În multe localităţi din Vrancea au loc în ultimii ani şezători, un adevărat fenomen cultural pornit din dorinţa de a valorifica ia, un bun cultural care ne adună pe cei răspândiţi în toată lumea, este de părere etnograful Ion Cherciu, cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Etnografie şi Folclor ‘Constantin Brăiloiu’ al Academiei Române.
‘Nu ştiu în ce măsură astăzi mai putem vorbi de şezătoare în înţelesul tradiţional al termenului. Şezătorile sunt, astăzi, un fenomen cultural care s-a generalizat. Toate au pornit de la dorinţa românilor de a valorifica ia, această marcă tradiţională identitară, de a o scoate în prim plan. Ia este un bun cultural, care acum, pe noi, cei răspândiţi în toată lumea, ne face să ne recunoaştem, să ne adunăm. Deci de data aceasta, şezătoarea este o creaţie cultă, venită pe cale administrativă, pusă în valoare şi revitalizată de persoane care nu au nimic cu lumea satului de odinioară. Majoritatea doamnelor au devenit pasionate de lucru de mână, de ie şi implicit de şezătoare după ce au ajuns în şezătoare, unde şi-au împărtăşit modele, tehnici, puncte de cusătură, adică tot ce presupune o învăţare a unui meşteşug pe care nu l-ai ştiut tu de acasă şi nu puteai să îl înveţi decât într-un grup’, spune Ion Cherciu.
De ceva timp, la Sala Balada din Focşani, se întâlnesc săptămânal câteva zeci de persoane, mai tinere sau spre vârsta a treia, animate de dragostea pentru ie şi mai ales de pasiunea pentru modelele tradiţionale ale iei de Vrancea.
‘Tehnica de Vrancea este o tehnică specială de broderie în contextul artei populare româneşti. Este o broderie cu fir metalic. Se face întâi osatura broderiei cu fir textil şi după aceea se intervine cu aceste materiale scumpe, de import şi atunci, de import şi acum, greu de procurat. Această broderie, care seamănă foarte bine, până la identitate, cu broderia costumului de curte din Ţările Române, a atins apogeul şi s-a cristalizat ca gen tocmai în Vrancea. De ce? Pentru că populaţia de aici dorea să-şi marcheze statutul pe care l-au avut vrâncenii, de zonă autonomă, de confederaţie de obşti, de republică, cum i-a spus Cantemir în ‘Descriptio Moldaviae’, şi prin costumul popular. Şi de aceea această preţiozitate deosebită a iei’, susţine cercetătorul.
Pentru că broderia unei ii de Vrancea se lucrează foarte greu, iar materialele se găsesc şi mai greu, doamnele de la Şezătoarea Focşani şi-au creat adevărate filiere pentru a aduce firul din Occident, din Pakistan, India sau Istanbul, de unde se achiziţionează şi tela, paietele şi alte materiale de calitate pentru a reproduce, cât de cât, originalele cămăşilor de Vrancea. Alteori, doamnele merg special la Atena pentru a-şi procura firul metalic.
Proiectul Şezătorii Focşani a luat naştere încă din 2019 şi este astăzi dedicat tuturor iubitorilor de frumos, care doresc să înveţe tehnici de cusut, să-şi facă propria ie sau pur şi simplu să redescopere tradiţiile de altădată.
‘Încă din 2019 ne-am pus în gând să organizăm Şezătoarea Focşani, cu toţi cei care iubesc tradiţia, cu cei care vor să înveţe tainele cusutului pe pânza ţesută în casă, tainele motivelor acestora geometrice pe care le-au creat bunicile şi străbunele noastre. Nici nu îţi vine să crezi că a lucrat la aceste modele o mână de om. Cât de deştepte şi pasionate erau ţărăncile noastre! Iar modelele nu şi le spuneau una alteia. Le lucrau în secret, toată iarna, şi mai apoi ieşeau la hora satului, unde era o adevărată întrecere pentru cel mai frumos model, cel mai deosebit. Ne dorim să atragem un număr cât mai mare şi de tineri şi de persoane mai în vârstă, care iubesc arta cusutului, să ne aducem aminte cu drag de mâinile dibace ale măicuţelor noastre care au creat aşa de multe modele ale iilor vrânceneşti, care aşază ia din Ţinutul Vrancei în lada de zestre a patrimoniului românesc’, mărturiseşte Maria Murgoci, managerul Ansamblului Folcloric ‘Ţara Vrancei’.
Motivele tradiţionale de pe iile vrâncene au devenit în ultimele săptămâni mărţişoare la care au lucrat de zor doamnele şi domnişoarele de la Şezătoarea Vrancea.
‘Acum coasem mărţişoare pentru expoziţia tradiţională de primăvară. În ultimii ani, au apărut sute de mărţişoare pe piaţă care nu au nicio legătură cu mărţişorul nostru de odinioară. Moldova a fost fruntea în realizarea acestor mărţişoare. Tradiţia spune că în Moldova se dădeau mărţişoare şi bărbaţilor de către femei de 1 Martie. Aş vrea să revigorăm şi această tradiţie. Ne dorim să vedem cât mai multe persoane să poarte mărţişoare cu elemente tradiţionale, florile, trifoiul, ghiocelul, coşarul, ciobănaşul. Sunt lucruri care nu se mai pun astăzi în valoare’, spune Maria Murgoci.
