpabil. Rezultatele pe care le-am obţinut până acum îmi dau încredere, dar trebuie să şi muncim pentru treaba asta. Nu putem să stăm pe canapea, la televizor şi să sperăm că o să câştigam medalii. Trebuie să ne antrenam şi pentru asta e nevoie de timp, de pregătire, de bani, de sprijin’, a arătat el.
Îşi doreşte un loc pe podiumul olimpic, ca orice sportiv, dar vrea la fel de mult ca alături de el să vină şi alţi tineri cu dizabilităţi, să construiască o echipă în jurul său şi să-i inspire pe sportivii care îi urmează.
La stagiul de pregătire de la Miercurea-Ciuc a fost însoţit de Maya Păduraru, în vârstă de 15 ani, din Iaşi, care are amputaţie de gambă în urma unui cancer la os, şi de Sebastian Davidescu, de 16 ani, din Constanţa, care s-a născut cu handicap la nivelul piciorului şi al braţului. Ambii practică de câţiva ani snowboardingul şi îşi doresc să se perfecţioneze şi să câştige premii la competiţii internaţionale.
De altfel, spune Mihăiţă Papară, în perioada următoare se intenţionează legitimarea lor la Federaţia Internaţională, pentru a-şi face debutul competiţional şi pentru a obţine suficiente puncte pentru Jocurile Paralimpice de Iarnă, din Italia, astfel încât să nu mai meargă singur acolo.
Despre sportivul de 43 de ani, antrenorul său, Andrei Şubran, afirmă că este un om cald, cu foarte multă voinţă, cum puţini a întâlnit.
”E un om cald, cu multă voinţă, chiar foarte multă voinţă, puţini oameni găseşti să aibă aşa de multă determinare, având în vedere trecutul şi cele întâmplate. Îmi place foarte mult să lucrez cu el. Atâta timp cât ne-am înţeles bine şi rezultatele au fost pe măsură, am continuat şi vom continua treaba asta cât se va putea’, a arătat Andrei Şubran.
La 18 ani de la accidentul care părea că îi taie aripile, Mihăiţă Papară este un sportiv cu o voinţă de fier, cu un zâmbet mereu pe buze, care regretă că nu s-a apucat mai devreme de sport şi care recomandă tuturor să facă mişcare, pentru sănătate şi pentru starea de bine.
”Dacă e ceva care să regret e că nu m-am apucat mai devreme de sport. Dacă ar fi acum să merg înapoi în timp şi să mă întâlnesc cu mine din septembrie 2005, când eram la spital, ar fi să spun: o dată că nu trebuie să disperăm în urma unui accident, nu se termină viaţa şi al doilea lucru: apucă-te de sport, pentru că te va ajuta într-o mie de feluri! Şi pe plan fizic şi pe plan psihic şi pe plan social, sportul chiar este cea mai uşoară metodă de terapie. Mesajul meu, pe care l-am transmis în toţi anii aceştia, a fost: faceţi sport, nu neapărat sport de performanţă, nu vă apucaţi, neapărat, de snowboard. Mie îmi place snowboardul, iubesc iarna, dar nu înseamnă că toată lumea trebuie să facă acelaşi lucru. Pur şi simplu, faceţi sport! Mergeţi la sală, mergeţi la piscină, mergeţi în parc şi alergaţi! Dacă puteţi să vă ridicaţi din pat, dar chiar şi în pat sunt mişcări care se pot face pentru recuperare fizică şi psihică. Iar sportul este esenţial pentru a avea o viaţa activă’, transmite Mihăiţă.
Când îl întrebi dacă handicapul e doar în mintea noastră, tânărul care a renăscut şi care îi inspiră pe cei din jur punctează că nu poţi ignora absenţa unei mâini, a unui picior sau a unui ochi, dar e important cum te raportezi la dizabilitatea pe care o ai.
‘Există un handicap, dar cum ne raportăm la acesta face diferenţa dintre a rămâne blocaţi într-o poziţie de victimă sau a avea o viaţă plină, o viaţă de calitate. Dacă ne lăsăm înfrânţi de un accident, pentru că asta este, până la urmă, definiţia: e un accident, care se poate întâmpla oricând, oricui. Un accident, fie el de maşină, fie o boală, tot un accident al destinului, al sorţii este. Şi, dacă ne lăsăm blocaţi în poziţia de victimă, acolo rămânem. Dar muncim, facem sport şi prin asta câştigăm’, conchide Mihăiţă Papară.
