Organizaţiile neguvernamentale din Reţeaua pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor atrag atenţia asupra faptului că în ultimii 8 ani, în România, 426 de femei şi fete au fost ucise de un membru de familie.
Mesajul este transmis în contextul Zilei Internaţionale pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor, iar ONG-urile subliniază că, pe fondul crizei sanitare şi sociale cauzate de pandemie, numărul cazurilor de violenţă a crescut.
‘În unele cazuri intervenţia autorităţilor are loc prea târziu. În ultimii 8 ani, un număr de 426 de femei şi fete au fost ucise de un membru de familie, conform datelor IGPR. Alte mii de fete şi femei au suferit traume fizice, psihice sau sexuale şi numai o parte au făcut sesizări către autorităţi. Amintim că un număr semnificativ de acte de violenţă de gen rămân neraportate, din motive de ruşine, frică, stigmatizare, dependenţă economică, lipsa sprijinului familial şi neîncrederea în autorităţi’, se arată în comunicat.
Potrivit aceleiaşi surse, violenţa împotriva femeilor îmbracă multe forme, de la violenţă domestică la hărţuire sexuală, viol, inclusiv viol marital, avort forţat şi sterilizare forţată, exploatare sexuală şi trafic de persoane, căsătorie forţată, pornografie din răzbunare, urmărire (stalking) şi altele. Reţeaua VIF subliniază că intervenţiile statului pentru a preveni şi sancţiona actele de violenţă trebuie să vizeze toate aceste forme.
Organizaţiile menţionează că, deşi în ultimii ani s-au înregistrat paşi importanţi în conştientizarea publică a fenomenului, legislaţia naţională a fost îmbunătăţită, iar autorităţile au început să ofere servicii de consiliere şi suport în toate judeţele, ‘mai rămân multe de făcut’.
‘Mentalităţile care persistă în multe unităţi de poliţie, procuratură, instanţe de judecată, servicii sociale şi alte servicii publice blochează accesul femeilor la protecţia de care au nevoie. Situaţia este cu mult îngreunată în cazul femeilor de etnie romă, LBTQ, migrante, fără venituri, cu dizabilităţi fizice sau mentale, din mediul rural şi oraşe mici, precum şi pentru alte categorii vulnerabile’, reiese din document.
ONG-urile cer alocarea de fonduri de la bugetul de stat şi bugetele locale şi judeţene pentru finanţarea serviciilor oferite supravieţuitoarelor violenţei (adăpost, consiliere juridică, psihologică, orientare profesională), dar şi de finanţări pentru deschiderea de centre de consiliere psihologică pentru agresori.
‘Intervenţiile poliţiei trebuie îmbunătăţite pentru a reduce cât mai mult numărul de ordine de protecţie încălcate şi, astfel, pentru a elimina riscul de ucidere sau vătămare a femeilor. În acest sens, dorim urgentarea procedurilor pentru introducerea brăţărilor electronice de monitorizare a agresorilor, concomitent cu identificarea modalităţilor practice de descurajare a comiterii de noi agresiuni de către cei împotriva cărora s-au emis ordine de protecţie’, se arată în comunicat.
Organizaţiile nonguvernamentale pledează şi pentru schimbarea mentalităţilor care stau la baza comiterii actelor de violenţă, prin educaţie în şcoli cu privire la consimţământ, relaţii sănătoase şi respect, dar şi prin campanii constante de conştientizare publică.
Printre revendicărilor Reţelei VIF se numără:
– Adaptarea serviciilor de asistenţă şi consiliere a femeilor la dificultăţile şi riscurile cauzate de pandemie;
– Asigurarea a cel puţin un loc în adăpost pentru femei la fiecare 10.000 de locuitori şi un centru de consiliere pentru femei la fiecare 50.000 de femei;
– Cel puţin un centru de criză pentru victimele violului la 200.000 de femei, acoperind toate regiunile geografice;
– Programe de educaţie, consiliere şi terapie pentru agresori în fiecare judeţ;
– Alocarea unui număr mai mare de psihologi şi psihiatri în penitenciare pentru expertizarea deţinuţilor care sunt eliberaţi condiţionat;
– Îmbunătăţirea serviciului de probaţiune pentru monitorizarea deţinuţilor condamnaţi pentru fapte de violenţă sexuală, după punerea lor în libertate, concomitent cu alocarea de fonduri pentru programe de integrare socială a deţinuţilor puşi în libertate;
– Identificarea şi tratarea cu prioritate a cazurilor de acte sexuale cu minore. Introducerea obligativităţii probei ADN în ancheta cazurilor de viol/violenţă sexuală;
– Operaţionalizarea sistemului de supraveghere a agresorilor folosind brăţări electronice;
– Elaborarea de proceduri de intervenţie a autorităţilor acolo unde există suspiciunea unor practici asociate căsătoriilor forţate între minori sau între minoră şi adult;
– Introducerea sesizării din oficiu în cazurile de violenţă domestică şi violenţă sexuală;
– Introducerea de urgenţă a orelor de educaţie sexuală, accesibile în mod egal elevilor.
– Aplicarea unor mijloace legale pentru stoparea difuzării de emisiuni care degradează femeile, promovează o cultură a violenţei şi transformă violenţa în divertisment.