La o ie de Vrancea se lucrează chiar şi luni de zile. Doamnele spun că sunt ‘nepreţuite’ şi că nu le lucrează pentru a le vinde, ci mai degrabă le dăruiesc celor dragi lor.
‘Cămăşile de Vrancea sunt printre cele mai spectaculoase, tocmai datorită acestor fire preţioase cu care sunt lucrate. Dar firul metalic, telul, costă, şi dacă mai vorbim şi de pânza ţesută în casă, pe care o găsim destul de greu, nu putem spune că este prea ieftină o cămaşă de Vrancea. De aceea, noi nu vom lucra niciodată pentru a vinde. Lucrăm din pasiune. Prefer să dăruiesc şi o fac cu tot dragul, dar nu să mi se ceară să lucrez contra cost, pentru că preţul pe care l-aş cere ar fi foarte mare. Eu lucrez la o cămaşă cam patru luni de zile. Am spus mereu că, dacă aş vinde o cămaşă de Vrancea, nu aş face-o sub o mie de euro’, mărturiseşte Luminiţa Bratu, învăţătoare de profesie, una dintre participantele la şezătoare.
‘Calea rătăcită’, ‘cârligul ciobanului’, ‘peştele-n coteţ’, cuvinte care pentru mulţi nu au niciun înţeles, sunt toate modele ce se regăsesc pe răura iilor vrâncene şi au un sens aparte pentru femeile din şezătoare. Pentru unele reprezintă tinereţea redescoperită, pentru altele reapropierea de tradiţiile strămoşeşti sau pur şi simplu experienţe inedite.
‘Sunt din Paltin de loc, dar acum locuiesc mai aproape de Focşani şi am venit la şezătoare împreună cu fata mea. În tinereţe am cusut multe cămăşi, dar acum, la 81 de ani, vederea nu mai este ceea ce a fost odată şi nici îndemânarea. Bătrâneţile îşi spun cuvântul. Am cusut şi catrinţe, cămăşi şi bete în tinereţe. Şi astăzi mai am acasă, pe pereţi, covoare cusute de mine. Acum nici la munte nu se mai coase, la oraş nici atât. Copiii pleacă la şcoli, la muncă în străinătate. Portul tradiţional nu se mai poartă, dar altădată era la mare cinste’, îşi aminteşte Constantina Gheba, în timp ce studiază cu interes un model de pe o ie a cărei pânză a fost îngălbenită de timp, fără a ştirbi însă cu nimic din nobleţea cămăşii.
Printre glume, poveşti despre familie şi viaţa de zi cu zi, experienţe în ale cusutului împărtăşite celorlalte, sfaturi de la mai îndemânaticele participante, un fruct sau o plăcintă, şezătoarea îşi urmează cursul firesc. Dornic să vadă ce iese din mâinile femeilor, Ion Cherciu se plimbă printre ele şi analizează cu grijă fiecare model. Unora le dă sfaturi ca unul care a studiat îndelung tainele portului popular din zona Vrancei şi ale modelelor specifice, iar altora se limitează în a le aprecia tehnica aproape desăvârşită. Şi în tot acest timp le povesteşte despre şezătoarea de demult, în timp ce participantele îi sorb cuvintele dornice parcă să se transpună într-o altă epocă.
‘În vremurile de altădată, în Ţara Vrancei, femeile se anunţau una pe cealaltă şi stabileau un loc de întâlnire într-o casă mai mare pentru a se întâlni în şezătoare. Se adunau şi femei şi fete, se înteţea treaba cu lucrul, dar şi cu vorba. Gazda făcea grăunţe fierte cu un pic de sare, se făceau vărzări, care în Vrancea sunt plăcintele cu dovleac, totul asezonat cu vin. Şi se lucra şi se discutau matrimoniale. Foarte multe lucruri se rezolvau acolo. În plus, acolo era şi tribunalul, gura satului, care reprezenta de fapt moralul public. Era foarte temut acest tribunal al şezătorii, care funcţiona şi la prăşit, vara, de exemplu. Era şi un fel de cenzură făcută de moralul public, care te obliga să-ţi faci un proces de conştiinţă şi să te îndrepţi. Iar dacă nu te îndreptai, deveneai cumva un paria şi erai marginalizat, chiar şi familia îţi întorcea în anumite situaţii spatele, pentru a nu atrage oprobriul public pentru întregul neam’, povesteşte Ion Cherciu.
Şezătoarea redefineşte şi modul de utilizare a telefonului mobil, care se dovedeşte în acest caz o sursă inepuizabilă pentru a descoperi modele tradiţionale ce pot fi mai apoi reproduse. Este cazul mai tinerelor participante la adunare, care îşi încep experienţa în ale cusutului pe semne de carte sau mărţişoare.
Şi în tot acest timp, îmbrăcată într-o ie foarte veche de mai bine de 100 de ani, cu tel galben şi fir de aur şi argint, Maria Murgoci încântă adunarea cu cântece de suflet, recreând astfel atmosfera şezătorii de odinioară.
