ROMÂNI CU POVEŞTI/Povestea lui Anton Varga – copilul abandonat în orfelinat, ce a devenit salvatorul tinerilor ‘aruncaţi’ pe străzi

Un copil de un an, abandonat la un orfelinat din Satu Mare, crescut într-un mediu în care agresiunile erau la ordinea zilei, a reuşit, după 30 de ani, să devină un salvator al tinerilor ‘aruncaţi’ pe străzi după ce împlinesc 18 ani şi nu mai sunt ţinuţi în sistemul de protecţie a copilului. Cu multe greutăţi, Anton Varga a reuşit să se ridice, să îşi întemeieze o familie şi să deschidă, din sponsorizări, fără niciun ajutor de la stat, un centru pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecţie a copilului.

‘Eu la un an şi o lună am fost abandonat. Am fost în leagăn, la 6 ani am plecat în centrul de la Hurezu Mare până la vârsta de 18 ani. De la vârsta de 18 ani am ieşit din sistem, m-am angajat, m-am căsătorit, mi-am făcut o familie, m-am dus în străinătate în Austria, am muncit, am muncit în Satu Mare şi am făcut Asociaţia Eliezer. Asociaţia am făcut-o în urma nepăsării sistemului. Eu am ieşit din sistem şi pe nimeni nu a interesat de viitorul meu. Eram chiar la internat şi m-a sunat educatorul să îmi spună că de azi nu mai eşti la noi. Adică cum? Mi s-a făcut ‘încetare’. Am împlinit 18 ani. Trebuia să ies şi nu am avut unde să plec. Eu am muncit până în clasa a XII-a, am avut bani puşi deoparte şi mi-am găsit o chirie, m-am autogospodărit. M-am gândit că e o problemă a tinerilor care se confruntă identic cu aceeaşi problemă. Sunt mulţi tineri care au ajuns pe străzi, boschetari, să se spânzure, să se ocupe cu droguri, vreo 14-15 cred că sunt în puşcărie. Decât să fie vulnerabili, drogaţi, mai bine să îi salvăm, să putem să îi punem pe picioare’, a declarat pentru AGERPRES Anton.

Până în perioada adolescenţei, Anton nu a ştiut nimic despre familia lui. Când a fost la liceu a fost căutat de mama lui şi a aflat că sunt în total patru fraţi.

‘Îmi cunosc familia. Tata e mort. Au fost la mine în clasa a X-a să mă caute, dar nu am avut nicio afecţiune faţă de ei. După ce am ieşit din sistem i-am căutat şi eu. Îi ajut, chiar şi astăzi am vorbit cu ea. Îi ajut cu mâncare, alimente, cu tot ce pot. N-au avut posibilitate să mă întreţină, tatăl meu a murit şi decât să ajung pe stradă au decis să mă dea la casa de copii, nu au mai avut posibilitate să mă ţină. Mama a fugit de acasă, am rămas în grija bunicii. Era bunica cu patru copii, nu avea niciun ban şi atunci decât să murim de foame ne-a dat la Protecţia Copilului’, a povestit Anton.

Şi-a iertat mama pentru ce a făcut. Deşi are deja 31 de ani şi şi-a spus povestea în repetate rânduri, încă se emoţionează când trebuie să vorbească despre acest subiect. Dar o face cu tărie şi asumare. Este o realitate dureroasă de care nu poate să fugă, aşa că lămureşte subiectul şi trece mai departe. Pentru el cuvântul ”mamă” n-are niciun rost, este doar un substantiv care o reprezintă pe persoana care i-a dat viaţă. Nu are altă însemnătate, nu îi leagă nimic mai mult.

‘Ne-am iertat, dar nu pot să simt că e mama mea. O ajut ca pe alţi oameni. Ştiu doar că ea m-a făcut. Atât. Nu simt să pot să-i spun cuvântul ‘mamă’ din toată inima’, a mărturisit Anton.

El nu are nicio reţinere să povestească nici despre ce se întâmpla în centrul unde a crescut. Are relaţii bune cu unii educatori, cu care ţine şi astăzi legătura, dar şi momente care l-au marcat pe viaţă. Despre ororile din orfelinatele din România, în special din perioada comunistă, s-a scris mult şi în presa internaţională, dar poate nu suficient. Anton nu evită şi nici nu încearcă să cosmetizeze acest subiect sau să găsească circumstanţe atenuante.

