Copiii din întreaga lume îl aşteaptă, în noaptea de 24 spre 25 de decembrie, pe Moş Crăciun. Unii îl numesc Santa Claus, alţii îi spun Samichlaus, Pere Noël, Sinter Klaas, Babuşka, Joulupukki ori Viejito Pascuero, scrie Agerpres.
Tradiţia legată de Moş Crăciun a apărut în secolul al IX-lea, dar secretul adresei lui Moş Crăciun a fost divulgat abia în 1927, la un post de radio finlandez, în emisiunea „Ora Copiilor”, unde se spunea că Moşul cu haină şi căciulă de culoare roşie ar locui în Munţii Korvatunturi din ţinutul Savukoski (la graniţa Finlandei cu Rusia), conform volumului „Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Cel mai cunoscut dintre renii lui Moş Crăciun este Rudolph, cel cu nasul roşu. El îi conduce pe ceilalţi reni: Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. În SUA, există 34 de locuri care poartă numele renilor.
Prima referire la un brad decorat pentru Crăciun a apărut la Riga (Letonia), în 1510. Doi ani mai târziu, în 1521, prinţesa Helene de Mecklembourg a împodobit primul brad de Crăciun din Paris, după căsătoria cu ducele de Orleans. O altă menţiune scrisă referitoare la împodobirea unui pom de Crăciun, în Germania, datează din 1531, se arată în volumul „Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Bradul de Crăciun a ajuns în Statele Unite în anul 1749, odată cu coloniştii germani stabiliţi în Pennsylvania. În anul 1804, soldaţii din Fort Dearborn au tăiat brazi din pădure cu care şi-au decorat adăposturile în timpul sărbătorilor de iarnă, dedicate Naşterii Mântuitorului. Se consemnează că sărbătoarea Crăciunului cu împodobirea bradului a fost legalizată pentru prima dată în statul Alabama, în anul 1836.
În literatură, prima menţionare a bradului împodobit datează din 1774, în „Suferinţele tânărului Werther” a lui Goethe, în care Werther o găseşte pe Lotta decorând bradul în duminica dinaintea Crăciunului.
În 1798, poetul britanic Samuel Taylor Coleridge a descris, după ce a petrecut Crăciunul în Germania, frumuseţea brazilor împodobiţi de sărbătoare. În 1844, Hans Christian Andersen a publicat trista poveste a bradului, iar în 1848, Feodor Dostoievski a scris „Un pom de Crăciun şi o nuntă”.
În Anglia, bradul de Crăciun a apărut prima dată în anul 1841, când prinţul Albert (de origine germană) a dăruit un brad soţiei sale, regina Victoria, şi l-a instalat în castelul Windsor, potrivit volumului amintit.
Germania – ”Christklots” reprezintă obiceiul de a arde un butuc toată noaptea de Crăciun, care, conform tradiţiei, se crede că ar apăra casa de hoţi şi de nenorociri tot restul anului, notează volumul ”Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Elveţia – Butucul ars în noaptea dinspre 24 spre 25 decembrie este cunoscut sub numele de ”Bouche de Noel”. ”Samichlaus” (Moş Crăciun) are întotdeauna sarcina grea de a aduce şi pomul de Crăciun în casele elveţienilor. Acest obicei se păstrează încă din 1775. O altă tradiţie a elveţienilor este ”Parada ridichilor luminate”, obicei preluat de la mexicani.
Anglia – În fiecare dintre cele patru duminici dinainte de naşterea lui Iisus se aprinde o lumânare, aşezată într-o cutie. Un alt obicei vechi este şi acela de a atârna ciorapi de şemineu în aşteptarea cadourilor, în casă se atârnă vâsc, iar în jurul casei – crenguţe de brad. Celebra budincă englezească ”hackin” era pregătită, în secolul al XVII-lea, chiar în dimineaţa de Crăciun şi era stropită cu brandy şi flambată la servire, precizează volumul amintit.
Italia – Crăciunul începe cu opt zile înainte şi este cunoscut sub denumirea de ”Novena”. Conform tradiţiei, există obiceiul ca, înainte de Moş Crăciun, să vină Baba Cloanţa (Befana), călare pe mătura ei, care verifică atentă cine a fost cuminte şi cine nu.
Suedia – Cea mai importantă zi este Ajunul Crăciunului. O masă specială este pregătită în acest scop – şuncă, peşte şi fasole – prilej cu care rudele îşi oferă daruri. Moşul de pe aceste meleaguri este un pitic îmbrăcat în roşu, cu barbă albă, mare amator de orez cu lapte, tradiţionala mâncare suedeză de Crăciun.
Islanda – Cu 13 zile înainte de Crăciun, soseşte primul dintre cei 13 Moş Crăciun, el venind din munţi şi punând dulciuri în ghetuţele copiilor, în vreme ce aceştia dorm. A doua zi, vine al doilea Moş şi tot aşa până la 6 ianuarie.
Finlanda – Familiile se reunesc în Ajun, iar copiii aşteaptă sosirea lui Moş Crăciun. Printre mâncărurile servite de Crăciun se numără: şunca sau curcanul, cartofii, morcovul, pateul de ficat, orezul care conţine o singură migdală. Persoana care mănâncă migdala se va căsători în anul ce urmează.
Grecia – Masa de Crăciun are în mijloc o pâine tradiţională, iar după ce familia mănâncă şi merge la culcare, Moş Crăciun lasă cadouri şi dulciuri copiilor.
Polonia – Masa de Crăciun începe după ce apare pe cer prima stea ”Gwiazdka” (”mica stea”), semn de cinstire a stelei de la Bethleem. Brazii de Crăciun sunt împodobiţi cu îngeraşi, steluţe şi păsări, se mai arată în ”Cartea de Crăciun”.
Rusia – Moş Crăciun (”Babuşka”) este însoţit de Albă-ca-Zăpada (”Snegurocika”), iar copiii primesc prăjituri şi jucării, printre care celebrul set de păpuşi ”Matrioşka”.
Ungaria – Masa festivă de Crăciun conţine tradiţionala carne de porc prăjită, curcanul copt la cuptor, maioşul şi cozonacul cu nuci.
SUA – Cu cinci săptămâni înainte de Crăciun, în fiecare duminică, americanii aprind câte o lumânare, fiecare reprezentând câte ceva. În seara Crăciunului, toate acestea sunt reaprinse, pentru a sărbători Naşterea Domnului. La masă se mănâncă curcan, iar specialitatea Crăciunului este o prăjitură cu fructe confiate.
Vâscul
Vâscul era considerat o plantă sacră atât de norvegieni şi druizii celţi, cât şi de indienii nord-americani. Atârnat deasupra uşii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare şi fericire. Pentru că nu-şi pierde frunzele niciodată, ca şi bradul, se crede că aduce spor şi sănătate în familie. Este simbol în stabilitatea şi fericirea cuplurilor de îndrăgostiţi, existând credinţa că o crenguţă de vâsc aduce cu ea un înger ce păzeşte dragostea, precizează volumul „Cartea de Crăciun”.
Articolul Tradiţii de Ajun şi de Crăciun în lume apare prima dată în Ecopolitic.
