Doi profesori din comuna Sânpetru de Câmpie, Cornel Banu, acum pensionar, şi mai tânărul său consătean, Mihai Teodor Naşca, lucrează de mai mulţi ani la o culegere de obiceiuri populare din zonă, identificând numeroase lucruri inedite despre înaintaşii lor, dar şi o serie de tradiţii care s-au pierdut în negura timpului, iar unele care au fost adaptate modernismului şi practicate la o scară mult mai mică decât era în trecut.
‘Dacă tot suntem în perioada colindatului, care începea după prima săptămână a lunii decembrie şi se termina la Bobotează – adică de la Sfântul Nicolae până la Sântul Ioan – ne vom concentra atenţia pe câteva obiceiuri practicate din Ajunul Crăciunului până după Anul Nou care, din nefericire, nu se mai păstrează sau se practică foarte, foarte rar. Între acestea sunt Căntălitul, Colindatul ţiganilor şi Încheierea colindatului’, ne spune Mihai Teodor Naşca, un pasionat culegător de folclor.
Un obicei dispărut în anii 60 este ‘Încheierea colindatului’. Înaintea primului Război Mondial se încheia la Bobotează, după nişte reguli clar stabilite, iar după război obiceiul a fost puţin adaptat în privinţa datei, care era a treia zi de Crăciun, însă s-a desfăşurat după tiparul strămoşesc.
‘După primul Război Mondial s-a schimbat lumea, după cum afirma un bătrân al satului. Atunci, ca şi acum, adevărata paradă a colindelor o constituia Ajunul Crăciunului. Colindele care răsunau peste satele comunei în 25, 26, 27 decembrie nu mai aveau rezonanţa şi farmecul celor din Ajun. Nu există o colindă specială pentru încheierea colindatului. Se cântă orice colind din repertoriul grupului. Pentru a se marca încheierea colindatului, în toate satele comunei Sânpetru de Câmpie se organiza ‘Ospăţul sau Jocul Crăciunului’. Prima zi a Crăciunului era destinată mersului la biserică şi odihnei. A doua zi începea ospăţul, care era pregătit de conducătorii jocului, numiţi chizeşi, în număr de patru. Chizeşii stabileau ‘cemătorii’, care treceau pe la fiecare gospodărie unde existau fetiţe botezate, fără a conta vârsta acestora. În cazul în care cemătorii nu intrau la o casă unde existau fete, gazda respectivă avea dreptul să reclame faptul la primărie, iar acei feciori puteau fi amendaţi. Nepoftirea la acest joc era considerată o jignire la adresa familiei respective. De regulă, erau atâţia cemători, câte uliţe mari avea satul. Dacă aceştia aveau pretenţii la o anumită parte de sat, se ajungea la o licitaţie, câştigând cel care dădea mai mult’, a arătat Mihai.
De asemenea, chizeşii angajau muzicanţii şi stabileau casa unde se va desfăşura jocul.
‘Băutura necesară petrecerii era luată ‘în credinţă’, adică cu plata mai târziu, de la făgădăul sătesc. În 26 decembrie, pe la orele 7.30 – 8.00, ‘cemătorii’, în număr de doi, începeau chematul la joc, pe uliţa de care răspundeau. Aceştia erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, iar pe şapcă aveau flori de muşcată. Purtau ‘bóce cu pecele’, iar alţii purtau ‘pecelele’ (panglici) pe reverul ‘huioşului’ (hainei). Ajungând la casa unde erau fete, rosteau următoarea ‘cemătură’ (oraţie):
‘Noi feciorii din comună,
Am făcut o voie bună
Ş-am pornit-o pe vâlcele
Să culegem floricele.
Şi am venit şi la dumneavoastră
Că şcim bine şi mai bine
C-aveţi o floricică,
De cinste şi omenie
Ca Dumnezeu să v-o ţie.
Şi dacă binevoiţi,
S-o îngăduiţi,
La un pahar ge beutură
La mai multă voie bună,
Cu feciorii noştri de – a-mpreună
La casa lui Ienoaie’.
De obicei, casa unde se desfăşura jocul era aceiaşi, ani în şir. Cemătorii erau apoi poftiţi la masă, unde gazda le oferea băutură şi mâncare, mulţumindu-le că i-au poftit şi pe dânşii la ‘Jocul Crăciunului’. Ceremonialul acesta se repeta la fiecare casă unde erau fete’, se arată în culegerea profesorilor Banu şi Naşca.
Tot din aceasta aflăm că, în jurul amiezii, fetele de 14-15 ani, care ştiau să joace, aduceau cinstea la casa jocului, constând în pancove, scoruşe, cozonac, carne şi cârnaţi aşezate toate într-o straiţă sau coşarcă de mână acoperită cu merindare.
