Războiul este una dintre cele mai mari traume pe care le poate suferi un om, spune psihologul Teodor Răileanu, care vorbeşte despre drama refugiaţilor ucraineni care se confruntă cu ”temeri, frică, anxietate, dezorientare, îngrijorare privind viitorul şi nevoia de a da un sens raţional unei invazii absurde”.
‘De ce se întâmplă asta cu ţara mea? Ce am făcut noi să merităm un asemenea război distrugător?” – sunt întrebări pe care psihologul le-a auzit atunci când încerca să aducă alinare în taberele de refugiaţi din Iaşi, el fiind unul dintre voluntarii implicaţi activ în sprijinirea şi acordarea de asistenţă psihologică persoanelor refugiate din Ucraina.
‘Traumele sunt cele clasice războiului. În primul rând, un sentiment al violării autonomiei şi violare a domiciliului. Asta o trăiesc în primul rând cetăţenii. Nu vorbesc de o violare a graniţelor din punct de vedere general, diplomatic sau al politicii externe. Vorbim strict despre trauma suferită de simplii cetăţeni care s-au trezit cu trupe străine de ocupaţie pe teritoriul lor. Am văzut cu toţii imagini cu ucraineni de la ţară, săteni obişnuiţi de la ţară, care se trezeau cu soldaţii umblând prin curţi, care erau extrem de revoltaţi şi aveau acea reacţie: ‘ce căutaţi voi la mine în curte? Ei, ia ieşiţi voi puţin afară!’ ‘, a arătat psihologul.
‘După cum spuneam, unul dintre sentimente este cel de violare a domiciliului. Asta a fost într-o primă fază. Dar având în vedere urâţenia acestui război, pentru că este un război în toată regula, aşa cum nu ne imaginam noi în ultimii 70 de ani că o să mai vedem vreodată pe teritoriul Europei: cu rachete, cu distrugeri, baraje de artilerie – traumele legate de bombardamente sunt extraordinar de puternice. În ultima perioadă am observat că armata rusă bombardează zone în care se află civili. Trag efectiv în civili. Trauma unor bombe, a unor rachete care pot cădea de oriunde (…) peste cei dragi şi pot ucide pe loc poate crea o spaimă anticipativă extrem de puternică. Aş putea spune teroare’, a adăugat Teodor Răileanu.
Acesta a subliniat că trebuie luată în calcul şi trauma determinată de sentimentul dezrădăcinării, ‘al bejaniei’, pentru că ‘oamenii, în special femei şi copii, se refugiază, fug din calea războiului. ”Avem în Europa cea mai mare migraţie de război pe care am avut-o vreodată. Sunt milioane de ucraineni, în majoritate covârşitoare femei şi copii, care şi-au părăsit ţara. Aici vorbim de o altă traumă, cea a înstrăinării’, spune acesta.
Pentru a veni în sprijinul refugiaţilor, dar şi al voluntarilor, psihologul ieşean a dezvoltat un mic ghid de bune practici.
‘Este un ghid de bune practici sau cum ar trebui să se comporte voluntarii atunci când ajută refugiaţi ucraineni. E mai mult un ghid conversaţional pentru voluntarii care intră în conversaţie cu refugiaţii ucraineni pentru a le oferi câteva cuvinte de alinare în limba lor natală, pentru a-şi păstra cumpătul, pentru că trauma războiului este una absolut una covârşitoare. Nu este o intervenţie terapeutică propriu-zisă din partea voluntarilor, ci doar câteva direcţii de încurajare, de a da asigurare că în România refugiaţii sunt în siguranţă şi vor avea parte de tot sprijinul de care este nevoie. Mai sunt cuvinte necesare alcătuirii unui plan pe termen imediat. Foarte multe refugiate cu copii sunt dezorientate. Am văzut femeie în Vama Sculeni, cu 3-4 copii şi 5-6 valize coborâte din autocar în mijlocul vămii, şi nu ştiau încotro să o apuce şi aveau o incertitudine a zilei de mâine. Sunt direcţii de încurajare şi acordare a sprijinului, de a-i îndemna să îşi facă un plan pe termen lung, şi, nu în ultimul rând, de stimulare a sentimentului patriotic, să aibă încredere că, deşi ţara lor trece printr-un moment îngrozitor, cel al invaziei armatei ruse, la un moment dat se va termina, pacea va fi restabilită şi va urma un moment de reconstrucţie care, chiar dacă va fi dificil, le oferă şansa să îşi dezvolte ţara în direcţia dorită’, a explicat Teodor Răileanu.
El menţionează că marea majoritate a refugiaţilor care intră pe teritoriul României pleacă mai departe spre ţări occidentale întrucât acolo au prieteni, rude. Însă nu doar acesta este singurul motiv pentru care preferă să ajungă în vestul Europei.