‘Din anul 1999 până în 2002 – 2003 era un centru al groazei. Abuzurile şi violurile, loviturile şi traumele erau la ordinea zilei. Zilnic ne băteau cei mai mari. Dacă nu le dădeam ujina sau pachetele pe care ni le dădeau francezii, sau dacă mergeam la colidat şi nu le dădeam toţi banii pe care ni dădeau localnicii, ne băteau. N-am să uit niciodată că îmi plăcea să mă duc la colindat şi mi-am pregătit straiţa, am venit cu bani frumoşi, m-a aşteptat în faţa uşii băiatul respectiv şi mi-a luat toţi banii. I-am zis ca măcar să-mi lase câţiva lei să îmi cumpăr un pachet de seminţe, că îmi plăceau seminţele. Şi m-am dus bucuros că am putut să îmi iau un pachet de seminţe. Angajaţii nu puteau să facă nimic pentru că şi lor le era frică. Erau nişte băieţi foarte răi. Şi angajaţii erau loviţi. Ne puneau să aruncăm cu pantofii în educatori. Când veneau francezii ne luau pachetele, se duceau să le vândă în sat pe ţigări. Acum toţi sunt boschetari şi vai de capul lor’, spune Anton.

După ce a ieşit din sistemul de protecţie a copilului, Anton a muncit, s-a căsătorit şi a plecat la muncă în Austria. A muncit ani de zile ca grădinar, apoi în construcţii, după care s-a întors acasă. Acum are trei copii. A început să ajute case de copii, copii săraci, bătrâni, mame care de abia se puteau descurca. După câţiva ani şi-a dat seama că are nevoie de o formă juridică şi astfel a înfiinţat Asociaţia Eliezer.

‘Asociaţia Eliezer s-a născut într-un vis de noapte. Se făcea foarte interesant că era un drum naţional cu asfalt, am apărut şi eu acolo pe drum. Vedeam un şanţ şi în şanţul respectiv vedeam foarte mulţi tineri. Nu aveau mâini şi nici picioare. S-a aşezat dintr-odată un înger lângă mine şi am auzit o voce care a zis: ‘Anton, trebuie să mergi jos, în groapă, să le pui la aceşti copii mâini şi picioare’. M-am dus şi nu ştiu cum şi de unde veneau mâinile şi picioarele şi le-am pus la fiecare. Apoi s-a arătat un lan de grâu pe care trebuia să îl duc. Era grâu fain, copt şi scria pe el Asociaţia Eliezer, Dumnezeul Meu. Aşa s-a născut asociaţia’, îşi aminteşte el.

Pe urmă au început să vină alături de el mai mulţi voluntari şi să facă acţiunile în mod mai organizat. În luna decembrie, asociaţia desfăşoară patru campanii. În campania ‘Dăruieşte un strop de bucurie’, peste 260 de copii din sistemul de protecţie participă la un concert de colinde, în campania ‘ShoeBox’ se adună peste 400 de cadouri pentru copii din sistemul de protecţie şi copii defavorizaţi, în campania ‘Plasa cu Alimente’ 60 de familii sau bătrâni primesc alimente, iar prin campania ‘Un copil, o geacă’ vor fi donate peste 600 de geci celor din medii defavorizate.

Asociaţia a împlinit doi ani de activitate, iar în vara acestui an a reuşit să achiziţioneze o casă, în comuna Micula, pe care a renovat-o şi a transformat-o în casă pentru tinerii care părăsesc sistemul şi nu au unde să locuiască. Toate acţiunile s-au făcut din sponsorizări de la firme şi persoane fizice, fără niciun leu de la stat.

