„Pentru mine, Ziua Națională este în fiecare zi. În fiecare gest de bunătate, în fiecare nedreptate dusă cu demnitate, în fiecare om care încă mai crede că România poate fi mai bună decât este astăzi”, scrie, pe Facebook, Cezar Avrămuţă (Stegarul Dac).
„Cred cu toată ființa că românii pot și merită ceea ce e mai bun. Avem în noi o forță pe care uneori o uităm, dar care nu dispare niciodată: curajul, credința, răbdarea și încăpățânarea de a nu renunța. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, iar poporului român pentru calitățile lui mari și chiar și pentru neajunsurile lui — pentru că și ele ne arată cine suntem, unde avem de crescut și cât de mult putem deveni. Vă doresc tuturor să purtați România în inimă, nu doar în calendar. La mulți ani, români! La mulți ani, România!”, spune acesta.
De asemenea, el mai scrie:”Episodul Tâncăbeşti apasă asupra noastră cu greutatea momentului de ruptură între veacuri, dar beţia şi hipnoza vieţuirii lumeşti ne împiedică să simţim deplin acest lucru acum. Tăierea Troiţei Căpitanului şi înlocuirea crucii cu peria murdară de fecale este o agresiune simbolică de dimensiune istorică. Violenţa semnificaţiilor dezumanizante o trece din planul abstract în cel material, dovadă că cei mai mulţi dintre noi o resimţim mai mult ca o Rănire în inimă decât ca ofensă adusă valorilor creştine sau naţionale.
Chiar şi cei mai amorţiţi dintre creştini înţeleg că această profanare a Troiţei este un incident spiritual corespospondent, de exemplu, în plan politic, cu episodul anulării alegerilor prezidenţiale. Aici, corespondenţa nu se referă la gravitate sau la şoc, ci la natura rupturii realităţilor politice şi sociale de ordin primar.
Tăcerea autorităţilor şi, mai ales, Tăcerea administraţiei bisericeşti (altfel foarte promptă în comunicarea pe teme sociale cu miză mediatică) reprezintă poziţionări strategice, nu opţiuni de comunicare publică în fotonegativ.
O atare poziţionare strategică reprezintă o acuzaţie implicită împotriva victimei şi o complicitate directă cu agresorul. E limpede că victima merită ce i se întâmplă!
Muţenia oficială, necondamnarea gestului culpabil, lipsa de empatie cu cei aflaţi în suferinţă morală, aşteptarea ca vacarmul zilei să acopere tânguirea celor deja marginalizaţi şi consideraţi nedemni de a primi atenţia legitimatoare a Autorităţii, toate acestea nu sunt nepriceperi sau neputinţe de moment, ci sunt alegeri ordonatoare.
Lovitura ce ne-a fost dată urmăreşte zdrobirea noastră morală şi împingerea suflului colectiv înapoi în spasme şi apnee totalitare. Ideea comunicată de unii reprezentanţi ai mişcării naţionaliste privitor la reconstituirea sculpturii şi soclului troiţei
profanate dovedeşte o neînţelegere a caracterului vătămării.
O reconstituire strict materială reprezintă o formă inconştientă de conservare a rănirii simbolice. Iar Rănirea de la Tâncăbeşti este una de cea mai mare adâncime posibilă!
Dacă îi vom supravieţui, o vom face prin două bătăi concomitente de aripi naţionale:
– prin preschimbarea artefactului material reprezentat de troiţa de lemn tare şi,
– prin transfigurarea spirituală a suferinţei morale arzătoare.
Preschimbarea troiţei trebuie să fie nu doar de ordine de scară – mai mare, mai frumoasă, mai scumpă, mai impozantă, ci în ordine de fire: mai esenţială, mai grăitoare, mai hrănitoare. Nu o troiţă mai mare, nu doar un alt monument mai trainic, ci o mişcare a noastră pe calea ctitoriei de troiţe ca faptă mântuitoare în plan comunitar. Nu propun o politică uzurpatoare de însemne şi recuzită bisericească, ci împreună-făptuire şi împreună-vindecare în spaţiul comunitar prin faptă ctitoricească.
Repudierea agresiunii împotriva troiţelor -mai întâi dezafectarea troiţei ridicată de Eugen Sechila, acum profanarea troiţei de la Tâncăbeşti, trebuie să primească un răspuns nu confruntaţional, ci conciliant în duh autentic ortodox, dar deplin material şi deplin expresiv în grilă simbolică. Mai marii noştri trebuie să găsească curajul şi credinţa de a ne convoca la o asemenea lucrare!
Transfigurarea spirituală trebuie să împlinească acest efort ctitoricesc, fie că vom vorbi despre troiţa reconstituită sau despre un alt monument, ori că poate va îngădui Domnul să avem parte de alte mii de troiţe ridicate pe plaiurile româneşti.
Transfigurarea spirituală înseamnă şi reînnoirea râvnei, bucuria mărturisirii, pregustarea raiului, prietenia sfinţilor. Or, pentru fiecare troiţă am putea avea un hram de Sfânt prieten, un hram de Sfânt bunic, un hram de Sfânt deţinut, un hram de Sfânt erou, un hram de Sfânt Mucenic, în toate Sfinţenie aflând, iar nu politică, nu ideologie, nu partizanat. Suplini-vom astfel muţenia administraţiilor nu doar în privinţa troiţei, ci şi a canonizărilor”.
Sursa: Ecopolitic.ro