‘Acolo se simt mai în siguranţă pentru că sunt mai departe de ţara lor afectată de război. Însă dintre cei care aleg să rămână pe teritoriul României, nu au tendinţa să stea cu mâinile în sân. Asta îi şi ajută din punct de vedere psihologic. Încearcă să ajute, să îşi caute un loc de muncă, să se întreţină. Deşi sunt recunoscători pentru surprinzătoarea mobilizare a românilor, nu vor să abuzeze de bunătatea primită. Foarte mulţi dintre ucrainenii cu care am vorbit spuneau că nu s-au aşteptat la un asemenea sprijin, un sprijin atât de bine organizat atât din partea oamenilor obişnuiţi, a societăţii civile, a autorităţilor din România. Încearcă să îşi găsească un rost. Chiar şi psihologic, afectiv vorbind, nu este bine să stai într-o stare de incertitudine: ‘Ce fac, mai stau aici într-un centru?’ Centrele îţi asigură un ‘prim ajutor’ de cazare, masă, cele necesare traiului, dar nu-ţi asigură intimitatea şi nu sunt sustenabile din punct de vedere psihologic pe termen lung. De aceea, ucrainenii care ajung în România încearcă să îşi caute un loc de muncă şi cât de cât să se integreze, să poată să aibă un trai, e mult spus normal, dar un trai decent în condiţii de refugiaţi, aşa cum sunt ei’, a subliniat psihologul ieşean.
Potrivit acestuia, indiferent din ce zonă a Ucrainei vin, toţi refugiaţii au poveşti relativ asemănătoare şi cutremurătoare.
‘Majoritatea sunt femei şi copii care au părăsit ţara. Bărbaţii, în marea lor majoritate, au fost nevoiţi să rămână în Ucraina şi să lupte, să îşi apere ţara. Această dramă a despărţirii de tatăl familiei, de fiu sau de frate care a rămas să lupte în Ucraina este prezentă la marea majoritate a refugiaţilor ucraineni’, a arătat Răileanu.
În opinia sa, războiul din Ucraina ne afectează emoţional şi pe noi, românii, nu doar pe ucraineni.
‘Şi spun asta din mai multe motive. Asta se vede în primul rând la românii obişnuiţi în momentul în care au început să apară refugiaţii din Ucraina. A fost o mobilizare fără precedent, o mobilizare civică fără precedent în istoria recentă a României. Aici aş putea specula câteva cauze pentru această mobilizare. În primul rând am dovedit că suntem sufletişti. Asta am dovedit-o prin fapte, nu doar bătându-ne cu pumnul în piept că noi, românii, suntem extraordinari. Chiar am dovedit că suntem extraordinari şi am sărit în ajutorarea unor persoane care chiar au probleme serioase, mă refer la refugiaţii ucraineni. Apoi, această empatie a noastră care ne-a făcut să ne mobilizăm să îi ajutăm cred că ţine şi de o anumită formă de proiecţie mentală asupra efectelor războiului. Suntem foarte aproape de Ucraina. Suntem foarte aproape de război. Gândul că acest conflict s-ar putea extinde şi către România şi că am putea noi, ferească Dumnezeu, să ajungem în postura de a fi refugiaţi ne face să gândim oarecum proiectiv şi ne gândim că mai bine îi ajutăm pe ucraineni pentru că poate la rândul nostru vom fi şi noi ajutaţi. Mai este frica. Asta ne produce conflictul din Ucraina. Teama că acest război mizerabil s-ar putea extinde şi spre ţara noastră. Ea în ultima perioadă a mai scăzut un pic odată cu împotmolirea armatei sovietice şi a demonstrat că, deşi este capabilă de distrugeri foarte mari, nu este capabilă de război tip blitzkrieg, de război rapid. Apoi, faptul că suntem membri NATO ne dă un sentiment de siguranţă şi de încurajare. Şi acea frică pe care am văzut-o şi eu la semenii noştri în primele săptămâni de conflict s-a mai domolit’, a mai spus psihologul.
Acesta a făcut referire şi la sindromul post-traumatic, care, subliniază el, este destul de greu de diagnosticat din primele contacte, pentru că este un sindrom care este adânc înrădăcinat şi se poate manifesta în timp.
‘Însă ceea ce am reuşit să constat şi eu şi voluntarii din centrele de refugiaţi este că ucrainenii au temeri, frică, anxietate, dezorientare, îngrijorare privind viitorul şi nevoia de a da un sens raţional unei invazii absurde. Foarte multe dintre ucrainencele refugiate se întreabă aproape obsesiv: ‘De ce se întâmplă asta cu ţara mea? Ce am făcut noi să merităm un asemenea război distrugător?’. Şocul post-traumatic mai mult ca sigur se va manifesta la foarte mulţi dintre ei şi va fi evident de-a lungul timpului. Războiul este una dintre cele mai mari traume pe care le poate suferi un om’, a concluzionat psihologul ieşean.