‘Eu, dacă ştiu că un băiat vrea să vină la noi, cu un an înainte încercăm să îi pregătim, să îi vedem, dacă le place perioada de acomodare, iar după ce împlinesc 18 ani şi părăsesc sistemul, îi luăm noi. Casa Eliezer e deschisă în iunie, am avut patru băieţi. Ilie şi Grigore sunt la noi, unul a plecat în familie şi unul e consumator de droguri, nu am putut să îl mai ţinem. A provocat distrugeri, nu am putut să colaborăm nicicum. E foarte greu că nu avem deocamdată personal să ne ocupăm de persoanele cu probleme psihice. Ne trebuia un om permanent să lucrăm cu el, dar nu ne permitem acum’, a arătat Anton.

Ilie şi Grigore au locuri de muncă. Ilie şi-a obţinut permis auto din prima încercare, lucrează la o pensiune, iar Grigore urmează şcoala de şoferi şi este angajat la o fabrică. După ce se vor pune pe picioarele lor, ei vor trebui să îşi caute o chirie şi să se gospodărească singuri. La Casa Eliezer învaţă să cultive terenul agricol, unde îşi pun legume, să întreţină casa. Ei sunt învăţaţi şi cum să aibă grijă de bani.

Una dintre problemele tinerilor care părăsesc sistemul este că îşi iau cu greu buletinele sau nu le pot obţine, astfel că le este dificil să se angajeze, să îşi caute o chirie. Anton spune că legea trebuie schimbată şi în acest sens a avut deja mai multe întâlniri la nivelul conducerii ţării. A fost şi la Parlamentul European unde a vorbit despre problemele acestor copii.

‘Ei ies din sistem şi le expiră buletinele. Nu le mai fac buletine pentru că nu au adresă, nu se pot angaja, nu pot să îşi facă un cont bancar, nu îi primeşte nimeni în spaţiu şi atunci rămân ai nimănui. Am încercat să umblu în Parlament, să vorbesc cu mai multe comisii să vedem în atribuţia cui e această parte. Am fost şi la Bruxelles şi m-am întâlnit inclusiv cu mai mulţi europarlamentari şi am discutat despre cărţile de identitate. Am primit o veste foarte bună, că vor să schimbe legea şi nădăjduim ca pentru aceşti tineri să se poată face măcar o căsuţă poştală, cum era pe vremuri. Altfel îi risipim şi îi adunăm morţi de pe drumuri, pentru că mulţi vor să se angajeze, nu au carte de identitate şi e greu. Fără o adresă, un buletin, nu poţi nimic’, afirmă Anton.

O altă problemă este cea a afecţiunii şi educaţiei pe care o primesc aceşti tineri de la angajaţii statului. El susţine că marea majoritate a acestora nu se ocupă la modul serios de copii, doar aşteaptă să treacă orele de serviciu.

‘În sistemul acesta trebuie schimbaţi oamenii. Nu prea mai sunt oameni inimoşi care să vină să discute cu aceşti tineri, să le audă povestea. Sunt foarte mulţi copii cu poveşti, traume şi au nevoie să se plângă la cineva. Angajaţii nu îşi mai fac munca, să ajute fiecare copil. Mai demult era şi mai rău, era o nepăsare, era un dezastru… Copiii nu ştiu să facă un proces verbal, un CV, o scrisoare sau o cerere. Doar stau în sistem. Educatorii stau 8 ore şi atât e tot’, se plânge Anton.

În prezent, el urmează o facultate, este anul II, şi speră ca şi pe viitor să se poată implica pentru ajutarea acestor copii.

‘Vreau să ajung cât de sus, să lucrez la legile astea, să schimb sistemul. Mi s-a propus acum, dar nu am acceptat pentru că vreau să văd cum merge cu Eliezerul. Nădăjduiesc ca într-o perioadă de 4 – 5 ani să ajung în comisii în Parlamentul României, pentru că e o nepăsare groaznică, mor copii, mor adulţi şi pe nimeni nu interesează. Am zis că trebuie să fiu un viu grai pentru ei, asta e menirea mea’, a concluzionat el.

Planurile lui pe termen scurt cuprind şi deschiderea unui centru de psihoterapie şi ajutor pentru oamenii străzii şi cei care au nevoie de ajutor. El vede acest centru ca pe un loc unde cei aflaţi în suferinţă să găsească o pâine, o geacă, dar să şi poată discuta cu persoane pregătite, care să le poată oferi un sfat.