‘Îmbrăcămintea fetelor era alcătuită din: rocie (rochie) de lână, ţesută în vrâste, huioş sur, papuci ori cizme, iar feciorii purtau ceoareci albi, huioş negru din pănură de casă, iar în picioare purtau bocanci sau cizme. Cinstea era dată în primire ‘colcerilor’, care o depuneau în cămara jocului. Tot aici era şi băutura de care răspundeau colcerii. La acest ospăţ, pe lângă fete şi băieţi participau şi însuraţii de până la 60 de ani’, ne spune Mihai, citând din culegere.
După ce se prezentau la casa jocului, fetele, feciorii şi cei însuraţi se aşezau la masă şi erau serviţi cu mâncare şi băutură din cămara jocului.
‘Băutura care se consuma la această masă era plătită de feciori, iar cine dorea să consume în plus plătea din jăb (din buzunar). La masă se cânta, se chiuia, era o atmosferă de bucurie şi veselie totală. Mesele şi laviţele erau adunate şi apoi începea jocul. Întrucât camerele erau mici, jucau pe rând câte trei patru perechi, până când fiecare ajungea la joc. Între reprizele de joc se mai horea, glumea şi se ospătau cu ţuică şi vin. Înainte de miezul nopţii se servea masa mare, la care luau parte şi însuraţii o parte dintre aceştia având fetele în joc. În jurul orei trei, fiecare mergea la casa lui, pentru a se odihni, urmând a se întâlni a treia zi de Crăciun, pe la orele 16 – 17, după isprăvit. Acest ceremonial – joc, cântec, chiuituri, masă se repeta până în zorii celei de-a patra zi de Crăciun, când ‘se spărgea cămara’, adică se consuma tot ce a fost adunat pentru acest ospăţ. A patra zi de dimineaţă, fetele şi feciorii, în frunte cu chizeşii şi colcerii, care duceau pe braţe butoiul gol se îndreptau spre făgădăul sătesc, pentru a plăti băutura. Aici omeneau fetele şi se petreceau câteva ore toţi tinerii, fără însuraţi’, a mai precizat Mihai Teodor Naşca.
Fireşte că existau şi modalităţi de plată ale gazdei şi ale muzicanţilor.
‘Gazda, care a găzduit jocul avea pretenţia ca feciorii să îl ajute la coasă şi prăşit sau căpălit pe tot anul, iar fetele să îi văruiască casa. Taraful format din una-două viori, o contră şi o gordoană (contrabas, n.r) erau plătite de către chizeşi. De fapt muzicanţii erau angajaţi pe un an întreg cu excepţia Postului Crăciunului şi a Câşlegilor Mari. Se aduna de la fiecare jucăuş o sumă de bani, iar fetele asigurau în fiecare duminică, prin rotaţie, amiaza muzicanţilor. Ani la rând în satul Sînpetru de Câmpie, jocul era organizat la Ienoaie, sau la Toader a lui Tolceriu, la Bîrlibaş în casa lui Ioan Laurenţiu a lui Levădariu, iar pe Vale, în casa lui Ioan Şuteu’, se mai arată în culegerea de folclor.
Această tradiţie a dispărut în anii 60, chiar dacă se mai organizau la Căminul Cultural o serie de ‘seri distractive’, dar acestea ‘nu pot fi categorisite ca joc sau bal, ci un amalgam care nu are nimic în comun cu jocul şi cântecul popular’.
‘Ospăţul Crăciunului rămâne ca o adevărată sărbătoare a cântecului, jocului şi portului popular. Era într-adevăr un mijloc simplu şi eficient pentru transmiterea datinilor, bunilor şi străbunilor noştri’, a arătat Mihai Teodor Naşca.
Un alt obicei cuprins în această culegere de folclor este ‘Căntălitul’, o formă a colindatului instrumental, care era practicată de mai mulţi muzicanţi, grupaţi într-o trupă formată din primaş, cantaş, gordonaş şi un ‘cal’.
‘Calul era o persoană care aduna darurile şi le căra în spate. Muzicanţii începeau căntălitul în seara de Ajun şi continuau şi-n prima zi de Crăciun până la amiază. La geamul sau uşa gazdei muzicanţi cântau una două colinde după care erau poftiţi în casă. Aici erau serviţi cu mâncare şi băutură, darurile fiind luate de cal şi puse în sac. Dacă la gospodăria respectivă se nimerea să fie şi un grup de colindători, începea un adevărat joc. Juca şi gazda, jucau şi colindători până când broboanele de transpiraţie le acopereau faţa’, ne relatează Mihai.
Muzicanţii erau primiţi aproape în toate casele, mai ales era prilej de distracţie, fiindcă în postul Crăciunului nu aveau voie să cânte cântece de voie bună sau să joace.
‘Apoi se ştie că în trecut oamenii ţineau mai mult de anumite obiceiuri. De aceea după şase săptămâni de post, venirea ceteraşilor era un adevărat eveniment artistic. ‘Astăzi nu mai suncem primiţi ca şâ-n trecut. Amu tăt omu’ are radio, televizor, combine, aşa că nu mai au nevoie de noi’ – după cum zice Varga Domokus (53 de ani). După o perioadă ‘de hibernare’ de aproape două luni, omul simplu, dar curat la suflet ca apa izvoarelor, avea şi simţea nevoia de mişcare, de joc şi de cântec. În trecut, interiorul caselor tradiţionale era mult mai simplu, dar mai curat din punctul de vedere al păstrării tradiţiilor. Astăzi aproape în fiecare casă există duşumea din scândură, parchet ori beton acoperit cu linoleum. Cu ani în urmă, locul acesta era ţinut de faţa casei, muruit cu lut, după care se cernea lut peste aceasta cu ajutorul unui ciur. De aceea găzdoaiei nu-i venea greu să măture casa şi să cearnă lut în urma acestor vizite prilejuite de colindat. Astăzi, cu atâtea duşumele şi covoare persane se face un deranj mult prea mare. Ajunşi acasă, muzicanţii făceau patru grămezi egale de colaci, iar fiecare lua câte o grămadă. Bani se primeau destul de rar. În ziua de Crăciun, aceiaşi ceteraşi îşi continuau căntălitul, în acelaşi mod şi cu aceeaşi plată. În prezent, această practică este mai rară, pentru că muzicanţii au trecut în lumea umbrelor. Acum, la astfel de evenimente mai participă doi muzicanţi, cu o vioară şi un acordeon, plata constând în bani şi, bineînţeles, nelipsita băutură şi cozonac’, ne citeşte Mihai Teodor Naşca, pe nerăsuflate, din culegerea sa şi a profesorului Banu.
Un alt obicei care se practică acum foarte rar prin anumite zone, iar din alte zone a dispărut de tot, este ‘Colindatul ţiganilor’, care era practicat de femeile rome, ‘pentru că numai ele merg la colindat’.
‘Femeile se adunau într-un grup mai mare la care se spune gaşcă. Gaşca cuprindea femei de vârste apropiate care ştiau să cânte (‘care nu şciu să cânce, ne strâcă’, cum ne zicea Michi Mori de 60 de ani). Colindele se învăţau la o anumită casă. Şi în prezent cu 2-3 săptămâni înainte de Crăciun, gaşca respectivă se aduna la o casă (la Maria lui Sciopu) unde repetau 7-8 colinde. Pentru ca atmosfera să fie mai veselă, fiecare potolea ceva bănuţi şi cumpărau băutură. Una din ţigănci care cânta mai bine, stabilea pe unde vor merge cu colindatul şi de unde vor începe. După lăsarea serii, în 24 decembrie, începea colindatul ţigăncilor. Gaşca era formată din 7 până la 12 femei. În Sânpetru de Câmpie fiind mai mulţi ţigani, se organizau mai multe găşti de colindătoare, fiecare urmând acelaşi traseu. Colindau de la orele 19 până spre miezul nopţii, când se retrăgeau la casele lor şi continuau colindatul pe la ţigani. Ajunse în faţa uşii gospodarului se adresau cu aceeaşi expresie ca şi ceilalţi colindători. La sfârşitul colindei sunt poftite în casă unde mai spun una două colinde, la cererea gazdei sau după cum le este placul. În acest caz omenia (recompensa, n.r.) este mai mare. Înainte de 1950, fiecare ţigancă primea un colac mai mare, iar gazdele mai mari ofereau carne şi cârnaţi de porc. Astăzi colindă numai la câţiva gospodari: primar, preot, secretar, profesor de muzică, bufetari, la cei cu diverse magazine. În zilele noastre nu se mai oferă decât rar colaci, iar carnea şi cârnaţul rămân de domeniul trecutului. Primesc în schimb ţuică pe care nu o beau, o pun într-o glăjuţă (în sticlă), cozonacul şi prăjitura primite sunt puse în plasă. Unele familii oferă şi ţigăncilor şi bani’, a afirmat Mihai.
El spune că repertoriul este apropiat de cel al românilor, dar cum bine remarca o săteancă, ‘colindele ţiganilor sunt mai tărăgănate şi au mai mulce înflorituri’.
‘La origini acestea au fost probabil colinde româneşti, preluate de această etnie, cu reale calităţi muzicale, cu melodiile modificate după propriile simţăminte şi rămase din tată în fiu în repertoriul lor. Într-adevăr melodiile cuprind mai multe melisme (La masa rotundă, Aseară pe-nserate, Era o seară liniştită sau Coborât-o, coborât). După miezul nopţii, rromii se colindă între ei (…) Pe drum, dar şi în case, pe lângă colinde se cântau şi alte cântece de voie bună şi de joc. Când se întâlneau cu muzicanţii, începea un joc specific ţigănesc, numit ‘cingherita’. Spre ziuă se retrăgeau la casele lor, urmând ca în viitoarea seară să colinde pe la ceilalţi romi din gaşcă, pe unde nu au mai ajuns în prima seară’, a conchis Mihai Teodor Naşca.
